Cum să medităm ca nişte creştini?

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 5 mai 2015.
Partea 23 din 24 din seria Catehezele Mons. Martinelli.
Print Friendly

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Meditaţia

Meditaţia

Ce este meditaţia creştină?

• Ea este:

– ascultare tăcută, respectuoasă şi primire ascultătoare a cuvântului lui Dumnezeu, în vederea conformării întregii vieţi proprii cu acest cuvânt;

– a fi şi a sta cu Dumnezeu: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi” (In 15,4);

– apropiere de acel mister al unirii cu Dumnezeu, pe care sfinţii părinţi greci o numeau divinizare a omului: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu” (Sfântul Atanasie);

– „menită pentru obţinerea virtuţii şi a iubirii lui Dumnezeu şi nu pentru dobândirea ştiinţei în general sau a unei dispoziţii psihologice deosebite” (Sfântul Francisc de Sales, Introduction ŕ la vie dévote, Filotea, II, V);

– „a reflecta asupra vreunui adevăr al credinţei, pentru a-l crede cu convingere mai mare, a-l iubi ca pe o valoare atrăgătoare şi concretă, a-l practica cu ajutorul Duhului Sfânt. Este vorba de o cunoaştere iubitoare. Implică reflecţie, iubire şi propunere practică. Valoarea sa nu constă în a gândi mult, ci în a iubi mult” (CEI, nr. 996).

• Meditaţia creştină nu presupune faptul ca eu-l personal şi caracterul său de creatură să trebuiască să fie anulate şi să dispară în marea absolutului. De fapt, „omul este în mod esenţial creatură şi aşa rămâne în veci, aşa încât nu va fi posibilă niciodată o absorbire a eu-lui uman în eu-l divin, nici în cele mai înalte stări de har” (MC, 14).

Pe ce se întemeiază meditaţia creştină?

Se întemeiază:

• pe însăşi realitatea lui Dumnezeu unul şi întreit, care „este iubire” (1In 4,8), care ne-a făcut „copii adoptivi”, şi de aceea putem striga împreună cu Fiul în Duhul Sfânt: „Abba, Tată”

• pe meditarea operelor mântuitoare, pe care Dumnezeul din vechea şi noua alianţă le-a realizat în istorie, prin intermediul cărora Dumnezeu „se revelează vorbind oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el” (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, 2).

• pe persoana lui Cristos Domnul, „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Col 2,3). Trebuie avută mereu privirea îndreptată spre Cristos, în care iubirea divină ni s-a manifestat şi dăruit nouă mai ales pe cruce. „Graţie cuvintelor, faptelor, pătimirii şi învierii lui Isus Cristos, în Noul Testament credinţa recunoaşte în el autorevelarea definitivă a lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat care dezvăluie profunzimile cele mai intime ale iubirii sale” (MC, 5). Prin urmare, meditaţia creştină cere o aprofundare permanentă a cunoaşterii lui Cristos, în aşa fel încât să „înţelegem cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea [misterului lui Cristos], înălţimea şi profunzimea şi să cunoaştem iubirea fără de margini a lui Cristos, ca să fim plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu” (Ef 3,18 şi urm.).

• pe disponibilitatea de a împlini în mod constant voinţa lui Dumnezeu, după exemplul lui Cristos, a cărui „mâncare este să facă voinţa celui care l-a trimis să împlinească lucrarea lui” (In 4,34).

• pe strânsa corelaţie dintre lex orandi şi lex credendi, dintre modul de a ne ruga şi conţinutul credinţei creştine care este mărturisită. Rugăciunea creştină este mereu determinată de structura credinţei creştine, în care străluceşte însuşi adevărul lui Dumnezeu şi al creaturii. „Rugăciunea este credinţă în acţiune: rugăciunea fără credinţă devine oarbă, credinţa fără rugăciune se dezagregă” (Card. Joseph Ratzinger, Conferinţă de prezentare a documentului MC)

• pe umilinţă. Cu cât îi este dat unei creaturi să se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult creşte în ea reverenţa în faţa lui Dumnezeu, cel de trei ori sfânt. Se înţelege atunci cuvântul celei care a fost răsplătită cu cea mai înaltă intimitate cu Dumnezeu, preasfânta Fecioară Maria: „A privit la umilinţa slujitoarei sale” (Lc 1,48) şi cuvântul sfântului Augustin: „Tu poţi să mă numeşti prieten, eu mă recunosc slujitor” (Sfântul Augustin, Enarrationes in Psalmos CXLU). „Niciodată, în nici un fel, nu putem să încercăm să ne punem la acelaşi nivel al obiectului contemplat, iubirea liberă a lui Dumnezeu; nici atunci când, prin milostivirea lui Dumnezeu Tatăl, prin intermediul Duhului Sfânt trimis în inimile noastre, ne este dăruită în Cristos, în mod gratuit, o reflecţie sensibilă a acestei iubiri divine şi ne simţim ca atraşi de adevărul, de bunătatea şi de frumuseţea Domnului” (MC, 31).

• pe tăcere: trebuie redescoperită valoarea tăcerii, care creează ambientul favorabil reflecţiei, contemplaţiei, ascultării integrale (a noastră înşine, a lui Dumnezeu, a celorlalţi), purificării şi unificării persoanei.

• pe iubirea faţă de aproapele. Meditaţia autentică trimite încontinuu la iubirea aproapelui, la acţiune şi la pasiune, şi tocmai aşa apropie mai mult de Dumnezeu. Ea trezeşte în cei care se roagă o iubire arzătoare, care îi face să colaboreze la misiunea Bisericii şi la slujirea fraţilor spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.

Care dimensiuni ale persoanei implică meditaţia?

Meditaţia pune în mişcare toate facultăţile fiinţei umane: inteligenţa, memoria, dorinţa, voinţa, atenţia, intuiţia, imaginaţia, sentimentul, inima, comportamentul.

„O atare mobilizare este necesară pentru a aprofunda convingerile de credinţă, a trezi convertirea inimii şi a întări voinţa de a-l urma pe Cristos. Rugăciunea creştină se străduieşte mai ales să mediteze „misterele lui Cristos”, ca în lectio divina sau în Rozariu. Această formă de cugetare în rugăciune este de mare valoare, dar rugăciunea creştină trebuie să ţintească mai departe: către cunoaşterea plină de iubire a Domnului Isus, către unirea cu el” (CBC, nr. 2708).

Ce importanţă are trupul în meditaţia creştină?

• Experienţa umană demonstrează că poziţia şi atitudinea trupului nu sunt lipsite de influenţă asupra reculegerii şi dispoziţiei spiritului, implicând şi funcţiile vitale fundamentale, cum ar fi respiraţia şi bătaia inimii. Şi aceasta datorită unităţii persoanei, care este uni-dual: trup şi suflet. În rugăciune este întregul om, care trebuie să intre în relaţie cu Dumnezeu, aşadar şi trupul său trebuie să asume poziţia cea mai potrivită pentru reculegere.

• Importanţa trupului variază în funcţie de culturile şi sensibilitatea personală.

• În orice caz, trebuie:

– recunoscută valoarea relativă a acestor atitudini corporale: ele sunt utile numai dacă sunt trăite în vederea scopului rugăciunii creştine

– acordată atenţie faptului că aceste atitudini corporale pot să degenereze într-un cult al trupului şi pot duce la identificarea în mod greşit a tuturor senzaţiilor sale cu experienţe spirituale. „Unele exerciţii fizice produc în mod automat senzaţii de linişte şi de destindere, sentimente plăcute, poate chiar fenomene de lumină şi căldură care se aseamănă cu o bunăstare spirituală. A le confunda cu mângâieri autentice ale Duhului Sfânt ar fi un mod total greşit de a concepe drumul spiritual. A le atribui semnificaţii simbolice tipice ale experienţei mistice, când atitudinea morală a celui interesat nu-i corespunde, ar reprezenta un fel de schizofrenie mintală, care poate duce chiar la tulburări psihice şi uneori la aberaţii morale” (MC, 28).

Ce importanţă are tehnica în meditaţia creştină?

• Meditaţia creştină nu este îndeosebi o chestiune de tehnică: ea este înainte de toate şi mereu un dar al lui Dumnezeu, de care cel care beneficiază se simte nevrednic. Acest dar poate fi dat numai în Cristos prin Duhul Sfânt.

• Iubirea lui Dumnezeu este o realitate pe care nu o putem lua în posesie cu nici o metodă sau tehnică.

• Tehnica poate oferi un ajutor meditaţiei creştine.

Ce ajutoare să folosim pentru a medita bine?

Se poate medita recitând lent Tatăl nostru, repetând lent o frază biblică, privind cu evlavie o imagine sacră. „Îndeobşte luăm drept ajutor o carte, iar creştinii nu duc lipsă de aşa ceva: Sfânta Scriptură, mai cu seamă Evanghelia, sfintele icoane, textele liturgice ale zilei sau ale timpului, scrierile părinţilor spirituali, lucrările de spiritualitate, marea carte a creaţiei şi cea a istoriei, pagina veşnicului astăzi al lui Dumnezeu.

Meditaţia asupra celor citite duce la însuşirea lor, prin confruntarea cu sine însuşi. Aici, o altă carte este deschisă: aceea a vieţii. Trecem de la gânduri la realitate. În măsura umilinţei şi a credinţei noastre, descoperim acolo preocupările inimii şi le putem discerne. Trebuie să ne aşezăm în adevăr, pentru a ajunge la lumină: «Doamne, ce vrei să fac?»” (CBC, nr. 2705-2706). În felul acesta se înaintează pe drumul de sfinţenie, în viaţa de desăvârşire.

Există etape în viaţa de desăvârşire?

Tradiţia creştină a deosebit trei etape în viaţa de viaţa de desăvârşire:

1) calea purificării, care comportă faptul de a recunoaşte că suntem păcătoşi şi de a cere iertare lui Dumnezeu pentru păcatele proprii

2) calea luminării, care îi introduce pe credincioşi, iniţiaţi în misterele divine, la cunoaşterea lui Cristos prin credinţa care acţionează prin intermediul iubirii. Ea este făcută posibilă de iubirea pe care Tatăl ne-o dăruieşte în Fiul şi de ungerea pe care o primim de la el în Duhul Sfânt, cu ocazia Botezului şi Mirului

3) calea unirii cu Dumnezeu, realizată prin participarea la sacramente şi angajarea constantă într-o viaţă morală coerentă cu credinţa creştină.

„Cu trecerea timpului, exercitarea meditaţiei se simplifică, inima prevalează asupra reflecţiei. Se ajunge treptat la rugăciunea de reculegere. Se eliberează de imagini şi gânduri particulare, de amintiri, griji şi proiecte. Se îndreaptă o simplă atenţie iubitoare faţă de Dumnezeu, faţă de Isus Cristos, spre vreo perfecţiune a sa, spre vreun eveniment mântuitor. Se rămâne în atitudine de iubire tăcută în faţa Domnului prezent în interiorul nostru. Se lasă transformat de Duhul său, care poate provoca mângâiere sau dezolare, dar desigur purifică şi întăreşte în iubire. Când fervoarea acestei experienţe se atenuează, este bine să ne întoarcem la meditaţia discursivă sau la rugăciunea vocală” (CEI, nr. 997).

Care sunt metodele de meditaţie?

• Metodele de meditaţie sunt atâtea câţi sunt maeştrii spirituali. Însă o metodă nu este decât un mijloc, un ghid; important este a înainte, cu Duhul Sfânt, pe unicul drum al rugăciunii: Cristos Isus. „Fiecare credincios va trebui să caute şi va putea să găsească în varietatea şi bogăţia rugăciunii creştine, învăţată de Biserică, propria cale, propriul mod de rugăciune; dar toate aceste căi personale se unesc, la sfârşit, în calea către Tatăl, care este Isus Cristos cum a spus el. În căutarea propriei căi fiecare se va lăsa condus deci nu atât de gusturile sale personale cât mai ales de Duhul Sfânt, care îl conduce, prin Cristos, la Tatăl” (MC, 29).

• Între diferitele metode, una este indicată de tradiţia Bisericii ca deosebit de bună pentru a medita Sfânta Scriptură: este cea denumită lectio divina.

Cum se face lectio divina?

De obicei părinţii spirituali indică cinci etape în meditarea Bibliei şi le descriu astfel:

• Lectio

în această primă etapă iau Biblia nu ca pe o carte oarecare, ci ca pupitrul care conţine cuvântul cu care Dumnezeu îmi vorbeşte mie. Ascult un cuvânt viu, care îmi adresează un mesaj personal. Îl ascult ca şi cum ar fi pentru prima dată. Mă străduiesc să-i percep sensul în modul cel mai complet posibil. Mă întâlnesc cu lumina lui Dumnezeu: ea sălăşluieşte în inteligenţa mea şi o luminează.

• Meditatio

îl invoc pe Duhul Sfânt pentru ca să vină în ajutorul orbirii minţii mele. În implorarea umilă a luminii şi în adeziunea credinţei, scrutez cuvântul cu atenţie nouă. Descopăr că ideile lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale oamenilor şi îmi dau seama cât de necesar este a lăsa cuvântul lui Dumnezeu să transforme convingerile mele, pentru a le conforma tot mai mult cu ideile lui Dumnezeu. Sunt de acord să-mi schimb mentalitatea şi voinţa pentru a adera la mentalitatea şi la voinţa lui Dumnezeu.

• Oratio

mă străduiesc să-i vorbesc lui Dumnezeu cu toată inima, chemându-l în ajutorul slăbiciunii mele. Este momentul de a cere Fecioarei Maria ca să-mi comunice rugăciunea sa, formată din încredere şi din iubire, rod al curăţiei inimii sale. În credinţa sa, în tăcerea sa adoratoare, în nevinovăţia sa şi în curajul său de a iubi şi de a primi iubirea lui Isus, îndrăznesc şi eu să-l invoc pe Fiul său pentru ca să mă ajute. Mă las învăţat de el ca să-l rog pe Tatăl în Duhul lor de iubire. Inima mea învaţă să vorbească lui Dumnezeu, dacă se lasă inundată de iubirea lui Cristos.

• Contemplatio

dacă am lăsat cuvântul, citit şi meditat, să lumineze îndelung ochii inimii mele şi ai minţii mele, dacă m-am lăsat interpelat în profunzime de sensul Sfintei Scripturi până la formarea unei dorinţe de intimitate constantă cu Dumnezeu, dacă m-am rugat cu încredere infinită pentru fraţii mei şi pentru toată Biserica, atunci Dumnezeu răspunde. El revarsă în inima mea o anumită incapacitate de a continua să reflectez în mod discursiv asupra cuvântului său şi îmi dă un fel de participare la focul de comuniune de iubire dincolo de orice lucru care arde fără început şi fără sfârşit în cadrul Sfintei Treimi.

• Actio

pentru a-mi da darul unei intime conversaţii continue cu el, Domnul aşteaptă din partea mea ca să înmulţesc în orice circumstanţă elanuri de dorinţă şi de comuniune cu iubirea sa.

Care sunt limitele metodelor?

Căutarea legitimă de noi metode de meditaţie va trebui mereu să ţină cont că:

• metoda nu poate să fie dezlipită de conţinut şi conceput ca neutru faţă de ceea ce poartă şi faţă de contextul cultural în care se naşte;

• trebuie respectată natura intimă a rugăciunii creştine, care:

– „este un dialog personal, intim şi profund dintre om şi Dumnezeu. Ea exprimă deci comuniunea creaturilor răscumpărate cu viaţa intimă a Persoanelor trinitare” (MC, 3) (cf. şi cealaltă schemă despre: „Cum să ne rugăm?”);

– nu se reduce niciodată la o metodă, care foloseşte pentru a se elibera de durere sau chiar pentru a se simţi bine din punct de vedere fizic, ci este o deschidere spre iubirea lui Dumnezeu, spre acea iubire care nu a ezitat în faţa morţii şi a morţii pe cruce;

– pentru a fi autentică, este esenţială întâlnirea dintre două libertăţi, cea infinită a lui Dumnezeu şi cea finită a omului;

– este mereu realizată în unire cu Cristos, în Duhul Sfânt, împreună cu toţi sfinţii pentru binele Bisericii.

• Date fiind limitele şi riscurile acestor metode, este necesar ca creştinul să stea în ascultare docilă şi primire umilă a ceea ce Biserica indică, îndeosebi prin intermediul papei şi a episcopilor: de fapt, lor le revine „să examineze totul şi să considere ceea ce este bun” (Conciliul Vatican II,Lumen gentium, nr. 12).

Ce sunt harurile mistice?

• Sunt haruri speciale, conferite de Dumnezeu de exemplu „întemeietorilor de instituţii ecleziale în favoarea întregii fundaţii a lor, ca şi altor sfinţi, care caracterizează experienţa lor specială de rugăciune şi care nu pot fi, ca atare, obiect de imitare şi de aspiraţie pentru alţi credincioşi, chiar dacă aparţin aceleiaşi instituţii, şi doritori de o rugăciune tot mai perfectă” (MC, 24).

• „Nu angajarea personală, ci acţiunea Duhului Sfânt introduce în contemplaţia mistică, o experienţă a lui Dumnezeu fără concepte, fără imagini şi fără cuvinte. Omul nici nu poate ajunge la ea nici să o facă să dureze cât vrea; poate doar să se pregătească pentru a o primi” (CEI, nr. 998).

Cât durează meditaţia creştină?

Unirea obişnuită cu Dumnezeu, care este numită rugăciune continuă nu se întrerupe în mod necesar atunci când ne dedicăm, conform voinţei lui Dumnezeu, şi muncii şi îngrijirii aproapelui. „Aşadar, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu”, ne spune apostolul (1Cor 10,31).

În acest sens, sfântul Augustin afirmă: „Ştim că eremiţii din Egipt fac rugăciuni frecvente, dar toate foarte scurte. Ele sunt ca nişte mesaje rapide care pornesc în direcţia lui Dumnezeu. Astfel, tensiunea spiritului, atât de necesară pentru cel care se roagă, rămâne mereu trează şi entuziastă şi nu aţipeşte datorită duratei excesive a rugăciunii… Aşadar, departe de rugăciune orice vorbărie, dar să nu se neglijeze implorarea insistentă, dacă durează fervoarea şi atenţia. Folosirea multor cuvinte în rugăciune echivalează cu tratarea unui lucru necesar cu cuvinte superflue. Rugăciunea constă în a bate la uşa lui Dumnezeu şi a-l invoca cu ardoare insistentă şi evlavioasă a inimii. Datoria rugăciunii se îndeplineşte mai bine cu gemete decât cu cuvinte, mai mult cu lacrimi decât cu discursuri”.

Pentru meditaţia sa, creştinul poate învăţa şi de la alte religii?

Practici de meditaţie (ca de exemplu zen, yoga, respiraţia controlată, mantra…), care provin din Orientul creştin şi din marile religii necreştine, pot să constituie un mijloc potrivit pentru a-l ajuta pe cel care se roagă ca să stea în faţa lui Dumnezeu destins în interior?

„De vreme ce Biserica Catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în aceste religii, nu va trebui cu prejudecată să se dispreţuiască aceste indicaţii deoarece nu sunt creştine. Dimpotrivă, se va putea lua din ele ceea ce este folositor, cu condiţia de a nu pierde niciodată din vedere concepţia creştină a rugăciunii, logica sa şi exigenţele sale, pentru că în cadrul acestei totalităţi acele fragmente vor trebui să fie reformulate şi asumate. Între ele se poate menţiona înainte de toate acceptarea umilă a unui maestru expert în viaţa de rugăciune şi a directivelor sale; de acest lucru s-a avut mereu convingerea în experienţa creştină încă din timpurile vechi, din perioada părinţilor pustiului. Acest maestru, expert în sentire cum Ecclesia, nu trebuie doar să conducă şi să atragă atenţia cu privire la anumite pericole, ci, ca părinte spiritual, trebuie şi să introducă în manieră vie, de la inimă la inimă, în viaţa de rugăciune, care este dar al Duhului Sfânt” (MC, 16).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *