Preot pe Titanic: ultima călătorie a pr. Thomas Byles

Print Friendly, PDF & Email

Autor: K.V. Turley
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange, 15 aprilie 2015

pr. Thomas Byles

pr. Thomas Byles

Rămâi cu mine; repede se lasă seara;
Întunericul se adânceşte; Domnul cu mine rămâne
.

Pe punte, din toate direcţiile, se auzea zgomot de paşi fugind. Era clar că se întâmplase ceva. Înainte chiar de a se fi auzit, se simţise o ameninţare nedesluşită, care-şi făcuse repede simţită prezenţa pe întregul vas. În acel moment, mergând pe puntea superioară, un preot cu Breviarul în mână rostea rugăciunile de seară; când alarma a început să sune, a ştiut că se întâmplase ceva foarte grav. Preotul se numea Thomas Byles, iar numele vasului era Titanic.

Când a pornit în primul sa călătorie, în 1912, Titanicul era cel mai mare vas din lume, cu o capacitate de 2.435 de pasageri; în plus, se pretindea că este imposibil de scufundat. Oricum, nimeni nu se gândea la o asemenea eventualitate când vasul a părăsit Anglia, înainte de a acosta în Irlanda pentru scurt timp, după care urma să navigheze în Atlantic. Pr. Thomas Byles se îmbarcase la Southampton, părăsind dis-de-dimineaţă casa parohială din Essex. Era miercuri, 10 aprilie 1912. Îmbrăcat în hainele sale negre, de preot, cu o singură valijoară în mână, a prins trenul de Londra şi apoi trenul pentru vaporul ancorat în port. Strălucirea evenimentului îi cuprinsese pe toţi pasagerii, inclusiv pe preot, când, puţin după ora 12, în Miercurea Paştelui, vaporul s-a desprins încet de la ţărm, în sunetele unei fanfare care cânta…

Rudele sale din America îi cumpăraseră biletul. Pe la sfârşitul anului 1911, pr. Thomas Byles fusese invitat să celebreze căsătoria fratelui său, William, cu d-ra Isabel Katherine Russell din Brooklyn, str. Pacific nr. 119. Ceremonia urma să aibă loc la biserica catolică Sf. Augustin, Sixth Avenue, Brooklyn, la 21 aprilie 1912. Biletul fusese iniţial pentru un alt vas al White Star Line, dar, din cauza unor acţiuni sindicale, vasul devenise indisponibil, astfel încât, în ultimul moment, biletul a fost transferat pentru noul vas Titanic aparţinând aceleiaşi companii maritime.

Când a plecat din Southampton, pr. Thomas Byles i-a scris bătrânei sale menajere o scrisoare, care a fost pusă la cutia poştală când vasul a acostat pentru scurt timp în Irlanda. Preocupările lui erau şi temporale şi spirituale. Se temea că îşi pierduse umbrela în tren şi, mult mai important, că nu va putea să celebreze Sfânta Liturghie până când vasul nu va pleca din portul irlandez Queenstown (Cobh); abia după aceea – spunea el – va fi posibil să o celebreze în fiecare zi. În final, îi promitea că îi va scrie de îndată ce va ajunge la New York.

Roussel Davids Byles s-a născut la Leeds, Anglia, la 26 februarie 1870. Şi-a luat numele de Thomas când s-a convertit la catolicism, la 23 mai 1870. Era cel mai mare dintre cei şapte copii şi a crescut în atmosfera religioasă a familiei, tatăl fiind pastor protestant. A urmat şcoala la Leamington, în Midlands, unde se mutase cu familia când avea 12 ani. În 1885, a câştigat o bursă la o şcoală cu internat din Lancashire. Acolo a descoperit două lucruri: că suferea de epilepsie şi că avea îndoieli în privinţa protestantismului în care fusese crescut. Aşa cum s-a întâmplat cu alt mare englez convertit, cu câteva decenii în urmă, Byels a început să studieze operele Părinţilor Bisericii din primele secole ale creştinismului. Dar, pe măsură ce îndoielile îşi făceau loc tot mai mult, devenea clar că totul îl conducea spre un loc neaşteptat: Roma.

În 1888, a mers la Colegiul Balliol, Oxford, cu o bursă pentru Matematică, pe care a schimbat-o pentru Teologie, absolvind în 1894. În timp ce era la universitate a decis să îmbrăţişeze anglicanismul. Mai devreme, fratele său, William, şocase întreaga familie convertindu-se la catolicism, în timp ce studia tot la Oxford. Convertirea fratelui lui a avut un cu totul alt efect asupra tânărului Roussel Davids Byles, mai ales că el tocmai aprofunda studiul Părinţilor Bisericii, gândindu-se să devină anglican. Curând, însă, s-a decis să amâne orice hotărâre în acest sens.
Ceea ce mai târziu a descris drept „ceaţă” a coborât deodată. Părăsind protestantismul familiei şi nemulţumit de anglicanismul recent adoptat, Byles s-a aflat deodată în mijlocul luptei pentru a discerne calea adevărată. Poate că, în adâncul inimii sale, ştia că îi rămăsese un singur drum, dar încă ezita să-l urmeze. Apoi, pe neaşteptate, în ajunul sărbătorii Corpus Christi, după o lungă perioadă de meditaţie, i s-a revelat, în fine, calea definitivă. După aceasta, nu a mai avut nici o ezitare. Chiar în cursul sărbătorii, Byles a fost primit în biserica de la Oxford, care pe atunci aparţinea iezuiţilor, a primit Sfânta Împărtăşanie pentru prima dată şi, acum eliberat de orice îndoieli, şi-a luat un nume nou creştin, Thomas.

Byles a scris familiei sale că „s-a risipit ceaţa”, dar o altă ceaţă coborî asupra sa. El se hotărâse să urmeze cursurile Seminarului Oscott, dar starea lui de sănătate, niciodată foarte bună, l-a împiedicat să continue studiile teologice. Oare ce va urma? – se întreba. Pentru un timp a predat la catedră şi a scris o scurtă lucrare, intitulată: A School Commentary on the Second Epistle of Saint Paul to the Corinthians (Un comentariu pentru şcoală despre Scrisoarea a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Paul), care avea să fie publicată mai târziu de Catholic Truth Society. Privind retrospectiv, faptul că a ales această scrisoare pare o premoniţie, fiindcă este unul dintre puţinele locuri din Sfânta Scriptură care se referă la un naufragiu.

Afectat încă de boală, nu a avut succes ca profesor. Totuşi, în 1899, Byles se restabilise suficient încât să meargă la Colegiul Beda din Roma să-şi continue studiile şi să-şi urmeze o posibilă vocaţie. A fost hirotonit preot la 15 iunie 1902. Studiile l-au împiedicat să părăsească Roma timp de încă un an, astfel încât s-a întors în Anglia în 1903. Iniţial, a slujit la Londra, dar iarăşi, starea de sănătate i-a pus probleme, astfel încât a fost trimis în convalescenţă la ţară. În cursul anului următor, a revenit la slujirea sacerdotală, dar în parohiile de ţară din ţinutul Essex. Şi aici avea să rămână până când a primit telegrama care îl anunţa despre apropiata căsătorie a fratelui lui, acum rezident în New York, şi care avea ataşată şi invitaţia…

La bordul Titanicului se aflau pasageri aparţinând tuturor claselor sociale şi de diferite naţionalităţi, iar printre ei, trei preoţi: alături de englez, se afla un preot din Bavaria şi altul din Lituania. Pr. Byles călătorea la clasa a II-a, dar era mai tot timpul la clasa a III-a, unde majoritatea pasagerilor erau irlandezi. Sâmbătă, 13 aprilie, a ascultat spovezi timp de ore întregi, ca pregătire pentru ziua următoare: prima Duminică de după Paşti.

Când a venit ziua de duminică, a celebrat Sfânta Liturghie pentru pasagerii de la clasa a III-a, iar în predică a reflectat asupra circumstanţelor în care pasagerii formau acum o congregaţie, vorbind despre „barca de salvare a credinţei” în apele mereu schimbătoare ale vieţii. Nu avea de unde să ştie ce putere de premoniţie aveau cuvintele lui. Mai rămăseseră doar câteva ore. În acea funestă duminică, a făcut mai multe devoţiuni în cursul după-amiezii şi a încheiat recitând Rozariul. Noaptea cădea, iar Titanicul, cel imposibil de scufundat, brăzda Atlanticul. Totul părea în ordine. Dar nu era decât o iluzie. La ora 11.40 PM, totul a început să se zguduie. Alarma începu să sune disperat.

Auzind ţipetele, pr. Thomas Byles a coborât imediat pe puntea de clasa a III-a. Aici, ca de altfel pe toate punţile, frica s-a transformat curând în panică sufocantă. Preotul a răzbătut prin învălmăşeală: era momentul să salveze nu numai vieţi, ci şi suflete. Într-o străfulgerare de gând şi-a dat seama care era rolul său. Era ca şi cum întreaga viaţă se pregătise pentru aceasta; iată, acesta era punctul culminant al călătoriei întregii sale vieţi. Iar rolul căzuse asupra lui pe neaşteptate; toate acestea s-au cristalizat instantaneu în mintea preotului – şi cu acest gând a pornit la muncă.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să îi facă să se calmeze, cerând „linişte”. Încet-încet, mulţimea înspăimântată s-a liniştit. I-a chemat apoi pe toţi cei prezenţi să facă un Act de căinţă, explicând pericolele şi începând evacuarea femeilor şi a copiilor pe puntea superioară, însoţindu-i şi ghidându-i pe diferitele punţi.

Nu este aici locul să vorbim despre felul în care au fost barate iniţial căile de acces la puntea superioară pentru pasagerii de clasa a III-a, sau cum au fost preferaţi pasagerii de pe punţile superioare faţă de „cei de jos”. Nu e nevoie să spunem că pr. Thomas Byles nu a acordat atenţie diferenţelor respective şi a lucrat cu calm şi repede, ca să ducă femeile şi copiii la bărcile de salvare. Cea mai pregnantă caracteristică a preotului în acele momente şi pe care supravieţuitorii şi-o aminteau clar a fost prezenţa sa de spirit. Era, într-adevăr, ca şi cum pentru aceasta s-ar fi pregătit întreaga viaţă. Văzând că prima barcă, încărcată cu femei şi copii, a fost coborâtă peste bord, şi refuzând să li se alăture, a coborât încă o dată la punţile de jos.

Orchestra vasului a fost adusă pe punte, pentru a încerca să calmeze atmosfera din ce în ce mai înspăimântătoare, prin ceea ce părea un acompaniament muzical ireal. Totuşi, foarte curând a devenit clar că nu erau suficiente bărci de salvare. Preotul stătea pe punte, înconjurat de mulţi alţii care aşteptau salvarea, dar care erau acum efectiv abandonaţi. În mijlocul groazei crescânde, pr. Thomas Byles a refuzat încă o dată să urce în una dintre puţinele bărci rămase.

În cele din urmă, toţi cei care stăteau în picioare pe punte au văzut cum ultima barcă de salvare dispărea în orizontul negru şi odată cu ea, plecase şi ultima lor speranţă. Orchestra a început să cânte imnuri religioase, inclusiv Abide with Me. Când melodia, imn care se cântă la înmormântări, a început să răsune pe punte, unii au început să plângă, alţii priveau înainte fără să vadă nimic, alţii căzuseră în genunchi cu capul plecat, ţinându-se de balustrada vasului, dar erau şi cei care continuau să se roage – unul dintre aceştia fiind preotul englez. Era momentul pe care toate sufletele creştine trebuie să îl înfrunte, realitatea ultimă a bătăliei dintre viaţă şi moarte, dintre credinţă şi non-existenţă, şi această clipă sosise acum pentru toţi cei care rămăseseră la bord, inclusiv pentru pr. Thomas Byles.

A privit în jur, la toţi cei care stăteau în picioare, aşezaţi sau în genunchi în faţa lui – mulţi dintre ei uitându-se acum la el; a văzut şi apele negre apropiindu-se de punte… Urcându-se cât de sus putea, a ridicat mâna într-un ultim act de binecuvântare şi iertare, apoi, rămânând în picioare, aşa cum a stat tot timpul, ţinând rozariul şi crucifixul în mână, pr. Thomas Byles a început încă o dată să îi conducă pe cei care se strânseseră în jurul lui în recitarea unor rugăciuni vechi, în timp ce orchestra continua să cânte imnuri…

Cei care scăpaseră urmăreau neajutoraţi din bărcile de salvare cum cei rămaşi pe punte deveneau tot mai îndepărtaţi şi mai întunecaţi, iar rugăciunile se amestecau cu strigăte de jale. Şi totuşi, în fruntea celor care rămăseseră pe punte, deşi abia se mai vedea de la distanţă, era pr. Byles. Când, în cele din urmă, coşmarul a început, sunetul a fost groaznic. Încet, vasul s-a înclinat tot mai tare, după care a urmat o prăbuşire rapidă, fiind frânt în două de presiunea mării, iar valurile au ajuns la bărcile de salvare, împingându-le din urmă.

Privind la ce se întâmpla cu vasul, încremeniţi, unii dintre supravieţuitori şi-au făcut semnul crucii, oferind rugăciuni pentru cei plecaţi şi care cu numai câteva ore în urmă erau vii şi nevătămaţi. În acele clipe, în întunericul care îi înconjura, se rugau şi pentru propria lor siguranţă, ca şi pentru călătoria nesigură care îi aştepta, împinşi departe de valurile care plecau de la vasul acum dispărut – şi care nu mai era o navă, ci pentru totdeauna mormântul comun pentru 1.516 suflete şi un memorial pentru un preot catolic englez, pr. Thomas Byles.

Ţine Crucea Ta în faţa ochilor mei care se închid…
În viaţă, în moarte, o, Doamne, rămâi cu mine.

* * *

La câteva luni după scufundarea Titanicului, William, fratele lui Thomas Byles, şi tânăra sa soţie au mers la Roma într-o audienţă privată la Papa Pius al X-lea, care a apreciat acţiunile preotului şi l-a declarat martir, cf. rapoartelor Asociaţiei Edmundian (Colegiul Sf. Edmund).

„A fost un om extraordinar, care şi-a dat viaţa pentru alţii”, a declarat pentru BBC pr. Graham Smith, paroh la biserica Sf. Elena din Essex, unde a slujit pr. Thomas Byles. „Este necesar să fie ridicat la cinstea altarelor, adică Vaticanul să îl recunoască drept martir al Bisericii. Sperăm şi ne rugăm să fie recunoscut ca unul dintre sfinţi”.

Drumul canonizării poate fi însă lung, a declarat pr. James Martin SJ pentru The Huffington Post: este nevoie de două miracole recunoscute, care să fie atribuite persoanei în discuţie. „Procesul începe la nivel local şi continuă cu investigarea Vaticanului privind viaţa persoanei. Dându-şi viaţa pentru salvarea altora şi asigurând mângâierea spirituală a celor rămaşi în faţa morţii, trebuie avută în vedere canonizarea sa.”

Pr. Graham Smith a spus în continuare la BBC că îi încurajează pe credincioşi să se roage la Thomas Byles, astfel încât să apară miracolele cerute. „Sperăm că oamenii de pretutindeni, aflaţi în nevoi şi necazuri, se vor ruga la el şi, dacă apare un miracol, atunci va avea loc beatificarea şi apoi canonizarea”.

Posted in Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *