Esenţa vieţii spirituale – III. Iubirea

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 9 aprilie 2015.
Print Friendly

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Isus Cristos

Isus Cristos

Dacă Dumnezeu este Iubire, după cum ne asigură Sfântul Ioan, apostolul predilect al Inimii Sfinte, viaţa Lui în noi nu este numai cunoaştere, ci şi iubire, neseparate, cunoaştere care iubeşte şi iubire care cunoaşte: credinţă care nu numai că stă înmărmurită contemplând realităţi de dincolo de lume, ci credinţă care operează îndreptându-şi energiile vertical spre Dumnezeu şi orizontal spre oameni. Aceasta este Iubirea.

De altfel, toată creaţia e pătrunsă de energii ce tind la unire, la creşteri, la îmbogăţire.

Chiar lucrurile materiale se formează prin atracţia elementelor lor de bază. Florile pomilor, ca şi macii câmpului, se caută împinse de adierea vântului. Instinctul animalelor le duc la apropieri fecunde, iar raţiunea îi leagă pe oameni într-un ideal comun, familial sau social, prin respect şi dăruire.

Cu un cuvânt poetic, care, ca orice limbaj poetic, este universal, exprimând felurite sensuri, toate adevărate, am putea spune că toate aceste atracţii, tendinţe de mărire, sunt iubire de care e pătruns întreg universul: „iubirea care mişcă şi soarele şi celelalte astre”, cum spune Dante la sfârşitul măreţei sale opere „Paradisul” (c. 53, 145). Atomii se iubesc, vântul devine persoană ce sărută florile, animalele se îndrăgesc, iar oamenii se iubesc.

Însă adevărata iubire, iubirea autentică, iubirea în deplinul înţeles al cuvântului, se găseşte în Dumnezeu, care se iubeşte pe Sine în Fiul cu o iubire atât de reală încât aceasta devine a treia persoană a Sfintei Treimi: Spiritul Sfânt, care, apoi, prin graţie, locuieşte în noi, devenind izvorul vieţii spirituale.

Viaţa spirituală care nu izvorăşte din iubirea Spiritului Sfânt este numai o aparenţă de viaţa spirituală. Unde lipseşte iubirea supranaturală a Spiritului Sfânt, acolo viaţa, chiar plină de energii care caută să se desfăşoare în comuniune cu altul, va fi numai dragoste; iubire vis, iubire sentiment iubire ce înflăcărează, ce dă avânt şi cere jertfă pentru un ideal, care însă, oricât de înalt, nu întrece statura fiinţei omeneşti, spulberându-se odată cu ea.

Viaţa condusă de iubirea omenească îşi pierde uşor elanul, se lasă uşor pătrunsă de sentimente şi instincte, îşi uită idealul care a atras-o şi devine pericol de compromitere a persoanei umane. Numai iubirea divină dă vieţii noastre statornicie în bine, iar persoanei noastre demnitate şi valoare.

De fapt, iubirea dă valoare persoanei omeneşti. Atât eşti om cât iubeşti şi cum iubeşti; iar iubirea supranaturală îl formează pe omul supranatural, pe omul nou, omul în Cristos, şi-i face viaţa divină.

Ea nu distruge iubirea sentiment, bazată pe atracţia frumosului creat, şi nici iubirea virtute, bazată pe admiraţie, respect şi recunoştinţă, ci le pătrunde. Aşa precum graţia pătrunde natura, la fel şi iubirea supranaturală pătrunde celelalte forme de iubire, le purifică, le întăreşte în rosturile lor providenţiale şi le ridică spre Dumnezeu.

Viaţa creştinului e caracterizată tocmai printr-o astfel de iubire: „din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ai Mei, dacă veţi avea iubire”. Alţii nu ne pot cunoaşte decât după cum trăim. Trăirea noastră în Cristos trebuie deci să fie trăire de iubire.

De aceea Mântuitorul, care a venit să ne dea belşugul vieţii, ne aminteşte şi insistă asupra iubirii care, în Vechiul Testament era poruncă: în cel Nou devine un dar.

Iubirea din care trebuie să trăim este însăşi iubire lui Dumnezeu, dată de Spiritul Sfânt, ca să-L iubim aşa cum şi Cristos ne-a iubit pe noi.

Dar cum este această iubire? Cum să-L iubim? Nu în mod sentimental şi sensibil. Dumnezeu e fiinţă spirituală care depăşeşte simţurile noastre. Iubirea faţă de Dumnezeu este deci o iubire de voinţă, nu de sensibilitate. Prin urmare, a sta în adoraţie, chiar fără plăcere, fără mângâieri, copleşit de plictiseală, dar a vrea să stai să-I dovedeşti credinţa şi dorinţa de a ţine tovărăşie Celui părăsit în Sfântul Sacrament, este un act de autentică iubire. El stă pe altar pentru tine, iar tu stai înaintea Lui, pentru El. Două prezenţe, două întâlniri, două voinţe în aceeaşi iubire, ce porneşte de la El, e preluată de om, care, învingând orice opoziţie a sentimentului, a imaginaţiei, ba poate chiar şi a raţiunii, răspunde cu voinţa de a-I dovedi apropierea, ţinându-se înaintea Lui. E un exemplu ce poate fi multiplicat de atâtea alte împrejurări, ce ne îmbie să dovedim iubirea voinţei, nu a sentimentului nostru.

Viaţa de iubire nu poate porni decât de la Dumnezeu. El ne-a iubit mai întâi. Dar iubirea este creatoare: ea aşează în noi iubirea cu care răspundem iubirii Sale.

Totul e darul Său, însă cel mai mare între toate este darul Iubirii Sale! Acest dar vine de la El şi ne atrage spre El. De aceea, iubirea este elanul întregii noastre fiinţe spre Dumnezeu, cunoscut şi iubit pentru El însuşi. Ea stăpâneşte inima mai presus de sentiment şi o face să se ridice la nivelul vieţii lui Dumnezeu.

Deci relaţia noastră de iubire faţă de Dumnezeu nu e un sistem de relaţii platonice, un fel de tovărăşie, chiar respectuoasă şi adevărată. Dumnezeu rămâne veşnic infinit perfect, deasupra oricărei limitări şi lipsuri, dincolo de tot ceea ce El a creat.

De aceea, iubirea noastră, prin care răspundem iubirii lui Dumnezeu, face ca viaţa noastră spirituală să fie pătrunsă de un adânc respect, de o mare recunoştinţă şi dăruire totală. O viaţă religioasă de unde lipseşte respectul faţă de Maiestatea divină, sau lipseşte umilinţa prin care înţelegem cine este El şi cine suntem noi, şi recunoaştem că tot ce suntem şi tot ce avem este darul Său; în care slujirea Lui este numai în măsura interesului nostru, nu este adâncă, înaltă viaţă spirituală. Ea nu este încă trăirea în care iubim pe Dumnezeu în măsura vredniciei Sale, mai presus de toate: mai presus de plăcerile noastre, de interesele noastre, de viaţa şi fiinţa noastră.

Iar pe El aşa se cuvine să-L iubim: aşa pretinde natura relaţiei noastre cu El. Dându-ne totul, ba chiar dându-ni-Se El Însuşi mântuire şi viaţă, se cuvine să-L lăsăm să ne stăpânească într-atât încât să nu ne mai aparţinem nouă, să nu mai trăim noi, ci să-L lăsăm să trăiască El în noi, după cum Îi este dorinţa: viaţa care era în El să fie viaţa şi lumina oamenilor (Io. 1, 4).

În felul acesta s-ar părea că viaţa spirituală ar fi moartea vieţii naturale, înlocuirea ei cu viaţa divină; ca să trăieşti trebuie să mori. Să mori păcatului (Rom. 6, 12), dar să fii om. Să mori omului vechi, ca să nu se opună Omului nou. Să robeşti trupul cu poftele lui, ca să te pui înaintea lui Dumnezeu ca înviat din morţi, şi mădularele ca arme de dreptate (Rom. 6, 13).

Viaţa lui Dumnezeu nu înlocuieşte viaţa sentimentelor, a iubirii omeneşti, dar o purifică, o orientează, îi dă alte aripi, altă lumină. Graţia nu distruge natura, ci o pătrunde, o uneşte cu Dumnezeu, încât suntem noi care gândim, care iubim, cu facultăţile noastre, cu mădularele noastre, care prin mortificare n-au fost distruse, ci făcute disponibile să opereze după spirit, adică după felul de a judeca şi de a iubi a Spiritului.

De aceea, în noi, iubirea divină poată fi plină de ardere – nu de patimi -, plină de entuziasm propriu omului, aşa cum vedem că au trăit sfinţii pătrunşi de iubirea lui Dumnezeu, căreia i-au pus la dispoziţie vigoarea temperamentului lor.

Iubirea divină poate fi atât de intensă într-un suflet generos, încât, în avântul ei, să atragă simţurile, să le arunce în focul ei, arzând în ele tot ce nu este iubire de Dumnezeu, tot ce nu e Dumnezeu. Uneori avântul iubirii divine e atât de puternic încât omul cade în extaz.

Extazul nu este nivelul de manifestare a iubirii oricărui creştin, dar el rămâne, totuşi, pe linia ascendentă a iubirii.

Viaţa spirituală este deci aceea care caută în toate pe Dumnezeu. E apa ce curge cu meandre, îşi face loc printre pietre, curge stăruitor pe câmpii sau se aruncă din înălţimi de munte, buimăcită de dor după oceanul în care să-şi găsească liniştea şi pacea.

O viaţă în care Dumnezeu nu este, sau nu caută ca El să fie pe primul plan al existenţei, rămâne tot numai o viaţă naturală, închisă în băltoace fără ieşire, într-un orizont fără senin.

Viaţa ce tinde spre Dumnezeu Îl caută mereu pe El, cu dor, cu stăruinţă, întotdeauna şi în toate; Îl caută mai ales acolo unde ştie că se găseşte: în adâncul sufletului care L-a primit, prin graţie.

Dar, fiindcă Dumnezeu este pretutindeni, Îl caută şi în soare, în stele, în vânt şi foc, în viaţă şi-n moarte, în sărăcie şi bogăţie, în ştiinţe şi arte, viaţa spirituală devenind rugăciune şi cântec, psalm şi liturghie, expresie a păcii şi a fericirii. Cât de fericit era Sfântul Francisc de Assisi – în sărăcia şi durerile stigmatelor sale – când Îl găsea pe Dumnezeu pretutindeni, lăsându-şi inima, în timp ce ochii trupeşti îi erau întunecaţi de orbire, să strige acel „Cânt al soarelui”: „Lăudat să fii, Stăpâne, cu făpturile-mpreună, ce puterea Ta de viaţă cu iubire le adună; mai ales să Te mărească înfocatul frate Soare, sora Lună argintie, stelele aprinse, mândre; vântul, norii, vremea bună, sora apă cristalină, fratele puternic focul şi pământul, mama noastră; cei ce iartă din iubire şi îndură prigonire, chiar şi moartea cea trupească – cu iubire, mulţumire şi în mare umilinţă”.

Dar mai ales viaţa spirituală autentică, pătrunsă de iubire Îl caută pe Dumnezeu în fiii Săi, în oameni. Îl caută cu lumina iubirii Lui. Nu pentru că aceştia sunt atrăgători din fire, inteligenţi sau simpatici, nu pentru calităţile lor, ci pentru relaţia dintre ei şi Dumnezeu. Viaţa divină este un bun comun din care trebuie să trăiască fiecare om mântuit de Isus, şi de aceea şi viaţa spirituală trebuie să cuprindă în iubirea ei pe toţi semenii noştri, pe fiecare om. Fiecăruia trebuie să-i dorim binele de care are nevoie, ca şi când acela ar fi binele nostru; să-i dorim mântuirea veşnică, aşa cum o dorim pentru noi; să-i punem la dispoziţie toate mijloacele de care dispunem şi de care el are nevoie pe plan spiritual, cât şi pe plan material. Sfântul Pavel scrie: „fiţi buni unul faţă de altul, milostivi, iertând unul altuia cum şi Dumnezeu v-a iertat vouă pentru Cristos” (Ef. 4, 32). Iertarea este unul dintre cele mai de seamă semne ale adevăratei iubiri, şi garanţia celei mai deschise şi libere vieţi spirituale.

E adevărat că o mulţime de obstacole intervin ca să pericliteze exerciţiul carităţii perfecte. În elanul ei spre Dumnezeu, iubirea se loveşte de limite ce trebuie depăşite; dar tocmai stăruinţa de a le depăşi e semn de intensă viaţă spirituală. Mai ales stăruinţa de a depăşi principalul obstacol: păcatul.

Pe lângă acesta, condiţiile stării noastre pământeşti ne împiedică de a ne ţine într-o continuă conversaţie cu Dumnezeu: mâncăm, dormim, muncim; atenţia noastră este mereu atrasă spre alte lucruri. Toate acestea şi alte împrejurări – deşi pot fi şi ele inspirate şi pătrunse de iubire -, determină ca definitiva unire cu Dumnezeu să fie amânată până la totala Lui posesiune în cer.

La fel e şi cu iubirea aproapelui. Dacă el nu este pătruns de aceeaşi iubire supranaturală, dacă viaţa lui curge în sens contrar cursului vieţii noastre, sau chiar dacă curge mai alături de ea, viaţa noastră spirituală pretinde multă răbdare, ştiind totuşi că dorinţele noastre în faţa lui Dumnezeu sunt eficiente pe planul graţiei.

Dar chiar dacă apele vieţilor noastre se întâlnesc şi curg pe aceeaşi albie, apele unora sunt mai line, iar ale altora mai impulsive; altele venind din munţi sunt mai limpezi; altele cu infiltraţii de canale sunt mai tulburi; unele găsesc în cale bolovani pe care altele nu-i întâlnesc – şi, sărind peste ei, spumegă şi împroaşcă. Probleme impuse de viaţă şi temperament, de condiţii fizice şi psihice, fac să fie pusă la încercare viaţa supranaturală, dar prin aceasta şi iubirea să fie purificată. Numai în viaţa cerească, în care vor fi adunaţi toţi fiii lui Dumnezeu, în perfectă comuniune cu viaţa divină, liberă de orice obstacol material, statorniciţi în unica iubire, numai acolo exerciţiul iubirii va atinge deplinătatea sa. Dar aici, pe pământ, viaţa spirituală e supusă creşterii, şi minunat lucru e că ea creşte tocmai prin străduinţa impusă de obstacole, prin elanul de a nu stagna, de a nu face rău, de a suporta, a dărui, a înţelege, cu un cuvânt: a iubi.

Din toate acestea, prin iubirea lui Dumnezeu, ieşim nu doborâţi, ci, dimpotrivă, biruitori (Rom. 8, 37).

Să ne facem viaţa de toate zilele, viaţă de iubire. În cele mai neînsemnate lucruri, ca şi în cele mai grele încercări, să punem iubire. Să nu aşteptăm pentru aceasta numai ocazii rare, deosebite, care duc la eroism. Adevărata iubire se infiltrează şi în cele mai mici ocazii cotidiene. Ea găseşte uşor ocazia unui gest delicat, a unei atenţii, a unui ajutor, a unei învingeri, a unei iertări etc., toate gesturi mici, care însă dau vieţii un preţ nebănuit, deoarece nu mărimea faptei contează înaintea lui Dumnezeu, ci iubirea pusă în ea. Ce folos să-mi dau trupul jertfă, să ardă, dacă nu am dragoste?, se întreabă Sfântul Pavel (I Cor. 13, 3). În schimb răbdarea, milostivirea, modestia, delicateţea, blândeţea cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt semne de iubire, şi această iubire este calea care duce la înălţimi (I Cor. 12, 31), calea pe care să o râvnim.

Pe această cale de viaţă spirituală a ajuns la înălţimea sfinţeniei Tereza de Lisieux. Ea n-a făcut nimic extraordinar, dar tot ce a făcut, fie că se ruga, fie că spăla rufe sau pregătea cele necesare pentru Liturghie la sacristie, fie că ajuta o soră bolnavă să meargă din capelă la camera ei, fie că instruia, fie că suferea, în toate punea iubirea, aşa încât viaţa ei spirituală a fost viaţă consumată de iubire până în ultima clipă.

Sfinţii ne sunt model de viaţă trăită din iubire, dar şi ei au urmat pe unicul învăţător (Mt. 23, 8), şi unicul model, care a zis: „pildă v-am dat, ca, precum am făcut Eu, să faceţi şi voi” (Io. 13, 15): Isus Cristos.

Apostolii care L-au cunoscut, presaţi de iubirea Lui (II Cor. 5, 14) L-au urmat, cerându-ne şi nouă: „rogu-vă deci să-mi fiţi mie următori (I Cor. 4, 16), precum şi eu lui Cristos” (I Cor. 11, 1), deoarece „cel ce zice că petrece în Dânsul, dator este să umble precum a umblat Acela” (I Io. 2, 6).

În toate împrejurările vieţii putem să ne aruncăm privirea spre Isus şi să facem ceea ce a făcut El. Sfântul Pavel, când a vrut să-i îndemne pe Corinteni ca să ajute pe creştinii din Ierusalim, le dă de model pe Isus „care S-a făcut sărac pentru noi, El, care era bogat” (II Cor. 8, 9); când a vrut să-i ducă pe Filipeni la umilinţă, le scrie: „Să aveţi în voi acelaşi simţământ pe care L-a avut Cristos Isus. El, măcar că era din fire Dumnezeu, nu a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca o cucerire la care să nu poată renunţa, ci S-a despuiat pe Sine, a luat chip de sclav şi S-a umilit pe Sine făcându-Se ascultător până la moartea pe cruce” (2, 5,8). Dar, mai ales, Cristos ne este model de iubire: „Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit” (Ef. 5, 2).

De aceea, viaţa spirituală constă mai puţin în a se conforma unor precepte – lucru ce-l făceau cu multă scrupulozitate fariseii, a căror inimă însă era rea (Mt. 12, 34)-, ci în însuşirea gândului, voinţei şi dragostei lui Cristos. Ba chiar ne porunceşte ca şi noi să iubim aşa cum iubeşte El (Io. 13, 34). Dar: „nimeni nu are mai mare dragoste decât ca cineva să-şi dea viaţa” (Io. 15, 13), şi noi „după aceasta am cunoscut dragostea, că El şi-a dat viaţa pentru noi” (I Io. 3, 16). Iar El a murit ca noi să trăim pentru Dumnezeu (II Cor. 5, 15) şi să putem iubi cu adevărat pe aproapele (Io. 15, 13).

Adevărata viaţă spirituală deci trebuie să fie stăpânită de iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, purtând sigiliul iubirii ce se dăruieşte, ca astfel să trăim „cu Cristos”, „în Cristos”, expresii prin care Sfântul Pavel indică o simbioză între noi şi Cristos, o unire vitală ca aceea a mlădiţei legate de viţă.

Dar întreaga viaţă a lui Cristos, de la peşteră până la Golgota, nu a fost decât un martiriu. De aceea, şi noi, numai dacă purtăm în trupul nostru tot timpul moartea Domnului Isus, se va arăta şi în trupul nostru viaţa lui Isus (II Cor. 4, 10).

Cine nu imită pe Isus Cristos în misterul morţii şi învierii Lui, adică în ceea ce este mai esenţial în misterul mântuirii, nu poate zice că trăieşte viaţa spirituală. Viaţa lui Isus în noi nu o putem trăi fără a purta în trupul nostru moartea Lui: fără sacrificiu. Iubirea înseamnă alegere şi predilecţie.

Ştiindu-se iubit de Dumnezeu, creştinul vrea să-L iubească şi el, adică să se lege de El în mod total şi exclusiv: „mai presus de toate”. Aceasta implică în mod necesar să urăşti pe tata, pe mama, pe frate, soră etc., adică ei să nu fie preferaţi, să nu fie iubiţi înaintea lui Dumnezeu (limba ebraică nu are cuvânt care să însemne „preferinţă”, de aceea foloseşte cuvântul „a urî”).

De aceea, în Noul Testament, când e vorba de definirea atitudinii vieţii creştine, se insistă asupra renunţării pe care o implică opţiunea iubirii. Viaţa pătrunsă de iubirea care se dăruieşte devine o servitute, un serviciu exclusiv Iubitului. El nu admite compromisuri: „nimeni nu poate sluji la doi domni” (Mt. 6, 14).

Iubirea pretinde separare şi dezlipire. În acest sens castitatea absolută rămâne idealul copilului lui Dumnezeu, nu pentru că contrariul ar fi mai rău, ci pentru că iubirea perfectă şi imitarea lui Cristos o reclamă. Cei feciorelnici urmează Mielul oriunde se va duce. Ei au fost răscumpăraţi de printre oameni ca mănunchi de frunte al lui Dumnezeu şi al Mielului (Apoc. 14, 4).

Iubirea, după modelul lui Cristos, fiind o dăruire de sine, comportă în primul rând cunoaşterea de sine însuşi, iar aceasta implică sărăcia de spirit. Săracul este acela care este flămând, setos, necăjit, exploatat, oprimat, fără ajutor şi fără provizii. El nu are decât răbdarea şi speranţa ca Dumnezeu să-i vină în ajutor „paraşutându-i în fiecare zi hrana necesară” (Guitton). Iubirea însă îl face să fie sigur de aceasta, să nu se revolte, ci, umil şi modest, afabil şi plin de credinţă, se încredinţează Iubirii.

Ca să realizăm această sărăcie în spirit, care ne aduce îmbogăţirea iubirii, trebuie să ne dezlipim inima dăruită lui Cristos, de toate bunurile, plăcerile şi măreţiile lumii.

Să nu ne mirăm că Dumnezeu permite atâtea încercări fiilor Săi. El vrea în felul acesta să-i dezlipească de lume şi să-i facă asemănători cu Mântuitorul: „Pe toţi pe care îi iubesc îi mustru şi-i pedepsesc”, zice Martorul credincios şi adevărat, care „stă la uşă şi bate, ca să intre la cine-i aude glasul şi-i deschide uşa, ca să cineze împreună” (Apoc. 3, 19-20).

De aceea, în era Noului Testament, a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele cere jertfă şi suferinţă, dar pe urmele Mântuitorului, a suferi este o graţie (Filip. 1, 29), motiv de mândrie (I Petru 4, 16) şi de bucurie (I Petru 1, 6): „în măsura în care luaţi parte la Patimile lui Cristos bucuraţi-vă, ca tot astfel să tresăriţi de bucurie la arătarea măreţiei Sale” (I Petru 4, 13).

Trăirea misterului pascal al lui Isus e garanţia „ca iubirea pe care Tatăl o poartă Fiului, deoarece Fiul îşi dă viaţa (Io. 10, 17), să fie şi dragostea noastră, şi prin ea Cristos să fie cu noi şi în noi: „ca dragostea cu care M-ai iubit pe Mine să fie în ei şi Eu în ei”, Se roagă Isus Tatălui ceresc (Io. 17, 26).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *