Lourdes

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 29 aprilie 2015.
Partea 11 din 15 din seria Maria în apariţiile sale.
Print Friendly

Autor: pr. Claudiu Dumea
Sursa: Editura ARCB

Fecioara de la Lourdes

Fecioara de la Lourdes

Cine a urmărit, măcar la televizor, una din numeroasele vizite pastorale pe care Papa Ioan Paul II le întreprinde în diferite ţări şi pe diferite continente, a asistat la un spectacol extraordinar care nu poate fi văzut la venirea nici unui om de stat obişnuit. După ce coboară scara avionului, Papa îngenunchează şi sărută pământul pe care îl vizitează. E primul lucru pe care îl face la sosire, apoi îi salută pe cei care îi ies în întâmpinare. Acest gest, sărutarea pământului în semn de pocăinţă, e vechi. I-a fost poruncit de Sfânta Fecioară Bernadetei la Lourdes. Orgoliul lui Lucifer e înfrânt prin umilinţă, sărutând pământul. La Lourdes apare cel mai evident lupta dintre şarpe şi Femeie, dintre Satana şi Maria.

Grota de la Massabielle era pentru lumea din partea locului o grotă misterioasă în jurul căreia circulau legende sinistre. Tradiţia spune că blocul de piatră şlefuit, care se vede în interiorul grotei, a fost un altar păgân pe care se aduceau jertfe omeneşti, erau tăiate capete de oameni. Or, scrie Sfântul Pavel, cine jertfeşte idolilor, jertfeşte diavolilor. Acest altar l-a ales Sfânta Fecioară spre a zdrobi capul duşmanului ei. Biserica, numai cu patru ani înainte de apariţiile de la Lourdes definise dogma Neprihănitei Zămisliri. „Neprihănita” este titlul care exprimă victoria Sfintei Fecioare asupra Satanei. De aceea, exorcistul porunceşte diavolului pe care vrea să-l scoată dintr-un posedat: „Îţi porunceşte ea, puternica mamă a lui Dumnezeu, Fecioara Maria, care din prima clipă a Neprihănitei sale Zămisliri, prin umilinţa sa, a zdrobit ţeasta trufaşă”.

Bernadeta are 14 ani când Sfânta Fecioară îi apare în 1858. E primul dintre cei 5 copii ai lui Francois Soubirous. Vine pe lume într-o familie foarte săracă dar care trăieşte în demnitate şi frică de Dumnezeu. Cum era bolnăvicioasă – suferea de astm – şi în plus era răcită, mama sa i-a poruncit să se îmbrace bine şi să-şi ia ciorapi de lână în acea zi umedă şi mohorâtă de 11 februarie când mergea împreună cu sora sa, Ioana, şi cu prietena acesteia, Antoneta, să culeagă vreascuri pentru foc. Ajunsă la un pârâiaş, se pregăteşte să-şi scoată ciorapii ca să-l treacă, când se întâmplă ceva extraordinar. Un vuiet ca de furtună vine dinspre grota din faţa ei, deşi nici o creangă şi nici o frunză nu se mişca. Atunci îi apare preafrumoasa Doamnă îmbrăcată în alb, cu rozariul cu boabe albe ca laptele atârnat de braţ. Bernadeta e cuprinsă de frică. Cade în genunchi, scoate rozariul, se roagă. Doamna îşi deapănă şi ea boabele din rozariul ei. Tovarăşele Bernadetei se uită să vadă de ce zăboveşte; o văd în genunchi şi zic: „S-a scrântit la cap. Uite unde se roagă. Nu-i de ajuns că se roagă la biserică”. Seara, la întoarcere, mama află ce i s-a întâmplat.„Biata de tine! – îi zice – n-ai văzut nimic decât o piatră albă. Îţi interzic să mai mergi acolo. Despre familia noastră nu a vorbit până acum nimeni nimic. N-o s-o bagi tu acum în gura lumii!”Aceeaşi interdicţie severă vine din partea tatălui care de-abia după două zile se înmoaie şi o lasă să meargă din nou la locul cu pricina. Doamna frumoasă îi apare din nou zâmbitoare. De data aceasta Bernadeta a venit pregătită. Adusese cu ea apă sfinţită. Stropeşte zicând: „Dacă nu vii de la Dumnezeu, pleacă!” Ea stropea, Doamna zâmbea. Bernadeta cade în extaz. Se trezeşte la casa morarului din apropiere. Mama vine să-şi ia copila acasă. Îi vine s-o bată. A doua zi, la şcoala maicilor unde învăţa, încep batjocurile. Maica superioară o apostrofează: „Ai terminat cu circul?” O altă maică îi dă o palmă.

Pe 18 februarie, Bernadeta e din nou în faţa grotei. Acum Doamna îi vorbeşte pentru prima dată. De la bun început îi spune: „Nu-ţi promit să te fac fericită în viaţa acesta ci în cealaltă”. Într-adevăr, de acum începe Calvarul Bernadetei. Va fi hărţuită de o armată întreagă de anchetatori: primari, jandarmi, procurori, prelaţi. Doamna o mai înştiinţează: „Îmi faci favorul să vii aici 15 zile?” Bernadeta promite.

Pe data de 24 februarie, sutele de curioşi veniţi la faţa locului, o văd surprinşi pe Bernadeta sărutând pământul, târându-se pe genunchi de pe malul pârâului până la grotă şi repetând mereu cuvintele pe care şi le spusese Doamna care îi apărea. „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!” şi i-a mai spus: „Roagă-te pentru întoarcerea păcătoşilor… Sărută pământul ca pocăinţă pentru păcătoşi”. Bernadeta iese din extaz cu lacrimile pe obraji. A doua zi, 25 februarie, curioşii veniţi la faţa locului de la două dimineaţa ca să prindă un loc bun, văd un spectacol de-a dreptul şocant. Intrând în extaz, Bernadeta îşi lasă şalul pe care îl purta pe cap şi pe umeri şi lumânarea pe care o avea în mână persoanei celei mai apropiate de ea, se aşează în genunchi, urcă pe genunchi la grotă apoi, tot pe genunchi, se întoarce spre pârâul Gave şi iarăşi se întoarce spre grotă; scormoneşte cu degetele în pământul pietros din fundul grotei şi pare să bea ceva ce a luat în căuşul mâinii. Apoi mănâncă frunzele unei mici plante care creştea acolo în grotă. După aceea revine la locul obişnuit din faţa grotei cu faţa murdară de noroi. Bernadeta se explică:

„Doamna mi-a zis: «Mergi şi bea din izvor şi spală-te în el. Nevăzând vreun izvor, m-am dus să beau din Gave. Ea mi-a zis că nu acolo. Mi-a făcut semn cu degetul, arătându-mi să merg sub stâncă. M-am dus. N-am văzut decât pământ mocirlos. Am întins mâna, dar n-am putut să iau apă. Am scormonit şi apa a ieşit, dar tulbure. De trei ori am aruncat-o. A patra oară am putut să beau. Doamna mi-a spus apoi: «Mănâncă iarba pe care o găseşti acolo.»”

Dar pentru ce aceasta? Pentru păcătoşi. Apa ieşită din pământ când Bernadeta a scormonit cu degetele a devenit izvorul abundent cu 100000 de litri pe zi, cunoscut cu numele de Izvorul Miraculos.

Cum parohul nu dorea să audă de o capelă care i se cerea să o construiască la locul apariţiilor, de vreme ce nici nu ştia cine era cea care apare. Pe 25 martie Bernadeta o întreabă de trei ori la rând: „Doamnă, vă rog, fiţi bună şi spuneţi-mi cine sunteţi?” Răspunsul vine în dialect, căci Bernadeta nu cunoştea franceza literară: „Eu sunt cea Neprihănit Zămislită”. Bernadeta nu înţelege expresia „cea Neprihănit Zămislită”, nu o mai auzise. Fuge la parohie repetând-o mereu să nu o uite. Intră la preot şi strigă: „Eu sunt cea Neprihănit Zămislită”. Parohul o crede nebună:„Cum, zice, tu eşti Neprihănit Zămislită”? „Nu, părinte paroh, nu eu, ci Doamna! Am repetat mereu numele ei pe drum ca să nu-l uit”. Nu trebuie să ne mire faptul că după patru ani de la definirea dogmei, o copilă din creierii Pirineilor nu auzise de Neprihănita Zămislire. Numai cu câţiva ani în urmă, un preot în vârstă, predica în biserică, credincioşilor, că Înălţarea Sfintei Fecioare cu trupul şi sufletul la cer nu e dogmă de credinţă. Folosea cărţi de predici dinainte de 1950.

La Lourdes, Sfânta Fecioară scoate un strigăt de alarmă. Chemarea la pocăinţă rămâne în continuare valabilă. Ne-o spune atât de clar Papa Pius XII în enciclica dată cu ocazia centenarului apariţiilor de la Lourdes:

„Într-o societate care nu mai are de loc conştiinţa păcatelor care o rod, care-şi maschează mizeriile şi nelegiuirile sub aparenţa de prosperitate, strălucire şi lipsă de griji, Fecioara Neprihănită, pe care păcatul nu a atins-o niciodată, se arată unui copil nevinovat. Cu o compătimire de mamă ea îmbrăţişează cu privirea această lume răscumpărată cu sângele Fiului său. unde, vai, păcatul face zilnic atâtea ravagii şi de trei ori lansează acest stăruitor apel: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!” Cere, de asemenea, gesturi grăitoare: „Mergi şi sărută pământul ca pocăinţă pentru păcătoşi”. După acest gest: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru păcătoşi!” Astfel, ca în zilele lui Ioan Botezătorul care invita la pocăinţă, la începutul vieţii publice a lui Isus, aceeaşi poruncă puternică şi severă arată vremurilor calea întoarcerii la Dumnezeu: „Pocăiţi-vă!” şi cine ar îndrăzni să spună că această chemare la convertirea inimii şi-a pierdut în zilele noastre actualitatea? Societăţii care în viaţa publică neagă adesea drepturile supreme ale lui Dumnezeu, care ar vrea să câştige lumea întreagă cu preţul sufletului, riscând astfel să se osândească, Fecioara Mamă i-a lansat un strigăt de durere”.

Acest strigăt de alarmă, această chemare la convertire, e pentru noi toţi. Sfânta Fecioară la Lourdes ne aminteşte că pocăinţa, convertirea au la bază umilinţa şi sinceritatea. Sunt păcate comise, poate, din slăbiciune. Dar dacă nu le recunoşti cu umilinţă şi sinceritate şi nu încerci să te ridici ci încerci să te justifici şi eşti preocupat doar să nu fii văzut, să nu te afle alţii, să nu fii descoperit, eşti obsedat de întrebări: „Cine ne-a spus?„; dacă îţi înăbuşeşti sistematic remuşcările de conştiinţă, atunci păcatele de slăbiciune se transformă în păcate de răutate, în orbire a inimii şi împietrire a inimii, se transformă în obişnuinţe vicioase şi se ajunge la ceea ce Sfântul Toma numeşte armonizarea sau sincronizarea sufletului cu răul. Căinţa permanentă, amintirea dureroasă a păcatelor din trecut, strădania de a ispăşi, conştiinţa propriilor slăbiciuni şi păcate, sunt sentimente care trebuie să ne stăpânească în mod deosebit pe noi cei chemaţi să predicăm lumii pocăinţa, convertirea. Căci, cum ar putea predica lumii convertirea un neconvertit? Ar fi un teatru dezgustător. Pentru a se menţine într-o asemenea stare penitenţială, Sfântul Augustin a scris pe pereţii camerei sale psalmul: Miluieşte-mă, Dumnezeule! Renumitul Don Marmion a scris la picioarele răstignitului său cuvintele aceluiaşi psalm: Nu mă alunga de la faţa ta. Iar marele biblist din zilele noastre, Părintele Léoce de Grandmaison care obişnuia să se spovedească des îşi începea spovada cu aceste cuvinte: „Iertaţi-mă, Părinte, că vă deranjez atât de des, dar sunt un mare păcătos”, Convertirea adevărată presupune o luptă crâncenă cu noi înşine. O recunoaşte un mare convertit, Adolf Retté, când scrie aceste cuvinte: „Ah, convertirea e o bătălie cu teribile suferinţe! Să nu uităm că aceste lupte demonstrează libertatea voinţei şi că nu este căinţă desăvârşită care să nu aibă ca prolog, în sufletul unui mare păcătos căit, acest tragic conflict între Bine şi Rău”.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *