Rămas-bun adus Cardinalului Tucci, teolog şi „jurnalist al lui Dumnezeu”

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Andrea Tornielli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Vatican Insider, 15 aprilie 2015

Cardinalul Tucci

Cardinalul Tucci

S-a stins în seara de 14 aprilie 2015, în ajunul vârstei de 94 de ani, Cardinalul care a condus „La Civiltà Cattolica” şi Radio Vatican, martor privilegiat al Bisericii de la Conciliul şi de după Conciliu, organizator al călătoriilor Papei Wojtyła.

În urmă cu şase ani a spus unui jurnalist: „Nu înţeleg de ce vreţi să mă intervievaţi. Nu sunt un personaj important până acolo încât să ajung în paginile din L’Osservatore Romano„. Ieri seara s-a stins la Roma Cardinalul iezuit Roberto Tucci, care ar fi împlinit 94 de ani la 19 aprilie. Napolitan, fiu din mamă engleză (este botezat în Biserica anglicană cu numele de Robert Francis), este amintit mai ales ca organizator discret şi neobosit al călătoriilor lui Ioan Paul al II-lea. Dar a fost înainte de toate un mare jurnalist, director al revistei „La Civiltà Cattolica” şi al Radio Vatican care a trăit dintr-o poziţie privilegiată ultimele pontificate.

Noviciatul împotriva voinţei părinţilor

Intră în contact cu Societatea lui Isus ca membru al Congregaţiei mariane a Sfântului Luigi a Posillipo, însă decizia sa de a deveni novice iezuit este contrastată de familie. „Mama mea era engleză şi anglicană, dar mai ales mă considera prea tânăr pentru ca să pot lua o decizie aşa de importantă. Şi apoi era fiu unic şi pentru ea era foarte greu să accepte ideea ca eu să părăsesc casa aşa de repede. Am fugit de acasă. De două ori. Am îndurat chiar şi foamea. Îmi amintesc că mergeam la câţiva prieteni pentru a găsi ceva de mâncare. Ajungeam la Vico Equense, unde erau iezuiţii. Şi tatăl meu venea să mă ia împreună cu carabinierii locului şi mă ducea înapoi acasă în pofida protestelor mele. Eram minor şi nu puteam decide singur”. După aceea, mama lui Tucci se va apropia de catolicism: „N-am rămas uimit când ea mi-a cerut să devină catolică. Şi a devenit mult mai credincioasă decât mulţi catolici din naştere”.

La cincisprezece ani intră în noviciatul din Societate la Vico Equense (Napoli) şi parcurge cursul tradiţional de studii: maturitatea clasică (1941); licenţa în filozofie (Gallarate 1944), doctoratul în filozofie (Napoli 1947), licenţa în teologie (Louvain 1951). La 24 august 1950 este hirotonit preot. Apoi obţine doctoratul în teologie la Gregoriana şi timp de doi ani predă la Facultatea de Teologie „Sfântul Alois” din Napoli: aici dă viaţă şi conduce revista: „Digest religios” devenită apoi „Rassegna di Teologia”.

Director la „La Civiltà Cattolica”

În 1956, de acum la apusul erei pacelliene, este chemat să facă parte din colegiul scriitorilor de la revista „La Civiltà Cattolica” şi în 1959, la începutul pontificatului lui Ioan al XXIII-lea, devine director. „Erau ani grei – va povesti Tucci -. O perioadă de polemici aspre în lumea catolică. Ioan al XXIII-lea a voit o actualizare a revistei şi a trebuit să mă ocup eu de asta… Adesea Papa mă chema pentru diferite chestiuni. Am avut cu el nouă audienţe private lungi şi apoi la fiecare cincisprezece zile îl întâlneam pe Secretarul de Stat. Uneori Ioan al XXIII-lea mă vedea descurajat şi mă întărea, alteori şovăielnic şi mă încuraja. Apoi când a convocat Conciliul al II-lea din Vatican, am fost numit membru al comisiei pregătitoare pentru apostolatul laicilor. Papa m-a voit ca expert conciliar. Am lucrat mult la redactarea lui Lumen gentium şi Apostolicam actuositatem. Dacă ar trebui să spun ce mi-a rămas mai imprimat în inimă din acea perioadă, aş spune cu siguranţă că munca făcută pentru elaborarea acelei «scheme treisprezece» devenită apoi Gaudium et spes. Îmi amintesc cu plăcere şi de întâlnirile zilnice cu jurnaliştii de limbă italiană pentru a-i informa despre lucrările din aulă. Mă distra mult şi făceam asta cu plăcere. Mă simţeam bine cu jurnaliştii”.

În acei ani de schimbări, Tucci este martor privilegiat şi al tensiunilor dintre deschiderile roncalliene şi şovăielile curiale. „Există un episod care mi-a lăsat mai întâi amar în gură, chiar dacă după aceea a intervenit Papa şi atunci am înţeles că trebuia să fiu mândru de asta – a povestit Cardinalul iezuit în interviul din 2009 -. S-a întâmplat când arhiepiscopul de Canterbury a mers în vizită la Ioan al XXIII-lea. Era prima întâlnire dintre un Pontif şi un reprezentant al Comuniunii anglicane. Cardinalul Tardini, pe atunci Secretar de Stat, m-a chemat şi mi-a zis că trebuia făcut un articol pentru a atenua un pic importanţa – excesivă după părerea lui – pe care o asuma această vizită pentru presă. Astfel a trebuit să scriu pentru a demonstra că era vorba despre o vizită ca multe altele pe care reprezentanţii diferitelor confesiuni religioase o făceau Papei. Nimic mai mult, cu atât mai puţin ceva „istoric”. Şi acelaşi Cardinal Tardini a ales un titlu rece: „Vizita de curtoazie a lui dr. Fisher la Sanctitatea Sa”. Arhiepiscopul de Canterbury s-a ofensat din cauza acestui articol şi a manifestat asta imediat ce a ajuns la Roma. Am fost foarte tulburat şi imediat ce Papa m-a primit în audienţă – în ajunul Crăciunului din 1960 – i-am mărturisit părerea mea de rău. Ioan al XXIII-lea nici nu m-a lăsat să termin de vorbit. Mi-a spus că ştia totul, şi că respectasem directivele lui Tardini. Mi-a explicat că Secretarul de Stat, la rândul său, a fost obiect al presiunilor din partea ierarhiei catolice, temătoare că vizita ar fi într-un fel interpretată ca o palmă pentru afirmarea Bisericii Catolice în Anglia. Mi-a mai spus că bucata mea a fost una foarte bună şi că am făcut bine să urmez indicaţiile lui Tardini”.

Martor al istoriei

Cu privire la „deschiderea spre stânga”, la colaborarea dintre Democraţia Creştină şi Partidul Socialist, care a văzut confruntându-se suflete diferite în cadrul Sfântului Scaun în acea perioadă, cardinalul Tucci a povestit că Ioan al XXIII-lea l-a primit în audienţă „în ajunul vestitului congres al Democraţiei Creştine în 1962 la Napoli, în cursul căruia Aldo Moro a ţinut discursul rebotezat de Andreotti «enciclica Cauti connubii». În timpul întâlnirii, Pontiful mi-a repetat un lucru pe care deja mi-l destăinuise în timpul primei întâlniri a noastre, adică faptul că nu dorea să se ocupe de lucrurile din Italia şi că ar fi voit ca Secretariatul de Stat să fie mai atent în chestiunile italiene. Mi-a spus că nu se pricepea la politică şi, în orice caz, se gândea că Papa, aparţinând Bisericii universale, nu trebuia să fie implicat în chestiuni particulare referitoare la Italia. Cu privire la diviziunile interne din Democraţia Creştină, a adăugat – cred eu referindu-se la stânga – că oricum trebuie respectaţi şi cei care nu erau, ca să spunem aşa, pe poziţiile cele mai acceptabile, pentru că oricum era vorba despre persoane care apărau ideile lor în bună credinţă: «Eu nu mă pricep, dar sincer nu înţeleg de ce nu se poate accepta colaborarea altora care au o ideologie diferită pentru a face lucruri bune în sine, cu condiţia să nu fie cedări doctrinale». Am înţeles astfel că Moro avea să aibă cale liberă. Ba chiar cred că statistului i-a fost comunicată această poziţie a Papei deoarece, cunoscând credinţa sa, nu cred că ar fi înaintat altminteri pe acel drum”. Jurnalele părintelui Tucci, care reprezintă o contribuţie preţioasă pentru reconstruirea istorică a acelor ani – iezuitul îl întâlnea atât pe Papa cât şi pe Secretarul de Stat – au fost numai parţial publicate în octombrie 2012, sub îngrijirea părintelui Giovanni Sale, în relaţie cu rolul Papei Ioan şi a pregătirii Conciliului.

Director al Radio Vatican

Consultant al Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor din 1973 în 1989, Tucci în iulie 1968 este oaspete şi referent al celei de-a IV-a Adunări a Consiliului Mondial al Bisericilor care se desfăşoară la Uppsala în Suedia. Este membru timp de mai mulţi ani al comitetului de redacţie a revistei teologice internaţionale „Concilium”. În anii 1967-1969 are funcţie de secretar general al Provinciei italiene a Societăţii lui Isus. Din 1970 până în 1975 este consilier oficial al părintelui general, Pedro Arrupe, pentru ecumenism. În septembrie 1973, Paul al VI-lea îl destinează la conducerea Radioului Vatican unde îi urmează ca director general părintelui Giacomo Martegani.

Numirea reprezintă un semnal semnificativ al faptului că Sfântul Scaun şi Societatea lui Isus în mod concret vor să imprime Radioului Vatican un dinamism şi o eficacitate adecvate posibilităţilor sale. Sunt valorizate resursele umane existente deja şi altele se adaugă, ceea ce accelerează realizarea planului de potenţare hotărât de Paul al VI-lea în 1966 cu restructurarea Postului de Radio şi o distribuire a resurselor financiare care privilegiază producţia editorială. Astfel se nasc noi programe, solicitate de acum şi de iminentul An Sfânt din 1975: dintr-unul din ele, un program informativ în patru limbi pentru pelerini, se vor naşte bazele pentru acea cotitură jurnalistică ce vor duce abia mai târziu „Radioul Papei” la un nivel de calitate informativă foarte profesional. „Au fost ani minunaţi şi plini de satisfacţie – amintea Tucci -. Însă mai ales au fost ani fundamentali pentru experienţa mea personală, atât umană cât şi sacerdotală, pentru că tocmai în funcţia mea de director general al Radioului Vatican am putut să intru în contact cu preotul care a imprimat o cotitură decisivă vieţii mele spirituale: Ioan Paul al II-lea. Ca să fiu sincer, îl cunoscusem deja pe Karol Wojtyła din timpul Conciliului al II-lea din Vatican. Însă desigur nu am avut experienţă directă cu el”.

Tucci ca director al Radioului Vatican îl însoţeşte pe Ioan Paul al II-lea încă din prima călătorie, aceea din ianuarie 1979 în Mexic. Din toamna anului 1982 şi până în 2001 va deveni şi organizatorul vizitelor papale din afara Italiei. „Momentul cel mai important – a spus cardinalul iezuit vorbind despre Papa Wojtyła – a fost atunci când mi-a cerut să prezint jurnaliştilor prima sa enciclică, Redemptor hominis. Am mers mai întâi la el şi i-am spus cum aveam intenţia s-o prezint. Am înţeles atunci toate preocupările sale faţă de Biserică, faţă de anumite tendinţe post-conciliare caracterizate de puţină atenţie faţă de misterul Bisericii. Dar am înţeles şi toată iubirea sa faţă de omenire, pe care o voia liberă, pentru ca să poată înţelege şi să urmeze mai bine mesajul Evangheliei. Cu pasiune am încercat să transmit jurnaliştilor această nelinişte pastorală. Şi am făcut ca Radio Vatican să deschidă tot mai mult căile pentru Papa şi astfel să facă tot mai mult slujirea sa apostolică în toată lumea”.

„Tour operator” al Papei

Cu aceste cuvinte cardinalul iezuit amintea în urmă cu şase ani rolul de organizator al călătoriilor papale: „A fost aproape natural. Îi urmasem pe toţi de la începutul pontificatului şi acumulasem o mare experienţă. Vorbeam adesea despre asta cu Ioan Paul al II-lea şi împărtăşeam multe observaţii. Astfel, în 1982 mi-a încredinţat rolul de a mă ocupa de tot ceea ce era necesar pentru desfăşurarea lor. În aceşti ani a trebuit să tratez cu episcopi, preoţi, laici, cu guverne, cu monarhi. A trebuit să mă ocup de protocol, transporturi, siguranţă, găzduire. Gândiţi-vă că o dată, la sfârşitul uneia dintre multele reuniuni care se făceau cu Papa pentru a pregăti o călătorie, după ce a ascultat peripeţiile mele, mi-a cuprins braţul şi mi-a spus textual: „Sărmane părinte Tucci, cât de jos ai căzut de la înălţimea teologiei!”. De fapt, mă cunoscuse ca teolog la Vatican II”.

Rugăciunea pentru Romero

Printre episoadele cele mai semnificative trăite în timpul călătoriilor internaţionale ale Papei Wojtyła, părintele Tucci amintea unul în mod deosebit, astăzi mai actual ca oricând, în ajunul beatificării lui Romero. „Îmi place să încep amintind curajul pe care-l arăta Papa Wojtyła în înfruntarea situaţiilor dificile, uneori chiar scabroase sau periculoase. Era încăpăţânat. Cum să uităm determinarea sa în a voi să se roage cu orice preţ la mormântul arhiepiscopului Oscar Arnulfo Romero la San Salvador. Ignorarea acelui mormânt a fost una din condiţiile puse de guvern pentru a fi de acord cu vizita. Episcopii l-au sfătuit pe Papa să nu meargă acolo. N-a fost nimic de făcut: Ioan Paul al II-lea voia să facă asta pentru că era vorba despre un episcop ucis în timp ce celebra Euharistia. Când am ajung la locul respectiv, am găsit catedrala baricadată. Pontiful s-a împotrivit şi a spus că nu se va mişca de acolo până când nu i se va permite să se roage la acel mormânt. Am rămas îndelung în piaţa goală. Poliţia îi îndepărtase pe toţi, nu era nimeni. Dar apoi cheia a venit şi Papa a putut să rămână îndelung la acel mormânt”.

Culisele „balconului”

Un alt episod pe care Tucci l-a trăit de aproape a fost apariţia discutată a sfântului Ioan Paul al II-lea în balcon alături de dictatorul Pinochet în Chile. „Apoi cum să uităm faţa lui Wojtyła când şi-a dat seama de cursa pe care i-a întins-o Pinochet în timpul călătoriei în Chile în 1987? A făcut să apară cu el la balconul palatului prezidenţial, împotriva voinţei sale. Ne-a luat pe toţi în râs. Noi, după aceea, am fost poftiţi să ne aşezăm într-un salon aşteptând colocviul privat. Conform pactelor – pe care le concordasem din hotărârea precisă a Papei – Ioan Paul al II-lea şi preşedintele nu aveau să apară pentru a saluta mulţimea. Wojtyła era foarte critic faţă de dictatorul chilian şi nu voia să apară lângă el. Eu ţineam din ochi mereu singura uşă care lega salonul, unde eram noi cei din suită, cu camera în care era Papa şi Pinochet. Dar, cu o mişcare studiată, i-au scos printr-o altă uşă. Au trecut prin faţa unei mari draperii negre închise – aşa cum ne-a povestit după aceea Papa furios – şi Pinochet l-a oprit acolo pe Ioan Paul al II-lea, ca şi cum trebuia să-i arate ceva. Draperia a fost deschisă dintr-o dată şi Pontiful s-a trezit în faţa balconului care dădea spre piaţa plină de oameni. N-a putut să se retragă, dar îmi amintesc că atunci când şi-a luat rămas bun de la Pinochet l-a îngheţat cu privirea. Alfonsin, în Argentina, a fost mai respectuos şi nu a pretins deloc să apară alături de el”.

Un pic încurcat de haina roşie

În consistoriul din februarie 2001, Papa Wojtyła îl numără pe părintele Tucci în colegiul cardinalilor, când urma de acum să împlinească optzeci de ani. Jurnaliştii care aveau confidenţă mai mare cu el îşi amintesc încă încurcătura lui de a îmbrăca haina de culoare purpurie cu însemnele de cardinal. Primeşte titlul bisericii „Sfântul Ignaţiu de Loyola” la Campo Marzio.

Mâna sa dreaptă în organizarea călătoriilor a fost actualul „tour operator” al Papei, Alberto Gasbarri. Aşa îl definea în 2009 Cardinalul Tucci: „Un prieten adevărat, sincer, evlavios. Şi el pentru mine a fost de neînlocuit. Până acolo încât atunci când am sărbătorit cu toţi prietenii, cunoscuţii, colegii şi rudele purpura mea de Cardinal, în discursul pe care l-am făcut, am spus fără jumătăţi de măsură că dacă această recunoaştere a Papei era pentru slujirea adusă pontificatului său itinerant, atunci cardinalatul l-ar fi meritat mai mult laicul Gasbarri decât eu”.

Posted in Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *