Viaţa spirituală

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Dumnezeu

Dumnezeu

Suprema valoare a fiinţei este viaţa; ba chiar Suprema Fiinţă este Viaţă, cum amintesc mereu Sfintele Scripturi (Mt. 16, 16; 26, 63; Fapte 14, 15; Ro. 14, 11 etc.) numindu-L „Dumnezeul cel viu”, care „are viaţă în Sine Însuşi” (Io. 5, 26). Viaţa este esenţa Fiinţei divine.

Viaţa însă îmbracă diferite forme: viaţa vegetală, animală, omenească, îngerească şi divină; fiecare cu măreţiile ei, una mai uimitoare ca alta. Şi în faţa ştiinţei, viaţa e o enigmă.

Iarba ca şi floarea, arbustul ca şi copacul, au fost odată o mică sămânţă care a crescut, s-a dezvoltat, căci planta se hrăneşte şi respiră. La maturitate face seminţe prin care se înmulţeşte. De aceea plantele trăiesc. Ele au viaţă vegetativă.

Animalul nu numai că respiră, se hrăneşte, creşte şi se reproduce, dar se şi deplasează după placul său. Condus de instinct, îşi caută hrana, ocolind ce e nociv. Animalul face pui, pe care-i ocroteşte. Simte durerea şi urlă, simte plăcerea şi o manifestă. Animalul are viaţă senzitivă.

La om, viaţa vegetativă şi senzitivă e completată cu viaţa spirituală; viaţa de cunoaştere reflexivă, de libertate, de voinţă şi de iubire.

În vârful piramidei fiinţelor create se găsesc îngerii. Fiind spirite pure, ei nu cunosc limitele şi imperfecţiunile impuse de materie plantelor, animalelor şi omului. Activitatea lor este pur spirituală: viaţă de cunoaştere şi iubire, care ating un grad foarte înalt de perfecţiune.

Toate aceste forme de viaţă, existente în fiinţele create, sunt forme de viaţă naturală.

Peste toate aceste forme este viaţa lui Dumnezeu, de altă natură, şi infinit superioară. Spirit pur (cum sunt îngerii) şi absolut perfect (cum nu sunt îngerii), viaţa lui Dumnezeu se caracterizează – atât cât putem şti prin analogia vieţii spiritelor create – prin totala perfecţiune în domeniul cunoaşterii şi al iubirii. Dumnezeu se cunoaşte şi se iubeşte în mod absolut pe Sine, şi toate creaturile, existente şi posibile. Viaţa divină este viaţa prin excelenţă şi izvorul oricărei vieţi. Intensitatea şi perfecţiunea ei îşi găseşte expresia în unitatea naturii divine, posedată în egală măsură de Treimea persoanelor.

Viaţa aceasta ţine de natura divină, e proprie lui Dumnezeu. Aparţine deci unei ordini total diferite de viaţa naturală; de aceea viaţa lui Dumnezeu se numeşte, în raport cu natura creată, supranaturală.

Creând diferite fiinţe, Dumnezeu a dat fiecăreia tot ce era necesar ca ele să fie ceea ce sunt. Realitatea pe care a vrut să o creeze pretinde ca nici o fiinţă să nu fie lipsită de ceea ce îi reclamă natura proprie, Omul nu e om dacă nu are un trup material şi un suflet spiritual.

Dar faţă de acest om iubirea infinită a lui Dumnezeu se arată plină de atenţii deosebite, care ne pun în faţa celui mai mare mister: iubirea Lui. Când l-a creat pe om, el nu s-a mulţumit să zică „să fie”, ci Sfânta Treime S-a sfătuit: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul”. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi l-a binecuvântat în mod special (Facere 1, 26-28).

A vrut să-i dea mai mult decât îi pretindea natura, şi nu s-a mulţumit numai să-l aducă la viaţă, ci să-l împărtăşească din plinătatea vieţii Lui divine.

Omul rămâne tot om: viaţa vegetativă, senzitivă şi spirituală nu dispar, dar, pe lângă aceste forme de viaţă, Dumnezeu l-a destinat să-i dea – atât cât poate primi o fiinţă limitată – chiar viaţa Sa, să trăiască, încă aici pe pământ, viaţa divină. Omului îi este acordată viaţa supranaturală, proprie naturii divine.

Fiindcă viaţa noastră constă – cum am spus – în cunoaşterea şi iubirea pe care Dumnezeu o trăieşte în misterul Sfintei Treimi, şi viaţa ce ni se acordă în mod supranatural constă în a cunoaşte şi a iubi, nu după gândul şi sentimentul nostru, ci după cunoaşterea şi iubirea proprie lui Dumnezeu – care e de altă natură, are alte dimensiuni -, apar-ţine unui alt fel de viaţă decât cunoaşterea şi iubirea noastră.

Tocmai ca să-i poată face această favoare, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, dându-i suflet spiritual, dotat cu înţelegere şi voinţă, capabil să cunoască şi să iubească. Prin bunătatea Sa, Dumnezeu face ca aceste facultăţi omeneşti să poată cunoaşte şi iubi aşa cum cunoaşte şi iubeşte El din veşnicie.

Având viaţa lui Dumnezeu, avem, totodată, şi veşnicia Lui. Viaţa veşnică nu este viaţa care urmează după moarte. Ea este de pe acum prezentă în noi, în măsura în care acceptăm să deschidem sufletul spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Primindu-le, noi primim viaţa ce nu mai are sfârşit. Asupra acestei vieţi să ne îndreptăm atenţia şi grija, preocuparea şi străduinţa noastră, ca nu cumva, închistaţi în cercul limitat al vieţii naturale, pământeşti şi trecătoare, să ne lipsim de viaţa supranaturală, divină şi veşnică. Să nu nesocotim darul acesta, precum Esau a nesocotit dreptul de întâi născut pentru o pâine şi un blid de linte (Facere 25, 26). Stăpâniţi de cerinţele vieţii vegetative, senzitive sau raţionale, să nu neglijăm trăirea vieţii supranaturale, pe care o vom numi, în aceste expuneri, viaţa spirituală. Din contră, această viaţă, dar deosebit al Învierii Mântuitorului Cristos, să fie viaţa pe care o trăim, căci e viaţa specific creştină. Numai în măsura în care trăim viaţa spirituală suntem cu adevărat creştini.

Deci: trăim creştineşte dacă trăim viaţa divină, dacă cunoaştem şi iubim ca şi Dumnezeu. Dar ce să cunoaştem şi ce să iubim ca să cunoaştem şi să iubim ca şi El? Cine ne-o poate spune decât El Însuşi? Şi El ne-a spus-o, iar Cuvântul Său îl găsim în Sfintele Scripturi. Deschizând Scriptura citim: ” – Viaţa veşnică aceasta este: să cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-a trimis” (Io. 17, 3), adică: pe Tatăl, pe Fiul (I Io. 4, 15; 15, 1) şi pe Spiritul Sfânt (Io. 14, 15); să ascultăm mărturia Tatălui despre Fiul: să cunoaştem dragostea lui Dumnezeu; să iubim cu fapta şi cu adevărul (I Io., 3, 18); să ţinem poruncile Lui (I Io. 5, 3); să avem îndrăzneală în ziua judecăţii (I Io. 4, 17); să fim mereu uniţi cu Isus cel înviat şi mereu prezent în lume (Io. 14, 18-19 şi Io. 5, 11-12); să trăim în Cristos fără păcat (I Io. 3, 6); să devenim asemenea Lui (I Io. 3, 2); să fim fiii lui Dumnezeu (I Io. 3, 1); să avem pacea Lui, chiar în mijlocul necazurilor (Io. 14, 27); să fim pe calea care duce la a-L vedea aşa cum este (I Io. 3, 2); să intrăm în societatea trinitară (I Io. 1, 3); ba chiar să avem în noi pe Sfânta Treime (II Io. 10; I, 3, 24).

Viaţa spirituală este o trăire interioară: acolo, în adâncul sufletului, îşi are originea şi se desfăşoară ca un freamăt după Dumnezeu care ni se îmbie, şi spre care sufletul nostru se deschide pentru a-L cuprinde prin cunoaştere tot mai adâncă şi iubire tot mai mare.

Precum viaţa senzitivă e freamăt superficial după obiecte din afara noastră, viaţa spirituală e trăire în unire cu Dumnezeul sufletului nostru, în care El trăieşte.

Totuşi, ea nu rămâne închisă acolo, ci se revarsă în afară, pătrunzând, mai violent sau mai pe-ncetul, sensibilitatea, comportamentul, toate faptele noastre, şi le face asemenea faptelor lui Isus Cristos. Viaţa spirituală nu nimiceşte în noi nici viaţa raţională, a minţii şi a voinţei, ci o lasă să execute şi să cunoască, să aleagă şi să opteze, dar o pătrunde de cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Viaţa naturală, deci, nu este anihilată, nici înlocuită, căci Spiritul Sfânt e Spirit înnoitor, purificator, sfinţitor, dătător, şi nicidecum nimicitor.

Nici viaţa raţională nu înlocuieşte viaţa biologică, instinctuală, ci o reglementează ca să nu se desfăşoare haotic, pasional, contrar demnităţii de om. Omul raţional mănâncă, bea, doarme; nu refuză plăcerea, nu renunţă la ceea ce îi cere instinctul conservării, dar toate acestea la el sunt pătrunse de un fel demn, de o orientare spre binele întregii fiinţe. Nu le nimiceşte, ci le sublimează, uneori, când împrejurări deosebite o cer, pentru un bine superior, le stăpâneşte într-atât încât pare că ele n-ar mai exista. Pentru patrie, pentru familie, pentru prietenie, e gata să renunţe şi la viaţă. În astfel de cazuri imperiul raţiunii este evident, dar, de obicei, în viaţa de toate zilele, el se manifestă într-o anume stăpânire de sine, într-o seriozitate şi o nobleţe în atitudini şi comportament.

La fel viaţa spirituală, repet, nu anihilează viaţa naturală bio-raţională a omului. Omul rămâne om, cu necesităţile lui bio-fiziologice; cu neastâmpărul înclinaţiilor sale spre ştiinţă, spre artă, spre politică; cu logica raţiunii, cu libertatea voinţei, cu sociabilitatea-i înnăscută. Dar toate acestea sunt pătrunse de un fel de a fi propriu fiilor lui Dumnezeu; de o orientare spre sfinţire, de mărturie a morţii şi învierii lui Cristos. Chiar viaţa senzitivă e sublimată şi dirijată după voia lui Dumnezeu: „Fie că mâncaţi, fie că beţi sau faceţi ceva, toate faceţi-le spre mărirea lui Dumnezeu” (I Cor. 10, 31).

În felul acesta sufletul transformat îşi găseşte fericirea chiar în sărăcie şi suferinţe, fiindcă viaţa lui e viaţă de dragoste şi bucurie, de pace şi îndelungă răbdare, de bunătate şi de facere de bine, de blândeţe şi de înfrânare, căci dacă trăim cu spiritul, cu spiritul şi umblăm (Gal. 5, 22-25).

De multe ori, în exterior, nu se vede nici o deosebire între viaţa naturală a unui om şi între viaţa spirituală a altuia. La acelaşi birou, la aceeaşi maşină, la aceeaşi masă, fac acelaşi lucru. Ba chiar, de multe ori, nici cel care trăieşte viaţa spirituală nu-şi dă seama de ea, fiindu-i atât de obişnuită, şi fiind atât de pătruns de ea, încât îi pare ca fiind cel mai firesc lucru.

Alteori, viaţa spirituală rămâne ascunsă în adâncul sufletului, ca o încolţire înceată, ca o coacere lentă ce scapă observaţiei exterioare. De multe ori, manifestările exterioare o ascund, căci structura bio-psihică a omului rămâne: unul energic (Sfântul Vasile cel Mare), altul timid (ca fratele Sfântului Vasile: Sfântul Grigore Nisenul); unul mereu căzând, dar umilit şi stăruitor în a accepta iubirea şi a conlucra cu graţia, acceptare şi conlucrare interioară care, ca să se manifeste, trebuie să treacă peste temperament, peste slăbiciuni, care modifică expresia atitudinii lăuntrice şi, astfel, un om sfânt înaintea lui Dumnezeu apare înaintea altora, şi chiar înaintea lui însuşi, ca un nebun, laş, păcătos, mereu cu aceleaşi defecte. Se văd defectele, dar nu se sesizează sinceritatea celui care strigă din adâncul inimii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, şi nici îndreptarea care urmează.

Câte încurcături a avut chiar şi Sfântul Pavel din cauza neastâmpărului său înnăscut. Pe lângă tragismul sufletelor mari, Sfântul Pavel a cunoscut şi tragismul slăbiciunii sale (I. Holzner)! El însuşi recunoaşte „neputinţele sale” (II Cor. 11, 30; 12, 10). Printre altele se pare că a fost prea aspru când l-a judecat pe Marcu, pe care nu voia să-l ia cu el, şi din cauza căruia relaţia sa cu prietenul Barnaba s-a rupt, în urma unei aprinse discuţii, deşi „faptele de mai târziu i-au dat dreptate lui Barnaba” (I. Holzner).

De altfel, Sfânta Scriptură „ne descrie, pe lângă măreţie, şi slăbiciunile oamenilor eroi” (cum a descris şi slăbiciunea Sfântului Petru, privit cu îndurare de Isus în curtea lui Pilat, şi înfruntat de Pavel la Antiochia – Gal. 2, 11-12). „E lucru mângâietor să ştim că, de fapt, chiar şi în cei mai mari din Împărăţia lui Dumnezeu, harul a lucrat mult timp, până când – în cele din urmă – a triumfat” (I. Holzner).

Dacă de multe ori viaţa spirituală nu ajunge să domine complet fiinţa, şi deci să nu apară decât celui care cunoaşte interiorul sufletului, uneori, împrejurări deosebite scot la iveală prezenţa şi lucrarea Spiritului Sfânt, ca de exemplu atunci când pocăinţa cere mortificări, când caritatea cere renunţări neimpuse de altă lege decât de cea a dragostei (Sfântul Maximilian Kolbe), când chemarea lui Dumnezeu cere renunţarea la lume, sau credinţa cere mărturia martiriului (P.S.S. Aftenie).

După cum viaţa raţională găseşte de multe ori un obstacol în viaţa senzitivă, şi-i trebuie eforturi ca să o domine (eforturi al căror rezultat sunt virtuţile), la fel şi viaţa supranaturală poate fi împiedicată de viaţa naturală. Natura, în urma păcatului care a stricat echilibrul interior al omului şi a făcut ca înclinaţiile rele să fie aprinse, se opune lucrării Spiritului Sfânt.

Cine vrea să fie lucrat de Spiritul Sfânt şi să trăiască viaţa spiritului, trebuie să accepte să se lase lucrat, şi deci să se opună tendinţelor rele, naturii nestăpânite, luptând împotriva ei. Pentru a putea trăi viaţa spirituală, trebuie deci să renunţăm la noi – pentru noi -, trebuie „să murim” – să ne împotrivim – naturii dezordonate, pentru a trăi în ordinea Spiritului.

Prima dispoziţie necesară pentru a trăi viaţa spiritului este deci libera opţiune de a te lăsa lucrat de Spiritul lui Dumnezeu, de a accepta în mod liber darul Său, dispuşi ca, dacă e nevoie ca să-l putem primi, să murim omului vechi; căci: „nu suntem datori trupului, ca să trăim pentru trup, căci dacă trăim pentru trup, vom muri. Dacă însă, cu ajutorul Spiritului vom ucide faptele trupului, vom trăi” (Rom. 8, 13). De aceea „e strâmtă şi îngustă calea ce duce la viaţă” (Mt. 7, 14).

Greutatea trăirii vieţii spirituale naşte din această luptă ce trebuie să o dăm în noi înşine, această mortificare care însă îşi întinde aria şi în afara noastră. Trăim în lume ca oameni, iar viaţa spirituală nu este un refugiu din lume, nici un refugiu din noi înşine. Din contră, ea se nutreşte din efortul făcut pentru a accepta existenţa, lumea cu condiţiile ei, a te accepta pe tine cu slăbiciunile tale şi tendinţele împotriva cărora eşti chemat să lupţi, a accepta pe alţii, în mijlocul cărora trăieşti. Viaţa spirituală nu trebuie să devină un refugiu, o fugă de momentele grele, o fugă de tine însuţi (cei care-şi caută liniştea şi uitarea în narcotice şi droguri nu sunt spirituali), sau fuga de lumea primejdioasă. Viaţa spirituală nu se hrăneşte din dezertări, ci din luptă, trebuind să ne „îmbrăcăm în toate armele lui Dumnezeu” (Ef. 6, 11) ca să putem birui (Ef. 6, 13). Astfel se realizează unitatea vieţii noastre bio-psihice şi sociale, prin împlinirea voinţei Tatălui în centrul ocupaţiilor pe care le avem.

Realităţile vieţii trebuie să le acceptăm ca pe o scară pe care să urcăm spre Dumnezeu. Trăim în aceste realităţi, dar nu pentru ele, ci prin ele pentru Dumnezeu.

Pentru a putea face aceasta, viaţa spirituală reclamă reculegere, reculegere exterioară, dar mai ales interioară. Trăind în vâltoarea lumii, să fii liniştit; trăind în zgomotul lumii, să fii mai atent la îndemnul Spiritului. Grijile apăsătoare, nehotărârea şi echivocurile trebuie înlăturate, pentru ca în inimă să fie pace. Iată pentru ce e necesară asceza, adică exerciţiul libertăţii, pentru a ajunge la pacea interioară, „la pacea cu alţii”, fără să facem jocul instinctelor, al sentimente-lor, al capriciilor. Mijloacele de asceză, de mortificare, variază după indivizi şi după împrejurări, dar fără ele nu poţi accepta în toată libertatea şi răspunderea viaţa lui Dumnezeu în tine.

Pacea interioară însă nu se obţine dintr-o dată. De aceea, viaţa spirituală cere timp. Intrând în această viaţă, păşim pe un drum al cărui teren nu-l cunoaştem şi ale cărui margini nu le vedem. De aceea, e necesar un bun maestru, conducător spiritual, cu care să discuţi şi care să te ajute în efortul de docilitate şi supunere, ca să nu mai trăieşti tu, ci în tine să trăiască Cristos.

Viaţa spirituală e viaţa ce creşte în timp. Nerăbdarea şi decepţiile că lucrurile nu sunt aşa după cum am dori, sunt semne de copilărie, nu de maturitate. Maturitatea spirituală înseamnă a accepta să mergi unde nu vrei. Până să vezi unde trebuie să ajungi, e nevoie de timp, timp în care trecem prin alternative de bucurii şi tristeţi, dar care ne dau ocazia ca inima „zdrobită” să fie sigură că este iubită; inima umilită să fie liniştită, dornică de fapte, să fie prudentă; să fie tare, dar blândă, priveghind fără teamă.

Ca să ajungem la acest echilibru trebuie să veghem asupra inimii. Să ştim ce e al nostru în ea şi ce e a lui Dumnezeu. Să nu confundăm dorinţa noastră cu chemarea lui Dumnezeu, satisfacţia noastră cu graţia, lucrarea noastră cu lucrarea graţiei. Să nu lăsăm ca alte spirite, mai rele, să vină să locuiască în casa pe care am curăţat-o.

Numai inima supusă şi curată poate discerne viaţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, chemarea Lui şi dorinţa noastră şi, mai ales, numai ea poate dejuca şi cea mai subtilă ispită, aceea care ne face să ne socotim stăpânii faptelor noastre, în numele lui Dumnezeu şi în numele Evangheliei.

Mulţi se opresc la mijloacele vieţii spirituale şi cred că dacă spun rugăciuni, ascultă liturghii, imită pe sfinţi, ei înşişi sunt sfinţi. Aceste lucruri sunt necesare la începutul vieţii spirituale. Dar nu trebuie să rămânem copii. Trebuie să creştem. Folosindu-ne de aceste mijloace – deci să nu le abandonăm -, să facem ca ele să devină mijloc de a astâmpăra setea interioară de unire cu Dumnezeu. Exerciţiile spirituale sunt doar notele care te ajută să poţi cânta, dar cântecul tău trebuie să izvorască din adâncul inimii. Regularitatea cu care cânţi nu înseamnă încă expresia unei trăiri interioare. Regularitatea exerciţiilor de pietate încă nu dovedesc prezenţa unei vieţi spirituale.

La fel e şi cu cadrul vieţii spirituale: necăsătorie, reguli, întruniri comunitare.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre lecturile spirituale şi doctrinele marilor maeştri în viaţa spirituală: dacă nu le dorim ca aliment care să ne nutrească, ele rămân obiect de abstracţie sau ocazie de exerciţiu, făcut la comandă sau din încăpăţânare.

Fiecare trebuie să aibă un stil propriu de viaţă spirituală. Fiecare, în starea în care se găseşte, trebuie să trăiască viaţa lui Dumnezeu, plecând de la obligaţiile stării proprii (preot, călugăr, căsătorit, necăsătorit etc.), stări care comportă obligaţii proprii, dar şi graţii proprii.

Darul de a cunoaşte mai bine viaţa spirituală la care suntem chemaţi ne va face să urmărim cu deosebit interes aceste exerciţii spirituale cu multă reculegere, meditaţie şi examinare, ca să ne fie cât mai folositoare, regăsindu-ne, după această săptămână de moarte pentru lume, cu adevărat înviaţi în Cristos la viaţa Sa cea veşnică.

Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *