Esenţa vieţii spirituale – II. Speranţa

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 8 aprilie 2015.
Print Friendly

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Speranţa

Speranţa

Credinţa ne prezintă idealul vieţii spirituale, dar ni-l arată atât de înalt, încât mintea stă uimită privindu-l, inima slăbeşte dorindu-l: „Cine se va urca în muntele Sionului?”

Mai ales dându-ne seama de propria slăbiciune, de atâta nestatornicie în colaborare cu graţia, de atâtea piedici pe care ni le pune în cale lumea cu mentalitatea şi strategiile ei, diavolul cu ispitele lui, stăm în cumpănă şi ne descurajăm la primii paşi.

Dacă credinţa nu vine la noi însoţită şi de virtutea speranţei în drumul spre lumea lui Dumnezeu, ne oprim cu răsuflarea obosită, cu inima apăsată, recunoscând: e foarte frumos, dar nu e pentru slabele mele puteri şi micile mele aripi.

Trăirea credinţei în cele mai mici detalii: pentru a înfrâna poftele ce ne atrag spre trup şi lume, pentru ca noi, păcătoşii (Rom. 3, 9) – destinaţi la slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23) – să putem rezista diavolului, care ni se prezintă în atâtea forme, chiar în formă de îngerul luminii (II Cor. 11, 14); să putem trăi într-o lume coruptă, amăgitoare şi corupătoare, ca nişte oi în mijlocul lupilor (Lc. 10, 3), pradă atâtor necazuri prezise de Isus celor ce-L urmează (Io. 16, 1-5), cerându-ni-se uneori să îndurăm chiar martiriul: „împotrivirea până la sânge” (Evrei 12-4), toate acestea presupun tărie deosebită.

Creştinul este avertizat de ceea ce îl aşteaptă: „acestea vi le-am grăit, ca dacă va veni ceasul lor, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus” (Io. 16, 4). Creştinului i se cere un angajament lucid, conştient: să-şi urască părinţii, fraţii, copiii – pentru numele lui Cristos – şi să-şi ducă crucea, dacă vrea să poată zidi temeinic şi birui în luptă (Lc. 14, 26-33).

Viaţa spirituală ne cere să luăm armele lui Dumnezeu (I Tes. 6, 11-13), luptând şi suferind ca buni ostaşi ai lui Cristos (II Tim. 4, 3), stând hotărâţi „în Domnul” (I Tes. 3, 5). Forţele răului din noi şi din afara noastră sunt atât de puternice încât fără ajutorul lui Dumnezeu nu le-am putea învinge. De aceea ne întrebăm cu îngrijorare: „Cine, dar, se poate mântui?; la care ni se răspunde: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 26-27). El ne face desăvârşiţi spre tot lucrul bun, ca să facem voia Lui, adică ce este plăcut înaintea Sa” (Evrei 13, 21). El ne întăreşte inimile (I Tes. 7, 13).

Viaţa spirituală este deci o luptă, nu de o zi-două, ci de toată viaţa. Isus ne cere să fim vigilenţi (Mt. 24, 42-43) şi credincioşi, adică conştiincioşi în îndeplinirea voinţei divine, ca nişte slugi bune şi credincioase (Mt. 25, 21), hotărâţi să ducem lupta şi strădania până la moarte, căci „numai cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 18, 22).

Dar cine ne poate garanta statornicia ca să rămânem fără prihană şi curaţi, plini de roadele dreptăţii, până în ziua lui Cristos (I Tes. 5, 23; Filip. 10-11)? Cine ne poate face să căutăm cu statornicie un bun pe care nu-l simţim, o fericire pe care nu o vedem şi o moştenire care se bazează numai pe o promisiune? Răspund: speranţa, care face din viaţa noastră drum ce înaintează prin răbdare (Evrei 12, 1).

Stăpânit de speranţă, dornic de a ajunge la Împărăţia şi slava lui Dumnezeu (I Tes. 2, 12), creştinul se ştie de pe acum biruitor, „neam ales, preoţie împărătească, rod sfânt, poporul dobândirii” (I Petru 1, 9).

Pe plan natural, voinţa caută binele care este la nivelul puterii sale. Chiar dacă e necesar să facă efort pentru a ajunge la acel bine, efortul dă roade. Când însă idealul depăşeşte forţele naturale, căci se găseşte pe un plan supranatural, e nevoie de un entuziasm născut din măreţia idealului de atins, dar în acelaşi timp e necesar a aştepta cu încredere ca Dumnezeu să ne dea acel bun pe care noi nu-l putem câştiga cu propriile noastre forţe.

Speranţa este echilibrul între tensiunea dorinţei şi supunerea la graţie. E virtutea celor ce călătoresc plini de dor ca să răspundă chemării lui Dumnezeu, de la care aşteaptă totul. Ea inspiră rugăciunea şi efortul personal – ea ne spune ce să cerem şi ce să facem – şi de aceea ea armonizează activitatea personală cu lumina şi atragerea graţiei. Îndrăzneala şi „nebunia” sfinţilor era dictată de speranţa care le lumina măreţia idealului spiritual (convertirea păcătoşilor sau a păgânilor, cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu etc.) şi le inspira fapte (rugăciuni, penitenţe, călătorii, orice fel de risc etc.), cât mai potrivite pentru atingerea acelui ideal.

Viaţa spirituală, dacă e viaţă, nu poate fi lipsită de speranţă, de această tensiune a fiinţei care caută maiestatea divină, izvorul binelui dorit. Ea se modelează perfect cu viaţa care din natura ei tinde să crească, fiindcă speranţa e îndreptată şi îndreaptă spre viitor. Ea este aşteptare, dar aşteptare tensionată şi operantă. E tinereţea inimii. E garanţia succesului, a înainta din revanşă în revanşă, chiar dacă nu mergi întotdeauna din învingere în învingere. Ea inspiră îndrăzneala, mijlocul cel mai bun pentru a reuşi. Viaţa spirituală fără speranţă e o viaţă îmbătrânită, ce riscă să se stingă.

Cel ce speră e în continuă luptă, având însă certitudinea biruinţei finale. Nu pentru că idealul este uşor de atins, căci din cauza piedicilor şi greutăţilor eşecul nu este exclus, dar fiindcă se bazează pe promisiunile divine, pe mijloacele pe care Biserica ni le pune la îndemână, ea aduce cu sine certitudinea biruinţei.

Dar ce să câştige? Care este obiectul speranţei?

Poporul ales al Vechiului Testament era orientat spre promisiunile divine ale Împărăţiei lui Mesia. În Noua Lege, poporul lui Dumnezeu e orientat spre desăvârşirea Împărăţiei lui Dumnezeu, desăvârşire ce se va realiza când Fiul Omului va veni cu putere şi mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi (Mt. 25, 31). Cu faţa spre această venire, creştinul trăieşte în aşteptare, cu mijloacele încinse şi făcliile aprinse, în ţinuta oamenilor care aşteaptă întoarcerea stăpânului (Lc. 12, 35-36).

Venirea Împărăţiei lui Cristos este obiectivul principal al speranţei. „Vină Împărăţia Ta”, este rugăciunea şi dorinţa creştinului. În această Împărăţie el are un loc şi va fi invitat: „veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu” (Mt. 25, 34). Împărăţia lui Dumnezeu e şi Împărăţia lui, slava lui Cristos va fi şi slava lui, fericirea Spiritului va fi şi fericirea lui. Dorind venirea Împărăţiei, creştinul implicit îşi doreşte fericirea veşnică. Tatăl i-a promis-o, Fiul i-a meritat-o, Spiritul Sfânt îi dă mijloacele să o poată câştiga. Fiindcă Împărăţia definitivă, când toate vor fi supuse Fiului, iar Fiul le va supune Tatălui este suprema ţintă a Întrupării, aceasta trebuie să fie şi suprema dorinţă şi speranţă a creştinului. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu -” (Mt. 6, 33), ne spune Isus, El ne-o promite, noi să o căutăm, sperând în realizarea promisiunii Lui.

Speranţa noastră apoi se leagă şi de alte promisiuni divine. Cristos a promis asistenţă Bisericii Sale până la sfârşitul lumii (Mt. 28, 20); a promis ajutorul Spiritului Sfânt în timp de prigoană (Mt. 10, 19), ajutor pe care Biserica primilor ani l-a experimentat în viaţa ei, după cum l-au experimentat mai târziu toţi cei care, cu inima curată şi umilă, au trebuit să-şi mărturisească credinţa.

În afară de aceste promisiuni, Isus ne mai propune şi alte obiecte pentru speranţă, toate supuse însă obiectivului principal. Chiar subzistenţa materială este asigurată credincioşilor. Ea nu va lipsi nimănui: „Nu vă îngrijiţi cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca” (Lc. 12, 22).

Tot efortul vieţii noastre însă trebuie să tindă spre Împărăţie, iar celelalte ni se vor da. Deci obiectul principal al speranţei nu se raportează în primul rând la viaţa prezentă: „dacă sperăm în Cristos numai pentru viaţa aceasta, spune Sfântul Pavel, suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii” (I Cor. 15, 19). Ea are deci drept obiect mântuirea, viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, mărirea din ceruri, sau cum preferă Sfântul Pavel să zică: „speranţa măririi lui Dumnezeu” (Rom. 5, 2). De aceea el îi scrie lui Tit: „lepădând necurăţia şi poftele lumeşti, să trăim în cuminţenie, dreptate şi evlavie pe această lume, în aşteptarea fericitei nădejdi şi a arătării măririi a marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Isus Cristos” (2, 12-13). Această mărire este încă şi a noastră, căci ea „se va arăta în noi” (Tim. 8, 18), dacă vom pătimi împreună cu Cristos socotind că în faţa acestei măriri patimile vieţii de acum sunt ca un nimica (Rom. 8, 17-18), căci „necazul nostru de acum, curând trecător şi uşor, lucrează în noi peste măsură mare mărire” (II Cor. 4, 17). De aceea, patimile şi necazurile vieţii de acum, prin care ne unim cu patimile mântuitoare şi aducătoare de nemăsurată mărire a lui Cristos, nu trebuie să aşteptăm cu orice preţ ca să treacă. A restrânge speranţa numai la scăparea de relele trecătoare, şi a nu-i da dimensiunea ei supranaturală, înseamnă a trăi în afara lumii credinţei, şi de aceea Sfântul Pavel ne numeşte nenorociţi.

Slava lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi, nu este o slavă trecătoare – cum trecătoare sunt toate cele pământeşti: necazuri sau bucurii – (II Cor. 3, 13); nu este o rază ce dispare, ca aceea pe care o primea Moise când stătea de vorbă cu Dumnezeu (Ieşire 34, 29-30), atât de strălucitoare şi ea încât fiii lui Israil nu-i puteau privi faţa (II Cor. 3, 7), ci este o slavă permanentă, adevărată „viaţă veşnică” (Rom. 2, 7).

Această viaţă este Împărăţia lui Dumnezeu despre care vorbesc evangheliştii şi despre care Sfântul Pavel ne asigură că îi suntem moştenitori (I Cor. 6, 9-10). Împărăţia e legată de a doua venire a Domnului, când va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi când va învinge definitiv pe toţi duşmanii Săi: păcatul, diavolul şi moartea. Deci speranţa noastră se leagă de un eveniment istoric, de un fapt ce se va întâmpla într-o zi. Această zi o aşteptăm, Speranţa în ea ne dă răbdare şi curaj în greutăţile vieţii.

Spre deosebire de cei ce trudesc şi se jertfesc pentru o pace, bunăstare şi fericire pământească, pentru un rai pe pământ, speranţa creştină are ca obiect un eveniment viitor, care însă este deja prezent într-o formă misterioasă. Cristos a venit şi ne-a mântuit. El ne-a încorporat în Împărăţia Sa, încât posedăm, în mod anticipat, viaţa veşnică. Suntem îndumnezeiţi şi aşteptăm definitiva noastră mărire, cu o speranţă sigură, care nu înşeală. În mântuirea prezentă noi avem speranţa desăvârşirii slavei care va veni: „în speranţă am fost mântuiţi”.

Dorind desăvârşirea finală a Împărăţiei care este deja pe pământ şi al cărei semn este Biserica în care suntem încorporaţi, noi contribuim la dezvoltarea Împărăţiei, în faza ei pământească. Creştinul are o încredere absolută în tăria Bisericii, aruncată în lume ca o barcă pe valuri. „El are convingerea, bazată pe promisiunea divină, sprijinită de prezenţa operantă a Spiritului, că Biserica îşi va continua drumul fără încetare, cu toate asalturile lumii, cu toate slăbiciunile membrilor ei, până la triumful definitiv. Acesta este înţelesul Apocalipsului. În felul acesta, speranţa devine, în istoria creştinismului, marele izvor de optimism creştin: nu un sentiment vag că „totul se va aranja cumva”, ci certitudinea infailibilă că Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte mereu şi va rămâne în picioare, cu toate prigonirile” (B. Olivier).

Forţa speranţei constă în convingerea că obiectul ei va fi atins, deoarece ea se pune în mod absolut în mâna celui ce singur poate să-l realizeze. Refugiul speranţei este Dumnezeu.

Dar Dumnezeu dă şi creaturilor o anume autoritate de a deveni şi ele un sprijin pentru speranţă. Ca instrumente în mâna lui Dumnezeu, putem deci să ne punem speranţa şi în Omenirea lui Isus – în Inima Sa – în Biserică; sacramente, rugăciuni, binecuvântări; în sfinţii din ceruri, mai ales în Sfânta Fecioară; ba chiar şi în oamenii pe care Dumnezeu i-a aşezat pe drumul vieţii noastre ca şi colaboratori ai Săi. Toţi aceştia vor fi cu adevărat sprijin pentru speranţa noastră. În ajutorul lor vedem ajutorul lui Dumnezeu, care prin ei ne conduce spre promisiunile Sale cereşti.

„Sprijinit pe aceste promisiuni – creştinul se încrede cu toată tăria în Dumnezeu, de la care aşteaptă cu certitudine ca, la sfârşitul luptei sale pământeşti, în care graţia îl susţine, să se desăvârşească în slavă opera lui Dumnezeu. El înaintează cu bucurie şi grabă spre încoronarea operei lui Dumnezeu, mai întâi în el însuşi, şi apoi, în unire cu toţi fiii lui Dumnezeu, să se apropie de ziua glorioasă a biruinţei definitive a lui Cristos, având pe buze chemarea Apocalipsului: „Vino, Doamne Isuse!” (B. Olivier).

Speranţa este certă. Dar ea este virtutea omului pe pământ. Cei din iad nu speră. Pe poarta iadului Dante a găsit scris: „Lăsaţi orice speranţă voi care intraţi aici”. Osândiţii nu cunosc decât ura şi disperarea.

Nici sfinţii din cer nu mai au ce spera. Speranţa lor s-a împlinit, aşteptând doar cu o certitudine absolută de dincolo de pământ, timpul când vor învia cu trupul.

Numai omul ce peregrinează pe pământ – homo viator -, numai el poate avea virtutea speranţei, formată dintr-o certitudine şi dintr-un risc. Riscul este un element esenţial al speranţei. Când eşti absolut sigur că vei obţine ceva, nu mai speri, ci doar aştepţi. Certitudinea speranţei se bazează pe puterea şi fidelitatea lui Dumnezeu. Dar până să ajungem în posesiunea obiectivului promis, sufletul nu poate avea linişe deplină. Din cauza slăbiciunii noastre, a nestatorniciei legate de condiţia umană, trebuie să fim mereu în tensiune: vigilenţi să luptăm. Împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu nu o putem aştepta cu mâinile în sân. Certitudinea absolută a propriei mântuiri nu e suficientă ca să ne mântuim (cum spunea Luther), căci cu toate meritele lui Cristos, omul rămâne liber, supus greşelii şi păcatului. De aceea, o anume nelinişte interioară intră în componenţa speranţei, şi nu vom avea deplină linişte până când nu ne vom odihni în Dumnezeu: „inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te” (Sfântul Augustin). Cât timp omul trăieşte pe pământ, el poate păcătui. Nimănui nu-i este garantată impecabilitatea. De aceea, speranţa este certitudine – bazată pe fidelitatea lui Dumnezeu; şi incertitudine – bazată pe nestatornicia omului.

Noi înşine ne dăm seama, din proprie experienţă, că e mai uşor să fii laş, decât erou, şi că radicala mizerie a omenirii se găseşte în repetate tentative, adesea nereuşite. Cine îşi pune încrederea în el însuşi nu poate ajunge decât să renunţe la luptă sau să ajungă la disperare. De aceea speranţa nu poate fi înlocuită cu nimic în urmărirea destinului nostru. Toate ne pot înşela pe drumul acesta, speranţa însă nu. Creaţi pentru veşnicie, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nu ne înşeală. Din acest motiv speranţa susţine eforturile noastre, luptele noastre; ne dă curajul să suportăm totul: întăreşte hotărârea noastră în elanul care, dacă nu punem obstacol graţiei, ne duce în mod infailibil la fericirea veşnică (B. Olivier). Iată pentru ce viaţa spirituală nu este viaţă dacă este lipsită de speranţă. Şi tocmai pentru creditul ce-L dăm lui Dumnezeu, speranţa este plăcută Lui. Ea atrage tăria Lui asupra noastră. Biblia ne prezintă speranţa ca o forţă: „Domnul este tăria mea; în El se încrede inima şi sunt ajutat” (Ps. 28, 7). Dumnezeu dă omului tăria Sa. El devine puterea omului. Dumnezeu nu ne dă forţă omenească, nu îl face pe om tare. Ba chiar e necesar ca omul să-şi recunoască sărăcia şi slăbiciunea, căutând refugiul la Dumnezeu: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Ps. 56, 3).

Întreaga Psaltire e formată din acest contrast: de o parte strigăt de frică, de disperare, dusă uneori până la paroxism, de altă parte expresia unei absolute încrederi şi speranţe:

„Ai milă de mine, Doamne, căci sunt la strâmtoare; faţa, sufletul şi trupul meu s-au topit de întristare; mi se sfârşeşte viaţa de durere şi anii în suspinuri. Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: „Tu eşti Dumnezeul meu” Soarta mea e în mâna Ta – Fă să lumineze faţa Ta peste robul Tău” (Ps. 31, 4-10; 14-16).

Slăbit, cuprins de teamă, fără tărie, în loc să se agite, în loc să-şi risipească energiile, omul se îndreaptă spre Domnul de la care aşteaptă ajutorul: „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea noastră, în seninătate şi încredere va fi tăria noastră” (Is. 39, 15).

Când Sanacherib, regele Asiriei, se îndrepta spre Ierusalim, Ezechia se ruga, punându-şi speranţa în Domnul, şi iată că regele Etiopiei atacă Asiria, iar boala nimiceşte armata care asedia Ierusalimul (II Reg. 18-19).

Dumnezeu nu refuză nici miracolul celor care nu se ruşinează în a-şi recunoaşte slăbiciunea: „Cele slabe ale lumii, le-a ales Dumnezeu ca să ruşineze pe cele tari” (I Cor. 1, 27). De aceea: „Nădăjduieşte în Domnul. Fii tare, îmbărbătează-ţi inima, sperează în Domnul” (Io. 23, 14).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *