Sfâşierea catapetesmei Templului

Teme: Biblic.
.
Publicat la 2 aprilie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michelle Arnold
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic.com, 1 aprilie 2015

La moartea lui Isus

La moartea lui Isus

În Miercurea Cenuşii din 2004 m-am numărat printre numeroşii oameni ce stăteau la coadă pentru premiera filmului lui Mel Gibson „Patima lui Cristos”. Dacă îmi amintesc bine, era o zi caldă, însorită, iar coada era chiar lungă. Prietenii mei şi cu mine am atras privirile unora dintre trecători pentru că încă aveam pe frunte cenuşa de la binecuvântare. Am fost atunci impresionată de film şi l-am apărat cu tărie în faţa criticilor ce i se aduceau.

În deceniile ce au trecut de la lansarea filmului sentimentele mele s-au domolit. În opinia mea nu este un film care să fi îmbătrânit bine. Desigur, Gibson a avut anumite imagini impresionante, favorita mea fiind cea cu Cristos şi Simon din Cirene încrucişându-şi braţele pentru a duce crucea. Alte imagini nu au fost tocmai de succes. Chiar şi la prima vizionare, ploaia ce a căzut peste moartea lui Cristos, simbolizând durerea Dumnezeului Tată la moartea Fiului Său, mi s-a părut cam melodramatică. Dar l-am apreciat totuşi pe Gibson pentru şi-a imaginat un element tangibil care să surprindă relaţia dintre Tatăl şi Fiul în momentul morţii Fiului pe cruce.

După câţiva ani am urmat un curs despre iudaism la sinagoga din localitate. După cum explicam cu altă ocazie, am urmat acest curs deoarece face parte din munca noastră de apologeţi la Catholic Answers (Răspunsuri Catolice) să învăţăm despre celelalte religii. Acest studiu este vital pentru ca să putem răspunde întrebărilor pe care le pun unii, cerând informaţii pe care să le prezinte prietenilor sau rudelor care nu sunt catolici. Fiecare dintre noi tinde să aibă o arie de expertiză, după interesul personal, iar în cazul meu este iudaismul modern.

Una dintre ore a fost despre ritualurile evreieşti privitoare la deces. Am fost fascinată în special de ritualul numit keriyah (în ebraică „sfârşiere”). Când un evreu află de moartea unei rude apropiate, reacţia sa este de a-şi sfâşia ceea ce poartă – în timpurile moderne ar fi tricoul, deoarece este îmbrăcămintea ce acoperă inima: „Când cineva apropiat (părinte, frate, soţ/soţie sau copil) află de moartea unei rude, este în spiritul tradiţiei să îşi exprime durerea iniţială sfâşiindu-şi haina. Sfâşierea este făcută deasupra inimii dacă decedatul este unul dintre părinţi, sau în partea dreaptă a pieptului pentru alte rude. Sfâşierea hainei este numită keriyah. […] Ruda recită binecuvântarea ce îl descrie pe Dumnezeu ca ‘adevăratul Judecător’, ca acceptare a faptului că Dumnezeu a luat viaţa acelei rude.”

Discuţiile despre keriyah au continuat la oră, profesorul demonstrând cum se făcea şi explicând de ce tăierea efectivă a hainei de pe tine este mai semnificativă decât tăierea unei panglici, cum fac actualmente unii evrei ca substitut simbolic. Pe când profesorul îşi ducea mâna spre gât să ne arate cum şi-ar sfâşia tricoul în semn de doliu, o imagine mi-a venit în minte. Este unul dintre cele mai controversate fenomene supranaturale pe care evangheliştii îl redau în Evanghelii ca având loc în momentul morţii lui Cristos: sfâşierea catapetesmei Templului. Îl regăsim în toate cele trei Evanghelii sinoptice: Matei, Marcu şi Luca. Să vedem cum este redat momentul de către fiecare evanghelist:

  • Matei 27,50-51: Dar Isus, strigând din nou cu glas puternic, şi-a dat sufletul. Şi, iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos.
  • Marcu 15,37-38: Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul. Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos.
  • Luca 23,44-46: Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu”. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul.

Sfântul Matei, un evreu scriind pentru o audienţă iudeo-creştină, şi Sf. Marcu, probabil evreu, despre care se consideră că ar fi scris şi memoriile Sf. Petru, pun amândoi sfâşierea catapetesmei Templului imediat după moartea lui Isus. Doar Sf. Luca – probabil un ne-evreu discipol al Sf. Paul, scriind unei audienţe ne-evreieşti – plasează sfâşierea catapetesmei înaintea morţii lui Isus, poate scăpându-i semnificaţia succesiunii acestor momente în timp. Sf. Ioan nu menţionează incidentul, probabil pentru că era deja binecunoscut, sau poate că pentru el devenise mai puţin important în vremea când a scris Evanghelia (după anul 70, adică atunci când începe separarea oficială dintre creştini şi evrei).

Desigur, creştinii au ataşat diverse semnificaţii sfâşierii catapetesmei Templului, dintre care unele clar antisemite. Căutând să mă documentez pentru acest articol, am găsit teorii după care sfâşierea ar fi marcat ba sfârşitul Vechiului Legământ, ba condamnarea poporului evreu, sau chiar încetarea nevoii de mijlocire umană la Dumnezeu! Să vedem însă ce am putea folosi spre meditare din acest episod al sfâşierii catapetesmei Templului. Am câteva sugestii.

Micile detalii contează. După cum afirmam şi cu o altă ocazie, micile detalii din Scriptură contează. În timp ce există riscul să devenim ultra-concentraţi pe mici detalii, scăpând peisajul general al Scripturii, personal cred că şi opusul este o problemă. Putem deveni atât de familiari cu relatarea şi să nu ne mai gândim de ce Scriptura include un anumit detaliu. Încercaţi să observaţi lucrurile mici. Cum să vă antrenaţi pentru aşa ceva? Poate cel mai simplu este să fiţi atenţi la lecturile de la Liturghie, şi nu doar la firul principal ci şi la micile detalii incluse de autorul sacru. Întrebaţi-vă: de ce Isus a spus ce a spus în acel mod? de ce este menţionat acest detaliu sau celălalt?

Contextul original trebuie redescoperit. Cred că unul dintre motivele interpretărilor antisemite ale sfâşierii catapetesmei este faptul că ne aflăm la două mii de ani de contextul original în care a avut loc evenimentul istoric al răstignirii. Un detaliu al patimii şi morţii lui Isus Cristos pe care l-au inclus evangheliştii şi care ar fi trebuit să fie ca o enormă mângâiere pentru audienţa iudeo-creştină, a fost interpretat de unii creştini ca o respingere de către Dumnezeu a relaţiei cu poporul evreu. Redescoperirea contextului original poate să repare mare parte din această nedreptate. Conciliul Vatican II, prin constituţia dogmatică „Dei Verbum”, privind revelaţia divină, afirma:

„Pentru a descoperi intenţia hagiografilor, trebuie, printre altele, să se ţină seama şi de ‘genurile literare’. Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenţionat să îl exprime şi l-a exprimat în împrejurări determinate, după condiţiile timpului său şi ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă. Pentru a înţelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simţi, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul şi în vremea hagiografului, precum şi cele obişnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relaţiile dintre oameni.” (DV 12)

Dialogul interreligios este important. Unii catolici desconsideră ideea de dialog cu necreştinii dacă nu este în vederea convertirii lor. Ei se întreabă care poate fi sensul discuţiilor despre similarităţile şi diferenţele dintre religiile noastre dacă în final nu se ajunge la botezarea respectivilor necreştini. Dar după cum se vede în acest caz, uneori a învăţa despre o religie necreştină – în special despre iudaism, din care s-a născut creştinismul – ne poate ajuta să ne înţelegem mai bine propria religie. Părinţii din Conciliul Vatican II spuneau în declaraţia „Nostra Aetate”: „Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii” (NA 2).

Antisemitismul creştin există. De secole evreii au un sentiment de teamă când vine vorba de Săptămâna Mare. Este timpul din an când unii creştini încep să îi hărţuiască şi să îi persecute pe evrei. Dacă studiem pagina cu cronologia antisemitismului de pe Wikipedia (în engleză) vom vedea câte evenimente au loc în preajma Paştelui evreiesc şi a Săptămânii Mari (care cad apropiat aproape an de an). Foarte des, sentimentul creştin este o scuză pentru antisemitism, nu o cauză, dar aceasta nu le poate mângâia prea mult pe victimele violenţelor antisemite comise de persoane care se pretind a fi urmaşi ai lui Cristos.

Din păcate şi Noul Testament a fost folosit ca armă împotriva evreilor. Nu doar sfâşierea catapetesmei Templului a primit interpretări antisemite, dar şi interacţiuni dintre Isus şi propriul Său popor, în special după cum sunt prezentate în Evanghelia lui Ioan. Dacă vrem să depăşim antisemitismul, trebuie să devenim mai conştienţi despre modul în care propriile noastre supoziţii despre Noul Testament pot să submineze relaţia Bisericii cu evreii. Comitetul pentru Liturgică al Conferinţei Episcopale Americane recomanda în documentul „Milostivirea lui Dumnezeu este veşnică”: „Datorită istoriei tragice cu acuza de ‘ucigaşi de Cristos’, care a alimentat antisemitismul de-a lungul secolelor, este nevoie de o solidă şi atentă atitudine omiletică pentru a combate efectele de astăzi. Predicatorii şi cateheţii trebuie să caute să ofere un context potrivit pentru proclamarea naraţiunii Patimilor” (nr. 21).

Din perspectivă strict teologică, Dumnezeu nu este capabil de emoţii. Un motiv pentru aceasta este faptul că emoţiile sunt schimbabile. Dacă Dumnezeu s-ar putea schimba, fie atunci nu ar avea ceva, fie ar pierde ceva – iar aşa ceva nu este compatibil cu starea de fiinţă perfectă. Dacă nu este perfect, nu este nici divin. Divinitatea Sa presupune că are toate perfecţiunile. Pentru ca Dumnezeu să poată să plângă la moartea unui prieten, Dumnezeu Fiul a trebuit să devină om (cf. Ioan 11,32-35). Dumnezeu Tatăl nu putea să plângă la moartea Fiului Său. Simbolica ploaie (de lacrimi) a lui Mel Gibson a fost un mod de a arăta că Tatăl îşi iubeşte Fiul (iubirea este în principal o acţiune a voinţei, nu o emoţie schimbătoare).

Eu cred însă că înregistrarea în Scriptură a sfâşierii catapetesmei Templului, de sus în jos, în momentul morţii Fiului, este un simbol mult mai puternic al „durerii” Tatălui. Vălul închidea Sfânta Sfintelor, unde sălăşluia Dumnezeul lui Israel. Când catapeteasma s-a rupt, în mod simbolic l-a „expus” pe Dumnezeu lumii. Această „expunere” simbolică a fost poate un mod de a arăta întregii omeniri că Dumnezeu a ales să se facă vulnerabil prin moartea unicului Său Fiu.

„Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unicul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3,14-17)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *