Liniştea şi tăcerea la Sfânta Liturghie

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 20 aprilie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Romano Guardini
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange.com, 7 aprilie 2015

Linişte

Linişte

Atunci când este celebrată în mod adecvat Sfânta Liturghie, există momente în care atât glasul preotului, cât şi al credincioşilor, tace. Preotul continuă să oficieze, aşa cum este indicat, dar în şoaptă sau chiar fără rugăciune vocală şi adunarea credincioşilor îl urmează atentă, în rugăciune. Ce semnificaţie au aceste momente de linişte? Ce trebuie să facem? Ce implică în realitate liniştea?

Aceasta înseamnă, în primul rând, că vorbele tac şi se aşterne liniştea şi că nici un alt sunet – de mişcare, de scârţâit de bănci, de foşnet de pagini întoarse, de tuse etc. nu se aude. Dar nu e nevoie să exagerăm. Oamenii trăiesc şi ceea ce trăieşte, se află în mişcare; o conformare forţată, exterioară, impusă, de linişte nu este mai bună decât zgomotul. Totuşi, liniştea este linişte şi se face numai când este cu adevărat dorită. Dacă o preţuim, ne aduce bucurie; dacă nu, disconfort.

Oamenii spun deseori: „Dar nu mă pot abţine să nu tuşesc” sau „Nu pot să mă aşez în genunchi în linişte”; totuşi, atunci când sunt captivaţi de muzică la un concert sau de o carte pe care o citesc, uită cu totul de tuse şi neastâmpăr. Acea tăcere, proprie celor mai frumoase lucruri ale existenţei, se situează într-o zonă de linişte atentă, în care domneşte numai ceea ce este cu adevărat frumos şi important. Trebuie să dorim cu sinceritate acea linişte şi să dorim să oferim ceva pentru ea; abia atunci devine a noastră. Odată ce am experimentat-o, vom fi uimiţi cum de am reuşit să trăim fără ea.

Mai mult, tăcerea nu trebuie să fie superficială, ca atunci când nici nu vorbeşti, nici nu te agiţi; gândurile, sentimentele, inima trebuie şi ele să intre în repaus. Liniştea autentică ne pătrunde şi se răspândeşte din ce în ce mai adânc în lumea infinită dinlăuntru. Dacă încercăm să atingem liniştea aceasta profundă, vom vedea că nu poate fi realizată deodată. Numai dorinţa nu este de ajuns; este nevoie de practică. Cele mai bune sunt minutele dinaintea Sfintei Liturghii; dar pentru o pregătire autentică, trebuie să ajungem devreme. Şi odată ajunşi, nu înseamnă să priveşti încoace şi încolo sau să visezi cu ochii deschişi sau să răsfoieşti paginile fără să fie nevoie, ci să te aduni în interior şi să te linişteşti.

E chiar mai bine dacă începi să o faci pe drumul spre biserică. La urma-urmei, ne îndreptăm spre o celebrare sfântă. De ce să nu facem ca drumul să fie un exerciţiu de calm, un fel de uvertură pentru ceea ce va urma? Ba chiar aş sugera ca pregătirea pentru tăcerea sfântă să înceapă cu o zi înainte. Din punct de vedere liturgic, seara de sâmbătă face parte deja din ziua de duminică. Dacă – de exemplu, după o lectură adecvată – ne vom reculege pentru o scurtă perioadă de linişte, efectele asupra zilei următoare vor fi evidente.

Până acum nu am discutat despre linişte decât în termeni negativi: să nu vorbim, să nu facem zgomot. Dar liniştea înseamnă mult mai mult decât această „prăpastie” între cuvinte şi sunete: liniştea, prin ea însăşi, este ceva pozitiv. Desigur, trebuie să o şi apreciem ca atare! Apare uneori o pauză în mijlocul unei lecturi sau al slujbei sau al unei conferinţe. Şi atunci, invariabil, cineva ori tuşeşte, ori îşi drege glasul. De ce? Fiindcă tăcerea este considerată o breşă în derularea cuvântării, pe care el încearcă să o umple cu ceva, cu orice. Pentru el, tăcerea nu este decât o lacună, un fel de vid care i-a creat senzaţia de dezordine, de disconfort. De fapt, acel moment de tăcere este ceva cu adevărat bogat şi deplin.

Tăcerea este calmul vieţii interioare, liniştea şi profunzimea fluviului ascuns. Înseamnă reculegerea, prezenţa totală, „a fi cu totul aici”, receptiv, alert şi atent. Nimic nu este inert sau apăsător în această tăcere. Atenţia – aceasta este cheia tăcerii despre care este vorba, tăcerea în faţa lui Dumnezeu. Ce este atunci o biserică? Desigur, este o clădire care are pereţi, coloane de susţinere, spaţiu. Dar toate acestea nu exprimă decât o parte a cuvântului Biserică – doar cochilia sa. Când spunem că Sfânta Liturghie s-a celebrat „în Biserică”, includem şi ceva care contează cu mult mai mult: adunarea credincioşilor.

Adunarea lor, nu pur şi simplu oamenii. Cei care merg la biserică, se aşază sau îngenunchează în bănci, nu sunt în mod necesar o adunare a credincioşilor; toate acestea pot reprezenta pur şi simplu o încăpere plină de persoane mai mult sau mai puţin pioase. Adunarea credincioşilor se formează numai atunci când acele persoane sunt prezente nu numai cu trupul, ci şi cu spiritul, când sunt uniţi unul cu celălalt în rugăciune şi păşesc împreună în „spaţiul” spiritual din jurul lor şi, vorbind la obiect, atunci când lărgesc şi înalţă acest spaţiu prin rugăciune. Abia atunci ia fiinţă adevărata adunare, care, împreună cu clădirea, care este expresia sa arhitecturală, formează Biserica vie, în care se săvârşeşte actul sacru.

Toate acestea au loc numai în linişte; din linişte creşte adevăratul sanctuar. Este foarte important să înţelegem aceasta. Clădirile bisericilor se pot pierde sau pot fi distruse; atunci totul depinde dacă masa de credincioşi este în stare să formeze adunări, care să înalţe „biserici” indestructibile, oriunde s-ar întâmpla să fie la un moment dat, indiferent cât de sărace sau triste ar fi cartierele lor. Trebuie să învăţăm şi să practicăm arta de a construi catedrale spirituale.

Nu vom putea niciodată să apreciem tăcerea suficient de mult. Dacă m-ar întreba cineva cu ce anume se începe viaţa liturgică, i-aş răspunde: cu învăţarea tăcerii. Fără aceasta, totul rămâne superficial şi în van. Semnificaţia pe care o dăm noi tăcerii nu are nimic straniu sau pur şi simplu estetic. Când abordăm tăcerea din punct de vedere estetic – al retragerii în noi înşine – stricăm totul. Lucrul pentru care ne străduim noi este ceva foarte serios, foarte important şi, din nefericire, foarte neglijat: pregătirea sfântului act al Liturghiei.

Tăcerea şi Cuvântul

Am discutat despre tăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Numai într-o astfel de tăcere, am arătat, adunarea credincioşilor poate să pună fundamentul la ritualul sacru. Numai în tăcere acea încăpere în care se celebrează Sfânta Liturghie poate să fie înălţată la numele solemn de biserică. Prin urmare, începutul slujbei divine este crearea tăcerii. Tăcerea este intim legată de vorbire şi de cuvânt.

Cuvântul este un mister, atât de efemer, încât abia rostit, dispare, şi totuşi atât de puternic încât decide destine şi determină semnificaţia existenţei. O structură atât de fragilă, formată de un sunet efemer, dar care conţine totuşi veşnicia: adevărul. Cuvintele vin dinlăuntru, apărând ca sunete formate de organele corpului omenesc, exprimând inima şi spiritul său. Omul le emite, dar nu le creează, fiindcă ele există deja independent de el. Un cuvânt este legat de altul; împreună formează marea unitate a limbii, acel imperiu al formelor adevărului în care omul trăieşte.

Cuvintele vii se aranjează ele însele în diferite straturi, ca foile de ceapă. Cel mai dinăuntru este acela al unei simple comunicări: o noutate sau un ordin. Acestea pot fi transmise artificial, aşa cum de altfel şi sunt, adeseori – cuvântul tipărit sau prin aparate care transmit sau reproduc vocea omenească. Silabele produse în acest fel îşi menţin semnificaţia din limbajul natural şi răspund suficient de bine nevoilor de comunicare. Dar acesta este un nivel superficial, adeseori mecanic al cuvintelor şi nu adevărata vorbire, care există numai în măsura în care credinţa, convingerea vorbitorului sunt transmise ascultătorului. Cu cât este îmbrăcat mai mult înţeles în sunete inteligibile şi cu cât inima este mai mult în stare să exprime şi să se exprime pe sine, cu atât mai mult vorbirea sa devine cu adevărat un cuvânt viu.

Spiritul cel mai lăuntric trăieşte prin adevăr, dar recunoaşterea de către el a adevărului este ceea ce are valoare. Omul exprimă acest adevăr în cuvinte. Cu cât înţelege mai mult acest lucru, cu atât vorbirea lui este mai bună şi cuvintele lui mai bogate. Dar adevărul poate fi recunoscut numai prin tăcere. Vorbăreţul neobosit nu poate niciodată sau numai rareori să răspândească adevărul. Desigur că şi el trăieşte unele adevăruri, altfel nu ar putea exista. Cu siguranţă remarcă o serie de fapte, observă unele relaţii, trage concluzii şi face planuri. Dar încă nu posedă adevărul autentic, natural, care ia fiinţă numai atunci când esenţa unui obiect, semnificaţia unei relaţii şi ceea ce este autentic şi etern în această lume se revelează de la sine. Aceasta necesită spaţialitate, libertate şi receptivitate pură în acea „încăpere curată” pe care numai tăcerea o poate crea. Vorbăreţul neobosit nu cunoaşte o asemenea încăpere în el însuşi – ca atare, nu poate cunoaşte nici adevărul. Adevărul, şi prin urmare realitatea vorbirii, depinde de capacitatea vorbitorului de a vorbi şi de a şi tăcea.

Ce ar trebui spus despre fervoarea care trăieşte în emoţia imediată şi despre nepreţuita valoare emoţională şi semnificaţie a lucrurilor? Oare nu curge fervoarea mai abundent din vorbire dacă ne referim la un eveniment care s-a petrecut imediat? Şi oare aceasta nu rămâne mai mult, cu cât ne oprim mai puţin să ne gândim înainte de a vorbi? Aceasta poate fi adevărat, cel puţin pentru moment. Dar nu e mai puţin adevărat că persoana care vorbeşte constant creşte goală pe dinăuntru, iar goliciunea spirituală nu e doar de moment. Sentimentele pe care le revarsă prompt în cuvinte se epuizează curând. Inima, incapabilă să mai depoziteze ceva sau să se retragă în sine, nu mai poate lupta. Este ca un câmp care, trebuind să producă mereu, ajunge curând vlăguit.

Numai cuvântul care răsare din tăcere este încărcat şi puternic. Ca să fii eficient, trebuie mai întâi să-ţi găseşti calea prin vorbire liberă, deşi acest lucru nu este necesar pentru anumite adevăruri: pentru acele inexprimabile profunzimi ale înţelegerii sinelui, a celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Pentru acestea este de ajuns trăirea, fără vorbe. Pentru toate celelalte, însă, cuvântul interior trebuie să devină exterior. Aşa cum există o variantă pervertită de vorbire – flecăreala – tot aşa există şi o tăcere pervertită – muţenia. Muţenia este la fel de rea ca flecăreala. Muţenia apare atunci când tăcerea, închisă în fortăreaţa fără ieşire a unei inimi, devine dureroasă şi apăsătoare. Cuvântul deschide închisoarea, aduce lumină în întuneric şi eliberează ceea ce a fost întemniţat.

Vorbirea îl face pe om capabil să se înţeleagă pe sine şi lumea şi să le depăşească pe amândouă. Vorbirea îi arată locul său în mijlocul celorlalţi şi al istoriei. Vorbirea eliberează. Tăcerea şi vorbirea îşi aparţin una celeilalte. Una o presupune pe cealaltă. Ele formează împreună o unitate în care există omul viu şi descoperirea acestei unităţi extraordinare este de o stranie frumuseţe. Aceasta este ceea ce ştim: esenţa omului este închisă într-o sferă de tăcere/vorbire, aşa cum întreaga viaţă pământească este închisă într-o sferă de lumină/întuneric, zi/noapte.

Prin urmare, trebuie să practicăm tăcerea chiar de dragul vorbirii. În sens larg, Liturghia constă din cuvinte pe care le adresăm lui Dumnezeu şi pe care le primim de la Dumnezeu. Ele nu trebuie să degenereze în flecăreală, soartă pe care o au majoritatea cuvintelor, chiar şi cele mai profunde şi mai sfinte, atunci când sunt rostite cum nu trebuie. În cuvintele Liturghiei trebuie să ardă cu flacără vie adevărul lui Dumnezeu şi al omului răscumpărat. În ele, inima lui Cristos – în care trăieşte iubirea Tatălui – şi inimile celor care îl urmează trebuie să îşi găsească exprimarea deplină.

Prin cuvântul liturgic, natura noastră interioară trece în tărâmul deschiderii sacre pe care adunarea credincioşilor şi misterul cuvântului o creează înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi misterul sfânt al lui Dumnezeu – care a fost încredinţat de Cristos discipolilor Săi, atunci când a spus: „Faceţi aceasta în amintirea Mea” – este reînnoit prin intermediul cuvintelor omeneşti.

Aşadar, toate acestea trebuie să-şi găsească spaţiu în cuvintele Liturghiei. Cuvintele trebuie să fie ample şi calme şi pline de cunoaştere interioară, aşa cum sunt numai când izvorăsc din tăcere. Importanţa tăcerii pentru celebrarea sacră nu este niciodată îndeajuns de preţuită – tăcerea care pregăteşte Liturghia, ca şi tăcerea care apare din când în când în timpul ceremoniei. Tăcerea face să se deschidă fântâna interioară, din care învie cuvintele.

[Fragmente dintr-o carte scrisă de Romano Guardini, intitulată „Meditaţii înaintea Liturghiei”.]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *