Respirul vieţii spirituale – Rugăciunea

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Rugăciune

Rugăciune

A trăi creştineşte, a trăi viaţa lui Dumnezeu în fire omenească, a trăi în mod sfânt în mijlocul lumii, nu este lucru uşor. Dar Dumnezeu lucrează în noi „să voim şi să săvârşim după bunăvoinţă” (Filip. 2, 13). El ne face capabili de orice lucru bun, orice lucru plăcut înaintea Sa (Evrei 13, 21).

Fiindcă „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit vine de sus, de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 13), viaţa spirituală trebuie hrănită nu numai cu sacramente, ci şi cu cererea ajutorului divin, cu rugăciunea. Ba chiar dacă sacramentele nu sunt însoţite de rugăciune, ele devin exerciţii mecanice, sămânţă bună aruncată într-un pământ sterp, lipsit de umezeala care aduce roadă. Rugăciunea este respiraţia vieţii spirituale, atmosfera curată şi ozonată. Viaţa spirituală îşi are în sacramente rădăcina, din rugăciune îşi ia oxigenul. De aceea atât Isus cât şi Apostolii au insistat atât de mult asupra necesităţii rugăciunii: „rugaţi-vă neîncetat”, a zis Isus.

Neîncetat, căci viaţa spirituală nu trebuie întreruptă, şi nici hrana ei. Fără rugăciune viaţa spirituală devine sufocantă, fără vlagă, iar cu o astfel de viaţă nu putem rămâne „fără prihană până la venirea Domnului nostru Isus Cristos” (I Tes. 5, 23). Drumul este lung, ţelul e în mâna lui Dumnezeu, de aceea ne trebuie curajul speranţei şi viziunea credinţei. Rugăciunea e unită cu speranţa şi exprimă dependenţa sufletului de Providenţa creatoare.

Să considerăm rugăciunea ca un act spiritual care exprimă dependenţa sufletului faţă de providenţa divină.

Aţi auzit şi aţi citit multe lucruri despre rugăciune. Ea poate fi privită în atâtea feluri şi considerată din atâtea unghiuri. Dar mi se pare că a prezenta rugăciunea prin acest unghi al providenţei, este a atinge chiar baza rugăciunii, căci dacă elanul rugăciunii noastre nu se încarcă cu dimensiunea voinţei lui Dumnezeu asupra lumii; dacă mintea noastră, care se îndreaptă spre Dumnezeu – iar rugăciunea a fost definită ca ridicarea minţii la Dumnezeu – nu întâlneşte gândul lui Dumnezeu preabun, preadrept şi infinit de milostiv; dacă prosternarea noastră nu se pleacă în faţa maiestăţii divine; dacă dorinţele noastre nu caută să întâlnească voinţa Lui, atunci rugăciunea exprimă dorinţa voinţei noastre de a-şi impune planurile ei strâmte; mintea noastră aleargă alături de gândul lui Dumnezeu; prosternarea noastră e o închinare la un vis, la o fantomă, poate frumoasă, dar trecătoare; dorinţele noastre se pierd într-un orizont îngust, bătut de vânt, ca şi când noi n-am fi decât oameni pentru pământ, şi aici pe pământ am fi singurii stăpâni pe care Dumnezeu trebuie să-i servească. Din acest motiv atâtea rugăciuni se pierd, şi ne plângem că nu am obţinut ceea ce am dorit.

Când ne rugăm, trebuie ca aripile credinţei să ne ridice sufletul, legat de trup şi atras de pământ, spre orizontul infinit al vieţii divine: dorinţa să se ridice ca împinsă de iubire, susţinută de speranţă. Legată de credinţă, speranţă şi iubire, rugăciunea devine cu adevărat respirul liber, odihnitor şi fericit al vieţii spirituale.

Convorbirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune nu va găsi tonul potrivit decât recunoscându-ne starea noastră de creaturi în faţa Creatorului: „Cine eşti tu, şi cine sunt Eu?”, întreba Dumnezeu pe Sfânta Ecaterina din Siena. Nu poţi conversa cu El, nu te poţi ruga cu adevărat dacă uiţi acest lucru: cine este El, căruia îi vorbeşti, şi cine eşti tu, care vorbeşti. Chiar când Îi cerem ceva, ştiindu-ne lipsiţi şi recunoscându-L pe El atotputernic şi preabun, şi atunci rugăciunea de cerere este un act esenţial de recunoaştere a dependenţei noastre faţă de El şi un omagiu adus Celui care poate totul şi ne vrea binele.

Pentru a înţelege în mod complet rugăciunea trebuie să o plasăm în perspectiva grandioasă în care o plasează Sfântul Toma d’A\uino când tratează despre rugăciune ca despre un act prin care omul se asociază Providenţei lui Dumnezeu, subordonându-se planurilor Sale eterne, dornic să contribuie la realizarea lor. Ce poate să construiască omul mai măreţ decât – frământându-şi gândul şi încordându-şi puterile – dedicându-şi viaţa ca planurile lui Dumnezeu să se realizeze în lume? Cât se străduieşte constructorul şi toţi colaboratorii săi să realizeze planul măreţ al unui arhitect vestit, şi cât de mândri sunt ei de această realizare! Câtă fericire vom avea când prin rugăciunea noastră, care cuprinde frământări de gând pentru a studia şi a cunoaşte planurile – meditaţie; pentru a cere explicaţii şi materiale – rugăciune de cerere; străduinţa de a face totul – rugăciunea faptelor; şi de a atrage şi pe alţii la această întreprindere – rugăciunea apostolului, făcând acestea vom vedea cât am contribuit la realizarea planurilor lui Dumnezeu. Ce planuri pot fi mai binefăcătoare pentru întreaga omenire, mai sfinte decât planurile lui Dumnezeu? Trăind pentru realizarea lor în lume, viaţa întreagă devine o rugăciune: viaţa spirituală devine singura noastră viaţă aici pe pământ.

Punându-ne la dispoziţia lui Dumnezeu, Îl omagiem recunoscându-I înţeleapta Providenţă şi necuprinsa bunătate; iar pe altă parte voinţa noastră devine instrument de care Dumnezeu se serveşte pentru slava Sa. În felul acesta rugăciunea este întotdeauna eficientă.

De fapt, rugăciunea obţine tot ceea ce Providenţa – izvorul ordinii în lume – a hotărât să se realizeze prin ea. Există în lume o ordine voită de Dumnezeu şi realizată de Providenţă, în care toate lucrurile îşi au locul şi rostul lor în armonia întregii creaţiuni, şi o ordine de lucruri fundamentată pe planurile şi dorinţele noastre. Între aceste două ordini trebuie să existe concordanţă.

Aşa cum este necesară o concordanţă între energiile biologice, psihice şi spirituale, pentru ca să nu se compromită unitatea persoanei umane, iar dezechilibrul să nu ducă la boală, la fel trebuie să existe concordanţă între voia noastră şi voia lui Dumnezeu, între planurile noastre şi planurile Lui. Altfel, prin a voi să-ţi impui voia ta împotriva voinţei Lui, nu faci decât să pretinzi a înlătura Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Iubirea Lui, care garantează ordinea planurilor Sale veşnice, şi să-ţi impui dorinţele tale, smulgându-te din ansamblul ordinii divine şi făcându-ţi, alături sau chiar contra acestei ordini, o ordine proprie, separată, închisă, şi deci fără participarea conştientă şi voită la realizarea ordinii şi binelui universal, ordine în care şi tu ai locul tău şi ai garanţia binelui tău. Numai încadrat în ordinea generală a Providenţei ne putem realiza deplin în vederea rosturilor noastre supreme şi supranaturale.

Rugăciunea ca expresie a dorinţei noastre ca ordinea lui Dumnezeu să se realizeze, deci ca Dumnezeu să fie Dumnezeu în noi şi pentru noi, în lume şi pentru lume, este un act de religiozitate, de adoraţie, de abandon. În felul acesta rugăciunea e un omagiu adus de către om înţelepciunii divine şi voinţei Sale sfinte, în faţa căreia omul renunţă la propria sa înţelepciune şi voinţă. Conştient de limitele fiinţei şi planurilor sale, conştient de îngustimea vederilor judecăţii noastre şi de egocentrismul dorinţelor lui, prin rugăciune omul doreşte ca, peste voia lui şi prin mijlocirea ei, să se realizeze eternele planuri divine, să se desăvârşească opera credinţei şi a mântuirii.

H. Bremond scria că cerşetorul care numai cerşeşte, nu se roagă. El nu se vede decât pe sine şi realizarea dorinţelor sale. Când Dumnezeu lipseşte din vederea dorinţele noastre, cererea noastră e o cerşetorie, văicăreală, dar nu rugăciune.

Rugăciunea este mijloc de a se realiza ordinea înţelepciunii divine. Ea îşi are locul îl planurile lui Dumnezeu, realizarea cărora, în multe cazuri e legată de rugăciune precum rugăciunea Preacuratei la nunta din Cana Galilei.

Cine se roagă, se uneşte cu ordinea înţelepciunii eterne şi prin aceasta intră într-un univers spiritual. Rugăciunea sfinţilor care sunt deja în viaţa veşnică, e o forţă puternică ce antrenează lumea creată spre lumea fericită la care ei au ajuns. Rugăciunea lor prelungeşte rugăciunea noastră şi rugăciunea noastră se sprijină pe rugăciunea lor. Oricum, rugăciunea care se ridică spre Dumnezeu, se armonizează cu întregul univers creat şi condus de Dumnezeu şi, astfel, cei de pe pământ, cu cei din cer, cu îngerii şi sfinţii, cântă împreună, făcând să răsune într-un singur glas, peste întreaga creaţie, cu ecou în veşnicie, imnul de laudă adus Celui veşnic şi Părinte al tuturor, „ca un glas de gloată multă, şi ca un glas de ape multe, şi ca un glas de tunete zicând: „Aliluia, pentru că a împărăţit Domnul Dumnezeul nostru atotputernicul. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-i dăm mărire”” (Apoc. 19, 6-7).

Oricât de secretă, rugăciunea adevărată nu rămâne un act pur individual. Prin însăşi natura ei rugăciunea e o descoperire de noi înşine, o intrare în comunitatea care pe pământ cooperează în mod sincer la împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi, prin aceasta, îngeri şi oameni, valuri şi nori, aduc slavă lui Dumnezeu.

Iată dimensiunile pe care viaţa spirituală le câştigă prin rugăciune. Prin rugăciune viaţa spirituală, viaţa lui Dumnezeu în noi se revarsă ca apa, suflă ca vântul, clipeşte peste stihiri ca fulgerul, ridicându-se spre cer, oprindu-se acolo, coborând apoi ca o ploaie de har aducător de un plus de viaţă, de energie şi siguranţă. Prin noi rugăciunea, acel suspin al întregii creaţii după slobozenia veşnică, cum se exprimă Sfântul Pavel, devine conştient (Rom. 8, 9-23).

Dar, fiindcă centrul universului mântuit este Isus Cristos, rugăciunea noastră este o participare la rugăciunea lui Isus.

De aceea, El este nu numai modelul vieţii noastre, ci în mod necesar şi modelul rugăciunii noastre.

După mărturia Scripturii, Isus se ruga mult. Pentru Fiul Omului, rugăciunea era momentul plăcut de conversaţie, era trăirea Sa de unire intimă, familială cu Tatăl ceresc. Scriptura ne relatează împrejurările în care S-a rugat, felul cum S-a rugat, ce S-a rugat. Ştim acestea din rugăciunile pe care ni le-au relatat evangheliştii la mormântul lui Lazar, la Cina cea de taină, în grădina Getsimani şi pe Cruce.

La mormântul lui Lazar, când se aştepta de la El o minune, El voia să alunge orice dubiu despre prezenţa Tatălui în viaţa şi învăţătura Sa, şi să înlăture bănuiala exprimată altădată, că face minuni cu ajutorul satanei. De aceea, acum se roagă cu glas tare, ca cei din jurul Lui să ştie că minunile le face cu ajutorul Tatălui. Se bucură că acum – cu ocazia unei minuni mai mari decât aceea de a deschide ochii unui orb – poate dovedi lumii bunătatea Tatălui, şi misiunea Sa divină. Se bucură că poate aduce pe oameni la credinţă: „să creadă că Tu M-ai trimis” (Io. 11, 42). Această rugăciune a lui Isus are ca scop credinţa noastră în bunătatea Tatălui şi în misiunea Sa.

Ca şi suspinarea de la mormântul lui Lazăr, izvorâtă din Inima ce freamătă şi se tulbură (Io. 11, 33), la fel rugăciunea de la Cina cea de taină izvorăşte dintr-o adâncă emoţie (Io. 13, 21), simţită de-a lungul întregului capitol 17 al Evangheliei Sfântului Ioan, în care găsim cea mai frumoasă rugăciune ridicată vreodată de pe pământ la cer. Ochii lui Isus se ridică, căutând parcă faţa Tatălui: ” – Tată, a venit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”. Cum? Făcând ca toţi să-L cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care L-a trimis, şi prin această cunoaştere să aibă viaţă de veci. Preamărirea pe care o cere pentru Sine, o face cu scopul ca Tatăl să fie cinstit, asigurând oamenilor viaţa veşnică prin lumina adevărului. Numai cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu în viaţa aceasta, Îl va putea cunoaşte şi în viaţa cealaltă. Cerul nu e decât viaţa spirituală trăită pe pământ şi transformată în veşnicie.

Cine se roagă, păstrează Cuvântul lui Dumnezeu şi crede că Isus este trimisul Tatălui. Rugăciunea acestuia este efectul rugăciunii lui Isus: „pentru ei mă rog”, zice El, pentru ei care cred, care se vor ruga, care sunt una cu Tatăl, şi astfel cum să nu-i fie ascultată o astfel de rugăciune? Isus declară că nu se roagă pentru lumea care nu crede, nu se roagă, căci în felul acesta nici rugăciunea Lui – care dorea ca şi cei răi să se mântuiască – să nu rămână neascultată, neîmplinită.

Când va părăsi lumea, Isus îi va lăsa aici pe toţi cei care vor continua să creadă, uniţi în dragoste, ca să fie mărturie în faţa lumii că Tatăl a trimis pe Fiul, pe care-L iubeşte, aşa cum îi iubeşte şi pe ei.

Şi la Cina cea de taină, rugăciunea lui Isus cere credinţă şi unire în dragoste, ca astfel Tatăl să fie cunoscut şi preamărit.

În acea noapte de groază, retras de lângă ai Săi, ca odinioară în pustiu, Isus este din nou încercat de diavol (Io. 14, 30), a cărui oră sosise, şi de care Mântuitorul a dorit în zadar să fie scutit. După botez, Isus a fost ispitit de lăcomie, acum e chinuit de frică. Îngenunchiat, cu faţa la pământ, Isus apelează la dragostea Părintelui şi la posibilitatea infinită de care dispune libertatea divină: „Părinte, de e cu putinţă, să treacă de la mine paharul acesta” (Mt. 26, 39). Dar cererea nu I-a ajuns la cer şi numele Tatălui, pronunţat cu atâta încredere, i-a rămas pe buze, fără rezultat.

Natura omenească nu a fost creată pentru suferinţă şi de aceea o refuză în mod instinctiv, motiv pentru care Isus Omul cere să-I fie înlăturat paharul. Dar nu oricum. Numai dacă aceasta este voia Tatălui. Dacă nu, voia lui Isus este de acord cu voia Tatălui, chiar dacă e în dezacord cu dorinţa spontană a naturii: „însă nu precum vreau Eu, ci precum Tu” (Mt. 26, 39). Oricum îmi va fi moartea, prin ea Tatăl va fi preamărit şi sufletele mântuite.

Realizarea planului divin este hrana de toate zilele a voinţei lui Isus, indiferent de dorinţele naturii. Planurile noastre să corespundă şi ele cu planurile lui Dumnezeu, rugăciunea noastră, chiar dacă izvorăşte spontan din dorinţa naturii, lipsită sau ameninţată de rele, să fie act de libertate ce vrea împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

Această depăşire a naturii o vedem şi în cealaltă rugăciune a lui Isus, rostită din înălţimea crucii, ca supremă expresie a eroismului şi iubirii: ” – Părinte, iartă-Le lor”. El Însuşi face ceea ce îi învăţase pe oameni: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc.” Şi aici natura se opune, mintea nu înţelege, sentimentul se revoltă. Numai trecând cu ajutorul credinţei dincolo de natură şi ascultând „Greul Cuvânt” al Mântuitorului, numai urmând legea dragostei şi îmbrăţişând crucea, rugăciunea noastră se ridică în lumea planurilor lui Dumnezeu.

Dacă viaţa noastră spirituală e viaţă de credinţă, speranţă şi iubire, rugăciunea – freamătul vieţii – nu-şi poate avea alt izvor decât aceste trei virtuţi.

Rugăciunea făcută cu credinţa care ne arată valoarea luminii lui Dumnezeu şi binele ce ne aşteaptă în plinirea Împărăţiei se ridică spre această lume cu care ne leagă, spre care înalţă toate dorinţele, în care trăieşte prin cunoaştere şi iubire.

Rugăciunea să fie, apoi, plină de speranţa împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, a efectelor Jertfei lui Isus.

Tot ceea ce putem spera poate fi obiectul rugăciunii vrednice de a fi împlinită.

Izvorâtă din iubire faţă de Dumnezeu, ea ne uneşte cu El, bucuroasă să vadă realizată voia Lui, în ciuda oricărei alte tendinţe, peste orice alte planuri ale socotelilor noastre omeneşti.

Fecioara Maria sta lângă Crucea lui Isus (Io. 19, 25). Cu durere în inimă, cu groază în suflet, ea stă tăcută, acceptând ceea ce n-ar fi putut gândi decât cu cutremur, dar şi încrezătoare în Cel ce loveşte ca să vindece, în Cel ce omoară ca să învieze.

În ea se realiza acum ceea ce promisese Îngerului: „Fie mie după Cuvântul Tău” Această rugăciune a fost viaţa ei de slujitoare a lui Dumnezeu şi a omenirii. Aceasta să fie şi esenţa rugăciunii voastre.

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *