Izvorul vieţii spirituale – Graţia

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 5 aprilie 2015.
Print Friendly

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Sf. Ignaţiu al Antiohiei

Sf. Ignaţiu al Antiohiei

Lumea întreagă este opera bunătăţii lui Dumnezeu. Bunătatea infinită se reflectă în variate realităţi, care formează împreună o minunată operă, demnă de înţelepciunea şi atotputernicia lui Dumnezeu.

Chiar materia moartă, prin faptul că există, face parte din „fiinţă”. A „nu fi” este nimic, neant; a fi, este totul. Aprofundând acest gând, ne dăm bine seama cât de bun este Dumnezeu. Fiinţa în sine, absolută, a vrut ca acea piatră, acel munte, acea apă vijelioasă sau acel soare lucitor să existe pentru a surâde din înălţime, pentru a se mişca cu viteze neînchipuite, pentru a se lăsa bătută de vânturi – vesele toate, dispreţuitoare oarecum faţă de haosul primar al neantului.

Acestei naturi, Dumnezeu a vrut să-i mai adauge un dar: viaţa. Şi iată că munţii s-au acoperit de păduri, câmpiile de flori, iar printre flori zboară albine, în păduri se mişcă jivine, în cer se înalţă vulturi, peştii înoată în ape, după cuvântul Domnului: „Să mişune apele de vieţuitoare, să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului” (Fac. 1, 20).

Pe lângă acestea, Dumnezeu i-a mai dat omului conştiinţa: puterea de a cunoaşte lumea şi de a se cunoaşte pe sine: puterea de a iubi, de a se iubi, de a stăpâni şi de a se stăpâni, devenind astfel stăpânul creaţiei (Fac. 1, 26-28).

Tot ce suntem şi tot ce avem este darul lui Dumnezeu. Suntem o frământătură de dar. Nimic nu e al nostru, afară de libertatea pe care tot El ne-a dat-o, ca prin ea să devenim persoane responsabile chiar şi de binele realizat prin colaborarea cu planurile lui Dumnezeu, şi de răul pe care îl vom face prin refuzul de a-L seconda în realizarea măreţelor Sale planuri faţă de noi şi faţă de lume. Şi nouă, şi lumii, ne-a dat un scop, iar pentru realizarea acestuia, Dumnezeu a vrut ca omul să-I fie colaborator.

Chiar şi numai această consideraţie ar fi suficientă să ne facă să-I cădem în genunchi, plini de recunoştinţă şi mândri de încredinţarea ce ne-a dat-o: să-I oferim colaborarea noastră, pentru ca în acest fel creaţia să devină perfectă, iar chipul Său în noi să devină tot mai luminos.

Am revenit asupra acestor gânduri, pentru a sublinia necesitatea recunoştinţei de care trebuie să ne fie plină viaţa faţă de Cel ce ne-a creat, ne-a făcut oameni şi colaboratori ai Săi.

Dar iubirea lui Dumnezeu nu are margini. Ea dă tot ceea ce creatura poate primi. Şi, în măsura în care omul poate primi viaţa Lui, i-a dat-o şi pe aceasta. Pe lângă existenţă, pe lângă viaţă şi suflet, Dumnezeu i-a dat omului şi Graţia sfinţitoare şi, prin Graţie, i-a dat viaţa Sa, veşnicia Sa, i S-a dat pe Sine Însuşi.

Noi putem trăi viaţa spirituală pentru că, prin graţie, avem în noi pe Dumnezeu, Viaţa veşnică, Izvorul oricărei vieţi.

Dumnezeu este pretutindeni: „Oare nu umplu Eu cerul şi pământul?” (Ier. 23, 24).

El este „tot, în toate” (I Cor. 15, 28). Dar, în afară de această prezenţă în toate fiinţele, în toate sufletele, ca forţă ce ţine totul în existenţă, şi fără de care nu se poate face nimic în ordinea naturii – în afară de a abuza de ea, prin libertate – El este şi o prezenţă specială în sufletele celor drepţi. El este nu numai cauza care le ţine în existenţă, ci şi locuieşte în ele ca într-un templu: „Dacă cineva Mă iubeşte, îmi va păzi Cuvântul, iar Tatăl Meu îl va iubi, şi noi vom veni la El şi vom locui în El” (Io. 14, 34; I Io. 4, 16). Sfântul Pavel îi întreabă pe Corinteni: „Nu ştiţi oare că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16).

O, creştine, ştii tu că în tine locuieşte Dumnezeu? Cum Îl tratezi pe acest Oaspete? Cât îţi aminteşti de prezenţa Sa? Cât te pui la dispoziţia Lui pentru a-L servi? Cât Îl laşi să trăiască şi să te facă să trăieşti din viaţa Lui? Sau poate nu-I dai nici o importanţă şi refuzi să colaborezi cu El la zidirea ta spirituală?

Dacă Spiritul Sfânt locuieşte în noi (Rom. 8, 9; Cor. 6, 16), El nu stă ca un prizonier, ci ca o energie ce iradiază, care operează.

În primul rând, El dă viaţa supranaturală (Io. 6, 63). El face ca „râuri de apă vie să curgă din inimă” (Io. 7, 38). Viaţa spirituală, viaţa de cunoaştere vine de la El, care ne învaţă adevărul întreg (Io. 16, 13), chiar dacă nu deodată, ci pe rând, în măsura deschiderii noastre spre a-L asculta şi a-L urma. Căci Spiritul ne învaţă, dar ne şi conduce, iar Sfântul Pavel ne îndeamnă: „lăsaţi-vă duşi de Spiritul!” (Gal. 5, 6).

El ne sugerează cum să înţelegem darurile primite de la Dumnezeu (I Cor. 2, 12); El ne reînnoieşte felul de a gândi şi de a judeca (Ef. 4, 23). Ba chiar El ne învaţă cum să ne rugăm şi ce să cerem de la Dumnezeu: „venind în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu ştim ce să cerem în rugăciune cum trebuie, pe când Însuşi Spiritul mijloceşte pentru noi” (Rom. 8, 26) şi de aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă: „în orice împrejurare, rugaţi-vă prin Spiritul” (Ef. 18).

El dă şi energie (Fapte 2, 12), îndeamnă şi mângâie (Fapte 9, 31; Io. 14, 16). El susţine toate virtuţile şi le întăreşte cu virtuţi supranaturale. Pentru a nu pierde viaţa pe care ne-o dă, e necesar să avem mereu în minte starea noastră de copii ai lui Dumnezeu şi să trăim ca atare: trăind, viaţa creşte şi de aceea Sfântul Ioan ne avertizează: „Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim copiii lui Dumnezeu, precum şi suntem” (I Io. 3, 1). Căci „toţi cei duşi de Spiritul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14); „părtaşi naturii divine” (II Petru 1, 4). Aşa după cum la naştere copilul are natura părinţilor săi, la fel cel botezat, primeşte graţia şi devine cetăţean al Cetăţii cereşti (Filip. 3, 20).

Astfel trăind – duşi de Spiritul ce locuieşte în noi -, viaţa noastră devine ca şi supusă legii Spiritului, lege care ne conduce nu prin constrângere, ci prin iubire. Cine se lasă dus de Spiritul şi se supune legii iubirii, acela creşte în viaţa spirituală şi trece de la starea copilăriei la aceea a maturităţii, devenind cu adevărat „oameni spirituali” (I Cor. 2, 12), care cunosc gândul lui Dumnezeu şi se orientează după el.

Sfântul Pavel, în prima Epistolă către Corinteni, le vorbeşte ca unor copilaşi în Cristos, căci la ei se găseau semnele acestei stări de plăpândă viaţă spirituală: „invidie şi ceartă, purtându-se în chip omenesc” (c. 3), sau ca şi unii dintre galateni lipsiţi de blândeţe şi de umilinţă, leneşi în a face binele (c. 6); înclinaţi spre a se întoarce la obiceiuri părăsite, tot lucruri care provoacă îngrijorarea Apostolului: „Mă tem în privinţa voastră să nu fi trudit cumva zadarnic printre voi” (4, 10). Copilul plăpând este uşor expus morţii.

Având aceeaşi natură cu Tatăl, avem aceeaşi viaţă, acelaşi fel de a trăi. Dar nu e suficient să o avem, ci trebuie să creştem în acest fel de viaţă, în această asemănare cu Dumnezeu. Isus ne porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Această desăvârşire este idealul la care trebuie să tindem, este starea de maturitate spirituală în raport cu viaţa creştină din faza de copilărie, cu slăbiciunile şi pericolele ei.

Pentru a rămâne în starea de copilărie, e necesar să fim conştienţi de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, şi să o respectăm în noi şi în alţii, care sunt şi ei obiectul aceloraşi daruri, aceloraşi graţii. Să-i ajutăm frăţeşte şi pe ei ca să umble ca fii ai lui Dumnezeu, îndemnându-ne unii pe alţii ca fraţi ai lui Cristos: „fiţi buni unii cu alţii, îndurători, iertându-vă unii altora, după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos” (Ef. 4, 31). Dumnezeu locuieşte în noi şi suntem fii ai lui Dumnezeu. Numai atât.

Dacă Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în noi (I Cor. 3, 16), trupurile noastre sunt temple ale Spiritului Sfânt, după cum afirmă Sfântul Pavel în mod explicit (I Cor. 6, 19). După cum Biserica de piatră îşi trage sfinţenia şi veneraţia de la sacrul pe care-l cuprinde, iar creştinii de la Sfânta Euharistie, la fel trupurile noastre sunt temple ce-şi primesc sfinţenia şi respectul, în urma prezenţei Sfintei Treimi în sufletele cu care trupurile sunt inseparabil unite.

Crezusem odată că avea dreptate cineva care zicea că un cadavru nu este decât un conglomerat de celule, care mai păstrează o formă omenească; însă, stând în priveghere lângă trupul Pr. Bal, i-am văzut faţa fără viaţă – dar atât de grăitoare! Atunci mi-am dat seama că, oricum ar fi trupul omului, chiar mort, este mai mult decât nişte celule destinate descompunerii. Era atât de expresivă acea faţă a Pr. Bal, şi spunea atâtea în seninătatea morţii, cum nu spusese poate cât timp era stăpânită de freamătul vieţii. Acum, în odihna morţii, faţa lui exprima acea stăpânire de sine, acea luptă dusă cu succes, acea voinţă puternică, neînfrântă, care i-a purtat trupul pe căile mortificării şi a dăruirii de sine – Alte trupuri spuneau altceva, dar toate îmi vorbeau.

La un an după moartea sa, mi-a fost dat să cunosc ceea ce Pr. Bal – el care părea că nu dădea nici o importanţă trupului – spusese unei persoane, cu o săptămână înainte de a muri: „Trupul este templul lui Dumnezeu, şi de aceea se cuvine să-i dăm cinste şi după moarte, căci el este biserica sufletului”.

De aceea trupul este un adevărat tezaur care, după moarte, se depozitează în mormânt.

Nu numai că trupul este suportul material al sufletului; nu numai că el este instrumentul prin care gândurile prind consistenţă palpabilă, iar sentimentele se leagă în comuniuni, ci şi iubirea îşi poate desfăşura dăruirea, dar cu adevărat el este templu al Spiritului Sfânt, în care păcatul nu are ce căuta (Rom. 6, 12-13).

Iată demnitatea trupului, răscumpărat prin patimile trupeşti ale Fiului lui Dumnezeu, împreună cu care a fost răstignit (Rom. 6, 6).

Spiritul, care locuieşte în noi, se serveşte de trup, ca prin el să-şi arate roadele: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, umilinţa, înfrânarea poftelor (Gal. 5, 22).

Fără de trup, aceste lucrări ale Spiritului nu s-ar realiza. După cum, prin trupul luat de Fiul lui Dumnezeu, vedem bunătatea Tatălui şi ne dăm mai bine seama de iubirea pe care ne-o poartă, la fel prin trupurile noastre se vede mai bine lucrarea Spiritului de schimbare a lumii prin bunătate şi caritate, prin căldură şi pace. „Dacă parohul nostru este atât de bun – spuneau credincioşii părintelui Vianney -, cât de bun trebuie să fie Dumnezeu?” Cât de bine ne dăm seama de prezenţa lui Dumnezeu în lume, când faptele bune strălucesc ca lumina înaintea oamenilor (Mt. 5, 16), când vedem blândeţea, înfrânarea poftelor egoiste şi josnice, când vedem mai ales îndelungă-răbdarea, povară grea pentru trup, dar caracteristică lui Dumnezeu faţă de noi, pe care „ne rabdă îndelung, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (II Petru 3, 9).

Când Spiritul trăieşte în noi, păcatul nu mai stăpâneşte, căci poftele trupului nu mai sunt ascultate. Ele nu sunt moarte, dar opoziţia ce li se face este mai mare; în loc de plăcere, stârnesc neplăcere în suflet, iar când năvalnice ar sfărâma digul voinţei, durerea din care naşte pocăinţa intervine ca să-i sape o mai adâncă temelie şi, până la urmă, digul voinţei împotriva lor să devină mai frumos şi mai puternic. Toate acestea mărturisesc mai bine prezenţa energiei spirituale decât dacă trupul ar fi mort cu toate înclinaţiile lui. Membri ai Bisericii luptătoare, nu putem dezerta de la luptă. Triumful şi odihna vor veni mai târziu, căci dacă acum trupul nostru – fiinţa noastră – e ca o sămânţă slabă, pieritoare (I Cor. 15, 42), el este destinat să învieze: „Trupul acesta stricăcios trebuie să se îmbrace în nestricăciune, şi acest muritor, în nemurire” (I Cor. 15, 53). Cristos a înviat şi S-a făcut începătură a tuturor celor care vom învia (I Cor. 15, 20), deoarece în El „toţi vor învia” (I Cor. 15, 23). Sfântul Pavel insistă asupra acestui adevăr reţinut şi în Credeu. El zice că: „dacă locuieşte în voi Spiritul Celui ce a sculat pe Isus din morţi, învia-vor şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Lui care locuieşte în voi” (Rom. 8, 11, 23). Trupul, lăcaş al spiritului, are garanţia învierii, căci Spiritul este viaţă şi duce la viaţă.

De aceea, să avem respect faţă de trupurile noastre; să le tratăm cu modestie, să le supunem Spiritului, luptând împotriva păcatului care duce la moarte, omorând faptele trupului, cu Spiritul (Rom. 8, 13). Această luptă împotriva tendinţelor dezordonate ce duc la păcat şi moarte este chinuitoare, dar „dacă pătimim împreună cu Cristos, vom fi şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8, 19).

E adevărat că „prin trup omul slujeşte legii păcatului” (Rom. 7, 25), că „pornirea trupului este potrivnică lui Dumnezeu” (Rom. 8, 7), şi că „trupul doreşte împotriva Spiritului” (Gal. 5, 17). Totuşi, nu e de disperat. Dacă de la Adam avem această tristă moştenire a înclinaţiei spre plăcerea de a gusta bucuriile sensibile – concretizate în „măr” – împotriva voinţei lui Dumnezeu, care ne-a destinat să gustăm fericirea Sa veşnică, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca prin trup să ispăşească neascultarea, dezordinea, păcatul. Dacă în trupul moştenit de la Adam se găseşte legea păcatului, în urma morţii lui Cristos pe cruce, trupul, supus Spiritului, poate deveni bun şi sfânt. De aceea, Sfântul Pavel ne îndeamnă: „după cum în trecut aţi lăsat mădularele voastre în sclăvia necurăţiei, din nelegiuire în nelegiuire, tot aşa supuneţi-le dreptăţii în vederea sfinţirii” (Rom. 6, 19), asigurându-ne că „suferinţele timpului de faţă nu se pot măsura cu mărirea viitoare ce se va dezveli în noi” (Rom. 8, 18).

Viaţa spirituală nu se poate trăi fără efortul de a menţine echilibrul între tendinţele naturii şi cerinţele Spiritului, fără viaţă curată, în care poftele inferioare să fie supuse minţii, iar mintea credinţei.

Curăţia nu este o nimicire, ci un echilibru. Ea nu omoară orice sensibilitate şi pornire naturală, dar ne aminteşte că „trupul – cu sensibilitatea lui – este pentru Domnul” (I Cor. 6, 14). După cum spune Sfântul Augustin, păcatul se săvârşeşte în voinţă, căci „voinţa rea face să nască patima, supunerea la patimă cauzează obişnuinţa, nerezistenţa la obişnuinţă creează necesitatea” (Conf. 8, 5, 10). Voinţa primului om de a deveni ca Dumnezeu, independent, l-a făcut să poftească ceea ce Dumnezeu oprise.

Sub impulsul Spiritului Sfânt, hrănit cu trupul Sfânt şi slăvit al lui Cristos, creştinul îşi stăpâneşte trupul pentru a-l supune Spiritului şi a-l face să dea roadă de viaţă curată, plăcută lui Dumnezeu.

„După cum razele soarelui nu pot să nu strălucească pe cerul senin, spune Sfântul Ioan al Crucii, tot astfel, lumina lui Dumnezeu e imposibil să nu lumineze într-un suflet pur”. Curăţia e seninătatea cerului sufletului nostru, în care locuieşte Soarele vieţii; ale cărui raze sunt împiedicate de norii ataşamentelor sensibile, la care sufletul nu vrea să renunţe.

Nu putem uita ceea ce a pătimit Cristos în trupul Său, pentru noi. Sfântul Pavel, cu firea-i înfocată, ne strigă: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ scump. Preamăriţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Cor. 6, 20).

Sfântul Ignaţiu, episcop în Antiochia, dus la Roma să fie judecat şi dat fiarelor să-l sfâşie, a fost insultat de împăratul Traian, care l-a numit: „mizerabil!”

La această injurie, bătrânul îşi ridică fruntea şi zise: „Nimeni să nu-i spună mizerabil lui Ignaţiu, care este Cristofor, adică Purtător de Cristos”.

– Dar cum te poţi tu numi Purtător de Cristos?

– Pentru că acesta este adevărul. Eu Îl am pe Dumnezeu în mine.

Da. Noi suntem templele lui Dumnezeu; noi suntem un cer (Sfântul Augustin). Fie că trăim în mijlocul unei societăţi elegante ca Elisabeta Leseur, că ne petrecem timpul în solitudinea unui deşert ca şi Charles de Foucauld, că ocupăm o catedră universitară ca Ozanam, sau suntem legaţi de pat ca Marta Robin sau Tinu, oriunde şi oricând, adevăratul creştin e conştient de marele dar al Graţiei, care-i divinizează micimea de om.

Iată ce nu poate pricepe păgânul. Fie împărat ca Traian, sau filosof ca Seneca. Seneca se reculegea în sine, dar acolo era numai el. Creştinismul, pătrunzând în castelul său interior, acolo îl găseşte pe Dumnezeu: pe Dumnezeu coborât la el, pe Dumnezeu oaspete divin, pe Dumnezeu izvor de viaţă nouă.

Să ne recunoaştem demnitatea de creştini; păstrarea ei printr-o viaţă curată să fie singura noastră preocupare.

Să nu întristăm Spiritul care locuieşte în noi, să nu opunem rezistenţă la îndemnurile Lui; să nu ne opunem chemării Lui; să nu-L minţim (Fapte, 3, 5). Cu un cuvânt: „să nu stingem spiritul” (I Tes. 5, 19), această Flacără din care naşte viaţa noastră spirituală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *