Hrana vieţii spirituale – Sacramentele

Teme: Fără categorie.
Etichete: .
Publicat la 10 aprilie 2015.
Print Friendly

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Isus Cristos

Isus Cristos

A trăi creştineşte înseamnă a trăi în mod conştient misterul pascal al lui Cristos: moartea şi Învierea Lui. Trăirea noastră, comportamentul nostru îşi găseşte sensul numai în Cristos. Comportamentul trebuie să aibă o bază şi viaţa un sens, adică Cristos aici, Cristos acum, nu pretutindeni şi nicăieri.

De fapt Cristos îl reprezintă pe Tatăl: „cine Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl” (Io. 14, 9). Oriunde se arată Cristos, acolo e prezent Dumnezeu, în mod personal, în timp şi în loc; prezenţa ascunsă, taina neştiută decât de Maria în urma revelaţiei făcute de Înger (Lc. 1, 35) şi apoi descoperită progresiv prin tot ceea ce Isus a învăţat şi a făcut.

Dar Dumnezeu şi-a relevat prezenţa mai ales prin acte deosebite ale Fiului Său, ca iertarea păcatelor: „cine poate ierta păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Lc. 5, 21, 24); sau dăruirea Trupului şi Sângelui lui Isus: „pâinea care este trupul Meu” (Io. 6, 51), „este dată de Tatăl (Io. 6, 32), este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în acela pe care L-a trimis El” (Io. 6, 29). Aceste acte au sens şi eficienţă mântuitoare.

Astfel de acte privilegiate, ca garanţie absolută a prezenţei şi acţiunii Sale de sfinţire, sunt Sacramentele. Când îl vezi pe Isus, vezi pe Tatăl; când vezi Sacramentul, eşti sigur că acolo e graţia, viaţă din viaţa Lui. Când vezi pâinea consacrată, ştii că acolo e Trupul Domnului; când auzi dezlegarea, ai siguranţa iertării. Credinţa iertării, fără semnul iertării, nu poate da liniştea certitudinii ei.

Deşi înălţat la cer, Isus ne cercetează prin sacramente, în mod real, de o anume realitate ce depăşeşte în plinătate obiectele materiale.

Sacramentul fiind lucrarea lui Cristos, ne semnalează prezenţa Sa, ca şi celor din Emaus prin frângerea pâinii. Opera mântuirii, săvârşită odată pentru totdeauna pe cruce, se comunică prin sacramente oamenilor de bunăvoinţă, până la sfârşitul lumii. Prin ele, Isus ne este accesibil şi nouă, cum era accesibil celor din Galileea şi Iudeea, care-I cereau vindecări.

Atunci oamenii vedeau pe Dumnezeu prezent în trup omenesc; astăzi Îl întâlnim în apă, pâine, vin, cuvânt, ulei, lucruri accesibile tuturor, căci El e dornic să ni se dea cât mai uşor şi la cât mai mulţi. Folosindu-se de materie, El varsă viaţă divină în suflet, după cum, folosindu-se de trup, Dumnezeu S-a arătat şi S-a dăruit lumii.

După cum Trupul lui Isus este Trupul lui Dumnezeu, la fel, sacramentele sunt lucrările Lui. Ca şi Dumnezeu, Isus este izvorul graţiei; ca Om este împărţitorul ei! Prin Sacramente El dă viaţă sufletelor noastre: le hrăneşte, le întăreşte, precum altă dată dădea sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor din Palestina.

Dar Cristos trăieşte şi acum în lume, prin Biserica Sa, care este Trupul Său. Prin sacramente se dezvăluie adevărata faţă a Trupului lui Cristos: Biserica. Prin sacramente nu numai că vedem Trupul lui Cristos, dar se formează faţa Bisericii într-o cât mai mare asemănare cu El. Prin sacramente Trupul lui Cristos creşte, se întăreşte din ce în ce mai mult.

Dacă prin sacramente Cristos îşi manifestă prezenţa şi produce în noi graţia Sa, iar prin aceasta noi suntem uniţi în marea familie a lui Dumnezeu, prin ele se realizează încorporarea noastră în Biserică, în Trupul Său. Ele au fost instituite pentru comunitatea bisericească şi, dacă vrem să le primim, trebuie să apelăm la Biserică.

Prin sacramente creşte în noi viaţa creştină, dar nu în afara comunităţii, în afara Trupului Bisericii. Prin Botez am devenit membrii Bisericii; Mirul ne-a făcut militanţi ai acestei societăţi; Pocăinţa reface unitatea frăţească slăbită sau întreruptă prin păcat; Euharistia este sacramentul unirii în dragoste cu Dumnezeu şi cu toţi cei chemaţi la banchetul sfânt al împărtăşaniei, căci: „precum e numai o pâine, aşa şi noi mulţii, fiecare suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (I Cor. 10, 17); Preoţia şi Căsătoria dau societăţii slujitori şi membre; iar Ungerea bolnavilor este ajutorul pe care familia creştină îl dă unuia dintre membrele sale bolnave.

Să nu uităm această valoare socială a sacramentelor, ca viaţa noastră să fie o viaţă de mai mare frăţietate, de mai bucuroasă iertare, de mai generoasă caritate faţă de ceilalţi creştini. Dacă după mărturisire şi după împărtăşanie ai faţă de fratele tău acelaşi comportament, aceeaşi atitudine ca înainte, cu ce s-a hrănit, în ce a crescut viaţa ta spirituală?

Nu putem trăi creştineşte în afara Sacramentelor Bisericii, în afara razelor prin care ni se comunică seva de viaţă a graţiei.

Această graţie am primit-o prima dată în momentul Botezului. Atunci s-a întâmplat naşterea noastră la viaţa lui Dumnezeu. Atunci am devenit creştini, fii ai lui Dumnezeu.

Acest moment atât de important, decisiv pentru viaţa noastră spirituală, trebuie să-l recunoaştem mereu, odată cu obligaţiile lui. Această amintire ajută să ne străduim în a ne smulge mereu din păcat, ca să trăim cât mai vii în Cristos şi prin Cristos. Această amintire ne pune mereu în faţă şi măreţia stării noastre de creştini.

Această măreţie constă în faptul că în Botez noi am fost unşi cu ulei sfinţit, ca simbol al consacrării noastre ca temple ale lui Dumnezeu şi ca preoţi ai lui Cristos. Această ungere marchează pe vecie apartenenţa noastră definitivă la Cristos ca preot, unicul preot al Legii celei Noi, Cristos este UNSUL (_ CRISTOS), singurul preot şi singura victimă, care a jertfit şi S-a jertfit, nu numai în propriul Său corp imaculat şi slăvit, dar jertfeşte şi Se jertfeşte şi în Trupul Său Mistic. Cu el şi în el, Isus sacrifică viaţa noastră şi îndreaptă spre Tatăl fiecare faptă bună a noastră.

Fiind deci, prin botez, fii ai lui Dumnezeu şi preoţi ai lui Cristos, suntem obligaţi la o viaţă sfântă. Fără viaţa graţiei, un botezat este un monstru. El se găseşte într-o stare absurdă. În organismul spiritual, păcatul este ca şi un corp străin, nociv, care se cere imperios să fie îndepărtat cât mai în grabă.

Încorporaţi în Trupul Mistic al Bisericii, viaţa noastră personală şi socială trebuie să ţină seama de legile şi poruncile Bisericii, legi date pentru ca mulţimea membrilor să-şi orienteze viaţa spre binele întregului corp. Doctrinele Bisericii intră ca indicatori siguri pe drumul vieţii noastre creştine.

Viaţa botezatului, adică lepădarea de Satana şi unirea cu Cristos, continuă prin alte două sacramente: Sacramentul Penitenţei, sacramentul curăţirii de păcate, a refacerii vieţii slăbite de boala păcatului, şi Sacramentul Euharistiei, prin care viaţa spirituală se dinamizează, se aprinde de tot mai marea iubire faţă de Dumnezeu, prin unirea cu Cristos.

Măreţia şi sfinţenia, primite prin botez, le purtăm în vase de lut: „avem comoara aceasta în vase de lut” (II Cor. 4, 7). Condiţia noastră umană, impregnată cu tarele păcatului strămoşesc, cu înclinaţiile spre revoltă şi capriciu, supuşi mereu lumii şi asalturilor potrivnicului ce vrea să ne înghită (I Petru 5, 8), face ca rănile vindecate să se deschidă din nou. Mântuirea realizată pe cruce îşi produce în noi efectele de vindecare şi întărire în mod progresiv. De aceea, în ziua Învierii, Isus a dat Bisericii puterea de a ierta. Sacramentul Penitenţei e cel mai uman dintre toate sacramentele, dată fiind înclinaţia noastră spre rău – şi cel mai divin, întrucât în el se vădeşte mereu, zilnic, mila şi puterea lui Dumnezeu de a-l transforma pe un păcătos în fiu al Său.

În acest dialog între om, cu veşnica lui tendinţă de „a chinui pe Dumnezeu cu păcate” (Is. 43, 24), de a-L ofensa, şi între „Acela care şterge păcatele tale şi nu-Şi mai aduce aminte de fărădelegile tale” (Is. 43, 28), apare cine este omul şi cine este Dumnezeu: noi, păcătoşii, şi El, iertătorul.

Pe această relaţie se bazează sacramentul mărturisirii, în care, tot după cuvântul profetului Isaia, Dumnezeu ne cere să ne judecăm, să ne facem socoteala, să vorbim noi înşine ca să primim îndreptarea (Is. 43, 26).

Să ne facem deci „socoteala” prin examinarea conştiinţei, judecându-ne viaţa înaintea lui Dumnezeu, înaintea căruia am păcătuit şi în faţa căruia nu putem ascunde nimic, căci toate le ştie.

Examinează-te deci bine: cine eşti tu, cel care te mărturiseşti? Eşti un botezat, un fiu al lui Dumnezeu şi membru al Bisericii. Deci, legea vieţii tale este o lege obiectivă, şi, deci, îţi raportezi viaţa nu numai la conştiinţa ta personală, ci la Legea lui Dumnezeu şi la Legea Bisericii. Nu te examinezi numai dacă te-ai îndepărtat de un ideal, ci te judeci înaintea lui Dumnezeu – care aşteaptă de la tine, cere, îţi porunceşte -, şi înaintea Bisericii, interpretă a voinţei lui Dumnezeu în timpul peregrinării noastre pământeşti. În felul acesta evităm subiectivismul, adică referinţa la un fel de sfinţenie concepută după capul nostru, dar care n-ar corespunde întrutotul planurilor lui Dumnezeu; şi am evita o viaţă trăită după iluzii imaginare sau sentimentale, cât timp trebuie să trăim în adevăr şi după datorie.

Idealul vieţii spirituale este conturat concret de poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Sigur, nu conturul este important, ci inima, spiritul cuprins în acel contur; dar, mergând spre ideal, trebuie să-l caut acolo unde se găseşte: în porunci. Numai urmărind indicatoarele lor am siguranţa că nu păşesc alături, cu riscul de a fugi după himere. A-L căuta pe Fiul lui Dumnezeu în afara Trupului Său omenesc; a căuta Împărăţia în afara Bisericii; a căuta Biserica în afara ierarhiei, înseamnă „să nu fii de la Dumnezeu” (I Io. 4, 3), să te expui rătăcirii, ca acela care lasă drumul sigur şi umblă pe un câmp întins, de unde lipsesc semnele de orientare.

Sfântul Pavel ne roagă să fim plini de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, adică să trăim aşa cum ne cere El, nu cum ne închipuim noi că vrea să trăim şi să-L iubim.

Confruntându-ne viaţa cu poruncile lui Dumnezeu, vom insista mai ales asupra poruncii de a ne închina, de a-L adora pe Dumnezeu. Aceasta o facem în special la rugăciune – respiraţia vieţii spirituale. Rugându-ne, Îl privim pe Dumnezeu, vorbim cu El sau Îl ascultăm. Cu câtă reculegere, cu câtă seriozitate, în ce spirit ne rugăm, ca să nu ne reproşeze Domnul: „acest popor Mă omagiază cu buzele, dar inima lui e departe de Mine” (Mt. 15, 8).

Departe de Domnul este inima celui învechit în păcate, ca şi a celui care este atât de legat de ceva ce nu-i pe placul lui Dumnezeu, încât pentru nimic în lume n-ar vrea să renunţe la el, precum şi inima unui virtuos, mulţumit de virtuţile şi şi de sfinţenia sa. Astfel de inimi nu pot fi deschise să audă chemarea lui Dumnezeu, să-I cunoască voia din ce în ce mai bine în situaţiile concrete în care se găseşte.

Ne vom examina apoi relaţiile cu aproapele. Aproapele e: cel din familie, de la locul de muncă, din comunitatea de credinţă, de pe stradă, de oriunde; oricine pe care Dumnezeu îl scoate în drumul vieţii mele. Iubim pe aproapele cu dezinteres, în mod continuu, în mod universal, privindu-l prin ochiul credinţei, sau numai prin optica omenească, care nu vede decât defecte şi slăbiciuni?

Iubirea aproapelui e bazată pe credinţa de care se leagă iubirea de Dumnezeu, vărsată în sufletele noastre, sau numai pe sentiment? Iubirea numai sentiment fură din iubirea la care Dumnezeu are dreptul. Cât este deci de castă iubirea pe care o am faţă de aproapele?

După ce ne-am socotit şi judecat, trebuie „să vorbim noi înşine”, să ne acuzăm pe noi înşine. Sacramentul Penitenţei constă tocmai în întâlnirea păcătosului cu preotul, ministrul lui Cristos Mântuitorul.

Păcatele trebuie mărturisite Bisericii, care are puterea de a dezlega – dezlegare ce purifică şi sfinţeşte. Catechismul Conc. Tridentin (c. 23, 31), citând pe Sfântul Augustin scrie: Nimeni să nu spună: eu fac pocăinţă în secret, înaintea Domnului care ştie bine ce simt în adâncul inimii. În felul acesta, Isus ar fi spus fără rost: „ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”.

Mărturisirea trebuie însoţită de o sinceră părere de rău. Cuvântul spovedaniei trebuie să pornească din inimă, căci prin părerea de rău nu cuvântul, ci „inimă zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va urgisi”. Părerea de rău este deci retractarea faptelor rele, dorite şi săvârşite: considerarea răutăţii lor şi detestarea lor, atât pentru trecut cât şi pentru viitor.

Păcatele trecute le regretăm în credinţa că, prin ele, Dumnezeu a fost ofensat, Cristos răstignit, Biserica deservită; în credinţa Tatălui care iartă, a lui Cristos care mântuieşte, a Bisericii care, prin dezlegarea preoţească, în numele lui Dumnezeu, dă sufletului nostru mântuirea de pe Calvar. Părerea de rău în credinţă poate fi lipsită de orice emoţie sentimentală, căci credinţa nu este sentiment, ci: sunt convins că fapta mea a fost nevrednică de Dumnezeu, şi cred că Dumnezeu vrea să mă ierte.

Cât pentru viitor, părerea de rău, dacă este sinceră şi consideră păcatul ca un rău, înseamnă hotărârea de a nu mai săvârşi acest rău, de a nu mai păcătui, de a nu-ţi mai lăsa voinţa să dorească şi să săvârşească acest lucru. Hotărârea sinceră nu înseamnă certitudinea de a nu mai păcătui în viitor, ci decizia luată în prezent de a face tot ce depinde de noi ca să nu mai cădem în păcat. Putem prevedea ispite şi căderi, rod al slăbiciunii omeneşti. Siguranţa în propria voinţă este mândrie periculoasă. Părerea de rău nu vrea să accepte păcatul şi speră, prin credinţa în Isus, că va fi fidel. Experienţa slăbiciunii e o boală a cărei medicament este încrederea în Dumnezeu. Încrederea în sine este o boală ce nu are medicament şi duce la moarte. Neîncrezători în puterile noastre, putem aştepta totul de la bunătatea lui Dumnezeu.

Dovada sincerităţii părerii de rău este primirea canonului dat de preot, hotărârea personală de a face pocăinţă, de a oferi Mântuitorului renunţări sau mortificări, de a suporta greutăţile vieţii în spirit de pocăinţă.

Marii sfinţi au fost şi mari penitenţi. Prin penitenţe, viaţa noastră primeşte o nouă orientare. Reparând ofensa făcută lui Dumnezeu şi pagubele materiale sau morale făcute aproapelui nostru, noi suntem liberi să creştem în iubire.

Dându-ne dezlegarea, preotul ne dă iertarea lui Dumnezeu: dezlegarea dată de el e confirmată în ceruri (Mt. 16, 19).

Sacramentul mărturisirii e răspunsul păcătosului la întrebarea lui Dumnezeu: „iubeşte-mă?” Căutând iertarea ca şi fiul rătăcit, Îl găsim pe Dumnezeu dispus să ierte cu bucurie de şaptezeci ori şapte. Fiul rătăcit primeşte îmbrăţişarea tatălui, care uită totul.

Prin această reconciliere cu Dumnezeu, însuşi Trupul Mistic al lui Cristos se întăreşte, fiindcă dispare elementul de dezagregare, care este păcatul. Ridicându-ne pe noi spre Dumnezeu, ridicăm împreună cu noi lumea; îmbogăţindu-ne cu graţia, îmbogăţim Trupul Mistic şi devenim mai apţi pentru a servi Biserica.

Fără să ne facă impecabili, mărturisirea, ca un al doilea botez, restaurează în suflet şi prin el în întreaga Biserică, graţia şi caritatea, făcându-ne mai umili, mai buni, mai curaţi, mai dezinteresaţi – trăsături de care lumea întreagă are atâta nevoie.

Sacramentul mărturisirii e necesar pentru ca viaţa spirituală să progreseze. De aceea, Papa Pius al XII-lea, în Enciclica despre Trupul Mistic al lui Cristos, recomandă stăruitor obiceiul mărturisirii dese, obicei care face să te cunoşti mai bine, care favorizează umilinţa, tinde la dezrădăcinarea relelor obiceiuri, combate neglijenţa spirituală şi lâncezeala, purifică conştiinţa, întăreşte voinţa, măreşte graţia şi dă ocazie direcţiunii spirituale.

Direcţiunea spirituală este şi ea un mijloc de a progresa în viaţa spirituală. Drumurile acestei vieţi sunt uneori umbrite, conştiinţa frământată, dorinţele confuze; şi, în această situaţie, este de dorit ca cineva să ne cunoască bine, să ne poată da sfaturi potrivite cum să slujim lui Dumnezeu şi cum să ne trăim viaţa spirituală.

Printre semnele mistice şi sacre, instituite de Domnul nostru Isus Cristos ca adevărate cauze de viaţă divină, nici unul nu se poate compara cu sublimul Sacrament al Euharistiei (Catechismul Conc. Tridentin). El conţine nu numai graţia, ci şi pe însuşi izvorul graţiei. Deci prin nimic nu ne putem îmbogăţi mai bine viaţa spirituală decât prin a bea din izvorul care, prin împărtăşanie, se deschide în sufletul nostru, aşa încât „râuri de apă vie vor curge din el” (Io. 7, 38).

Cuminecarea este o masă sacră; participarea la Euharistie este un adevărat banchet. Trupul şi sângele lui Cristos, cu adevărat mâncare şi băutură, se împart credincioşilor ca să trăiască viaţa veşnică (Io. 6, 58). Fără a mânca trupul şi fără a bea sângele Domnului „nu putem avea viaţă în noi” (Io. 6, 53). Nimic nu ne garantează mai sigur învierea şi veşnicia decât Sfânta Împărtăşanie: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Io. 6, 54).

Aşa după cum alergăm după hrana materială ca să hrănim trupul, după cum căutăm hrana adevărului ca să hrănim mintea, la fel să simţim nevoia după hrana spirituală ca să putem trăi viaţa divină. La fiecare Sfântă Liturghie, Biserica ne invită: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Dar, din mulţimea celor prezenţi, câţi răspund acestei invitaţii?

Fiind hrană pentru suflet, efectele Sfintei Euharistii sunt asemănătoare cu efectele produse în corp de hrana materială: ea susţine viaţa graţiei, o face să crească neîncetat şi fără limită, cicatrizează rănile produse de boala spirituală a păcatului. Dar ceea ce mai ales se realizează este o reală unire – sacramentală, nu fizică – între noi şi Cristos: „cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el” (Io. 6, 56).

Cuminecându-ne, Cristos ni se dă sigur, dar pentru a ne uni cu El ne cere să ne dăruim şi noi, în acelaşi spirit în care ni se dă El. Noi îl primim pe Isus jertfit şi dacă nu avem acelaşi spirit de jertfă ca să renunţăm la tot ceea ce împiedică trăirea Lui în noi, întâlnirea euharistică nu mai este adevărată cuminecare, ci doar o farsă asemănătoare cu întâlnirea celor care îşi spun cuvinte amabile, dar inimile lor nu au nimic comun.

Întâlnirea cu Cristos trebuie să fie un act de iubire. Nimic altceva nu trebuie să fie motivul împărtăşaniei noastre, decât dorinţa de a răspunde iubirii Lui cu iubirea noastră, cu dorul de a-I oferi un sălaş viu, pe care să-L facă şi mai viu, o inimă deschisă pe care să o umple cu dragoste, fiinţă supusă în care El să se simtă stăpân deplin.

Sfânta Cuminecare este întâlnirea lui Cristos cu creştinul, ca împreună să lucreze – unul prin graţie, celălalt prin efort – ca Împărăţia cerească să crească în sufletul care se obligă la mai multă sfinţenie, realizabilă prin energia primită de la Cristos.

Realizată în noi, Împărăţia lui Cristos se va extinde şi în afara noastră, căci în Împărăţia Sa ne găsim uniţi nu numai cu Cristos, ci şi cu fraţii noştri. Dar deosebit al lui Cristos, Euharistia ne obligă să ne dăruim şi noi altora şi să ne jertfim pentru binele sufletului lor.

De aceea Sfânta Euharistie a fost instituită sub formă de ospăţ frăţesc. Apostolii erau grupaţi la aceeaşi masă. Mâncând din aceeaşi pâine euharistică, şi noi suntem una în Cristos; căci „precum e numai o pâine, un singur trup suntem mulţi, căci toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim” (I Cor. 10, 17). „Biserica nu are altă pâine decât această pâine de viaţă, ca să facă din credincioşi un singur trup şi să-i unească, ca pe nişte fraţi, asociindu-i la aceeaşi masă” (Papa Pius al XII-lea).

Această idee frumoasă, scripturală şi ecleziastică, a fost amintită mereu credincioşilor, după cum citim şi în lucrarea din veacul I: „După cum pâinea frântă era înainte împrăştiată pe coline în spice de grâu, apoi culeasă şi unită în una, la fel membrii Bisericii din toate marginile pământului, să fie uniţi în singura Ta Împărăţie” (Didaché, c. 9, 4). La fel şi vinul, stors din multe boabe de struguri, formând o singură băutură, simbolizează unitatea ce trebuie să-i lege pe credincioşi.

Când Isus se compară cu viţa de care trebuie să fie legată mlădiţa (Io. 15, 1-6), El insistă asupra aceleiaşi idei, şi anume că Euharistia operează unirea dintre credincioşi şi El, şi între ei. Această legătură de dragoste şi împăcare aduce în comunitate o atmosferă de familie şi bucuria de a fi împreună, aşa cum erau primii creştini, care „fiind în toate zilele cu toţii împreună, cu un cuget şi frângând pâinea prin care primeau hrană cu bucuria şi curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi fiind iubiţi de tot poporul” (Fapte 2, 46-47).

Unirea cu Cristos, unirea între fraţi şi bucuria sufletească sunt efectele Sfintei Împărtăşanii, primită cu suflet curat, cu inimă deschisă, cu dor de viaţă plină. În astfel de condiţii euharistia iartă păcatele uşoare, şterge din pedepsele meritate pentru păcate, întăreşte împotriva ispitelor, potoleşte pornirile rele. Făcând să crească în inimi focul dragostei de Dumnezeu, ea stinge focul tendinţelor murdare.

Cu cât împărtăşania este mai deasă, cu atât unirea cu Cristos devine mai strânsă, viaţa spirituală mai bine alimentată, sufletul mai plin de virtuţi. Dar, ca să-şi dea roadele, Sfânta Împărtăşanie trebuie să fie pregătită în mod serios şi urmată de o mulţumită vrednică de atâta dar.

Cea mai bună pregătire este asistarea la Sfânta Liturghie. Faptul că în timpul Sfintei Liturghii ne unim cu preotul care jertfeşte şi ne unim cu jertfa care se aduce Tatălui ceresc, ne dispunem spre dorinţa ca Tatăl să fie preamărit, ca, prin noi, Cristos să-Şi continue viaţa, apostolatul şi Jertfa, şi să-I împlinim dorinţa vie atunci când ne invită: „luaţi, mâncaţi – beţi dintru acesta toţi”.

Sfânta Liturghie este adunarea solemnă a comunităţii creştine. E mijlocul de a-L face pe Cristos să trăiască în comunitate, ca şi în inima fiecărui membru al comunităţii, şi în felul acesta caritatea să-şi răsfrângă razele asupra întregii vieţi omeneşti.

Mulţumita după Sfânta Împărtăşanie e o datorie personală a celui beneficiat, care primeşte darul şi se complace a sta de vorbă cu binefăcătorul.

Însăşi Liturghia are ca scop principal adorarea lui Dumnezeu, lauda Lui – „jertfă de laudă” (Ps. 49, 14) -, ispăşirea păcatelor, cerere de daruri şi mulţămită, după înţelesul cuvântului „euharistie”.

Uniţi prin preot cu Cristos, veşnicul şi Marele Preot, prin jertfa Lui noi mulţumim Tatălui ceresc pentru toate binefacerile ştiute şi neştiute pe care ni le-a dat, şi a căror valoare singur Isus o cunoaşte şi El singur poate mulţumi în mod satisfăcător. Din Inima Lui euharistică se ridică spre ceruri recunoştinţa fără limită, la care credincioşii se unesc spunând, cu entuziasmul pe care-l conţine cuvântul Amin: cu adevărat!

Dar faptul că tu ai fost învrednicit să fii părtaş la această mulţumită universală, faptul că Domnul ţi S-a dat ţie personal, faptul că viaţa ta a primit nouă energie şi Cristos însuşi a venit să petreacă sub acoperământul sufletului tău, toate acestea reclamă o personală mulţumită, gest de specială recunoştinţă. De aceea, după împărtăşanie, când jertfa s-a adus şi altarul s-a golit, Biserica ne îndeamnă: „Cei drepţi, care ne-am împărtăşit cu cinstitele Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”.

Pentru a ne ajuta să răspundem la această invitaţie a Bisericii, Sfinţii Părinţi au compus rugăciuni speciale de mulţumită, semn că în Biserică s-a obişnuit întotdeauna mulţumita personală după cuminecare. Altfel n-ar avea rost invitaţia Bisericii şi nici grija de a pune la îndemâna credincioşilor astfel de rugăciuni. Cei care doresc să le folosească, le au la îndemână. Dar nu sunt obligatorii. A sta în reculegere, în adoraţie, în uimire pentru marea vizită a Celui Întreit Sfânt, în bucuria Sfintei Fecioare în momentul Buneivestiri, când cea dintâi dintre muritori a primit în ea pe Fiul lui Dumnezeu, în ofertă şi cereri potrivite stării şi lipsurilor fiecăruia, iată cel mai bun mijloc de a petrece timpul după Sfânta Împărtăşanie. Fiecare cât şi cum poate. Mulţumita are drept scop să menţină şi să perfecţioneze unirea cu Cristos şi cu ceilalţi fraţi, realizată prin cuminecare.

În astfel de condiţii e imposibil ca viaţa noastră spirituală să nu crească în credinţă, în speranţă şi în dragoste. E imposibil să nu fie tot mai puţin omenească şi tot mai mult divină.

De aceea, să repetăm invocaţia din rugăciunea de la sfârşitul Canonului Domnului Cristos: „hrăneşte-mă, Doamne, cu verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *