Esenţa vieţii spirituale – I. Credinţa

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 7 aprilie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Preasfânta Treime

Preasfânta Treime

Spiritul Sfânt locuieşte în noi ca într-un templu. Nu numai că locuieşte, dar El, Spirit de viaţă, trăieşte şi operează în noi: luminează, învaţă, întăreşte, iubeşte folosindu-se de noi, de facultăţile noastre: de gândirea noastră, de voinţa noastră. Altfel ce rost ar avea Să locuiască în noi El, care este pretutindeni? Speciala Lui prezenţă în noi este pentru ca să pătrundă fiinţa noastră de prezenţa Lui, viaţa noastră de viaţa Lui; să dea gândirii noastre gândul Său, voinţei noastre dorinţele şi iubirea Sa. Asta vrea să o facă El, venind în noi.

Noi nu suntem temple de piatră care dacă sunt bătute de soare se încălzesc, dacă le cuprinde gerul se răcesc. Nouă nu ni se impune viaţa divină; în sanctuarul inimii noastre nu pătrunde nimeni fără voia noastră. Nici chiar Dumnezeu, care ne-a creat liberi, şi ne respectă libertatea.

Dar dacă L-am rugat şi am acceptat ca Spiritul Sfânt să vină să se aşeze în noi, este semn că vrem să acceptăm nu numai prezenţa, dar şi sugestiile şi viaţa Lui. Între El şi noi începe un dialog, o înţelegere, prin care El ne oferă viaţa Lui de gândire şi de dragoste, iar noi răspundem, acceptându-le. Acest răspuns la solicitările Spiritului, această însuşire a felului de a gândi, de a voi, se numeşte credinţă.

Prin credinţă noi răspundem în mod liber oaspetelui nostru: Îl recunoaştem, Îl rugăm să ne vorbească, să ne înveţe şi lucruri pe care noi nu le cunoaştem şi nu le pătrundem; Îi ascultăm dorinţele şi promisiunile; şi, înflăcăraţi de frumuseţea Lui, de măreţia destinului pe care El ni-l arată, încrezători în sfinţenia şi bunătatea Lui, ne lăsăm duşi de El, chiar dacă încă nu cunoaştem calea, chiar dacă în jurul nostru este întuneric.

Mai ales, El ne inspiră o mare sete de Dumnezeu, originea şi ţinta vieţii noastre, dar totodată ne face să ne dăm seama că această sete nu poate fi potolită decât în altă viaţă. Această viaţă veşnică ne face să o iubim, şi spre ea ne orientează dorinţa. Această viaţă prin care trăim veşnic în Dumnezeu e plină de mistere; de aceea ne este necesară credinţa, pentru ca să ne orientăm spre ea.

După cum prin simţuri intrăm în universul material şi-i admirăm frumuseţile, îi ascultăm melodiile, şi-i sesizăm misterele, care îl încântă pe artistul ce vede armonia jocurilor de lumini şi umbre, culori şi sunete; după cum prin raţiune intrăm în lumea legilor care conduc fiinţele, care fac să crească vieţuitoarele, să se succeadă anotimpurile, să se îmbine energiile lumii, să se desfacă şi să se refacă nebuloasele, legi ce-i pune pe gânduri pe savanţi şi-i umplu de uimire – poetică sau religioasă (căci, spune Einstein, un savant nu poate fi decât poet sau credincios) -, în faţa misterelor ce apar în imensitatea macrocosmosului ca şi în adâncul microcosmosului; la fel, prin credinţă se intră în lumea lui Dumnezeu, acolo unde nici simţul, nici raţiunea nu ne pot duce.

Raţiunea vede lumea lui Dumnezeu privind-o de la distanţă, din exterior, şi o cunoaşte numai prin analogii, prin deducţii logice. Privind în oglinda creaturilor vedem nelămurit (I Cor. 13, 12) mărirea Domnului (II Cor. 3, 18) şi alte atribute divine ce se reflectă în lume.

Chiar şi omul fără credinţă ştie că există Dumnezeu. Păgânul Aristotel vorbeşte despre acel prim motor imobil fără de care nu poate exista mişcare în univers; despre acea cauză universală a tuturor fiinţelor. Platon spune că Fiinţa supremă este spirit preaînţelept. Alţi filosofi vorbeau, şi în antichitate, despre spiritualitatea şi nemurirea sufletului; despre o viaţă dincolo de moarte. Toate acestea însă, prin credinţă, le vedem în altă lumină şi le descoperim alte dimensiuni de cum ni le poate prezenta raţiunea. Credinţa ne spune că acea Fiinţă atotputernică şi veşnică, preaînţeleaptă şi preasfântă, este nu numai Creatorul nostru, ci şi Părintele nostru iubitor; Părinte care, după ce prin creaţie ne-a pus în afara Sa, ne aşteaptă să revenim la El ca să ne împărtăşim din viaţa şi fericirea Lui.

Pe lângă aceasta, credinţa ne mai spune şi lucruri pe care raţiunea nu le putea cunoaşte şi nici măcar bănui. Ea singură nu poate arăta adevărul mântuirii: Întruparea, Patima şi Învierea Fiului lui Dumnezeu, care ne-a dat energii ca să putem de pe acum trăi, asemenea Lui, viaţa divină.

Credinţa ne introduce la ospăţul fericirii veşnice la care participă sfinţii, fiinţe reale, în tovărăşia cărora vom petrece şi noi, într-o comuniune de gândire şi iubire.

Charles Peguy scria că aceste persoane care nu mai sunt pe pământ există mai real decât lumea aceasta care trece. Dincolo de lumea în care ne găsim, credinţa ne arată o altă lume, care devine cu adevărat lumea noastră, ce numai în aparenţă ne este străină.

Ne simţim înstrăinaţi de ea numai când credinţa slăbeşte din cauza spiritului lumii acesteia care ne atrage în sens opus, ducându-ne pe căi de nemulţumire şi critici, de mândrie şi încredere absolută în om, departe de calea Cuvântului lui Dumnezeu.

Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate arăta lumea lui Dumnezeu spre care trebuie să ne orientăm viaţa. Cine ar putea vorbi despre cer, decât Cel ce S-a coborât din cer? Cine ne-ar putea arăta pe Tatăl, afară de Cel care este în sânurile Tatălui, Fiului Său Unul născut? (Io. 1, 18). Cine ne-ar putea învăţa despre Sfânta Treime, decât unul din Treime? Cine ne-ar putea descoperi planurile lui Dumnezeu de mântuire, decât Cel venit să le realizeze? Cine ne-ar putea asigura de realitatea supranaturală, decât Cuvântul făcut Trup, plin de har şi de adevăr (Io. 1, 14)? Cine ne-ar putea introduce în cele ale Spiritului, decât Însuşi Spiritul, care cunoaşte şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 10)?

Dumnezeu însuşi ne învaţă despre El. Din partea noastră se cere doar ascultare, acceptare în supunere şi încredinţare. Acestea sunt cerinţele credinţei: ascultarea cuvântului scris în Biblie; supunere faţă de cei cărora li s-a încredinţat să ducă cuvântul, în numele lui Cristos, la toate neamurile – adică faţă de aceia care au primit darul şi apostolia, cum scrie Sfântul Pavel (Rom. 1, 5); şi încredinţarea Celui spre care ne duce ascultarea şi supunerea, adică Isus Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu, prin care ni se descoperă lumea nevăzută a lui Dumnezeu, pentru ca să ne orientăm spre ea viaţa noastră, şi pe care credinţa Sa ne-o adevereşte (Evrei 11, 5), îl găsim în Sfânta Scriptură. Viaţa spirituală nu se poate trăi dacă nu este hrănită cu Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Biblie.

Dar, fiind aici vorba mai mult de viaţă decât de cunoaştere, să nu căutăm în Biblie numai adevăruri, numai abstracţiuni care ne duc la discuţii, ca de exemplu: cum este Dumnezeu?, în ce fel ne-a mântuit?, ce planuri are Dumnezeu cu noi?, cum purcede Spiritul Sfânt? etc., lucruri despre care, fără ghidul Bisericii, discutăm şi uşor putem greşi. În Scriptută să căutăm acele sfaturi practice, clare, fără putinţă de răstălmăcire, pe care Isus şi Apostolii Săi ni le-au dat. Noul Testament e plin de îndemnuri de viaţă specifice vieţii creştine. Dacă nu punem în practică aceste sfaturi, deci nu trăim ceea ce ne cere Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa noastră spirituală e o amăgire: „fiţi înfăptuitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători”, „ca să nu vă înşelaţi pe voi înşivă”, scrie Sfântul Iacob (1, 22). A mărturisi că Îl cunoşti pe Dumnezeu, dar a-L tăgădui cu viaţa, înseamnă a fi necredincios şi netrebnic (Tit. 1, 16).

Ascultarea Cuvântului trebuie să ducă la practicarea virtuţilor, în primul rând a iubirii de fraţi (I Petru 1, 27), a urmării lui Cristos cel răstignit (Gal. 3, 1).

Viaţa care nu e pătrunsă de iubirea lui Dumnezeu, care nu mărturiseşte pe Dumnezeu prin seriozitatea ei, prin spiritul de sacrificiu, prin dezlipirea de sine, prin înfrânarea poftelor, nu este viaţă spirituală. Viaţa spirituală este viaţa lui Cristos în noi. Dar, aşa cum cei ce au văzut pe Isus au văzut pe Tatăl, la fel cei ce ne văd pe noi – dacă sunt sinceri şi nu farisei – să poată vedea în noi pe Cristos, şi prin El să-L vadă pe Tatăl: „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16). A asculta cuvântul şi a-l îndeplini înseamnă – după cuvântul lui Cristos – a fi înţelept (Mt. 7, 24), a fi fericit (Lc. 11, 28), a face parte din familia Mântuitorului: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă şi fac Cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 8, 21).

Credinţa este deci primirea Cuvântului lui Dumnezeu în mintea, în inima, în viaţa noastră întreagă.

Sfântul Ioan însă ne avertizează: „să nu credeţi la orice spirit” (I Io. 4, 1). Ca să cunoaştem cu adevărat Spiritul lui Dumnezeu, cuprins în Biblie, credinţa trebuie să fie supunere nu oricui propovăduieşte, ci Bisericii care şi astăzi ne vesteşte ceea ce Apostolii au văzut şi au mărturisit: că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor lumii (I Io. 4, 14). Tot ce ţine de ordinea Întrupării şi răscumpărării, tot ce ţine de cunoaşterea lui Dumnezeu, presupune implicit a-i asculta pe ei: „cel ce cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă pe noi”, scrie Sfântul Ioan (I Io. 4, 6). Cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă duce la ascultarea Bisericii. E voia lui Isus: „cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă, iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10, 16). De aceea „cine nu ascultă de Biserică, să fie înaintea ta un păgân şi vameş”, spune Isus Apostolilor cărora le-a încredinţat puterea de a conduce: de a lega şi de a dezlega (Mt. 18, 17-18); cărora le-a poruncit să vestească la toate neamurile cuvântul Său, asigurându-i că-i va asista până la sfârşitul lumii (Mt. 28, 20) şi că le va trimite pe Spiritul adevărului, care-i va îndruma spre adevărul întreg (Io. 16, 13).

Iată pentru ce credinţa este şi supunere faţă de Biserică. De aceea, o viaţă spirituală adevărată nu se poate trăi fără această supunere: faţă de învăţătura şi orânduielile Bisericii.

În acest context, deoarece pe calea vieţii spirituale ne încredinţăm conducerii unui duhovnic, atunci când acesta vorbeşte în numele Bisericii, trebuie ascultat în spirit de credinţă, văzând în autoritatea lui, autoritatea Bisericii.

Legaţi de Biserică, noi suntem fii ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin supunere în credinţă faţă de ea, noi avem asigurarea acestei filiaţii, căci Biserica este tocmai semnul Împărăţiei. Prin Biserică Împărăţia se reînnoieşte.

Dar Biserica nu e numai semn al Împărăţiei, ci şi sacramentul Împărăţiei, adică mijlocul vizibil rânduit de Isus ca, prin El, Împărăţia să crească, să se întărească, să se dezvolte până la deplinătatea ei. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit ce vine de la Părintele luminilor se revarsă asupra lumii, prin Biserică. Toate neamurile sunt chemate să-i asculte învăţătura. Rugăciunile ei, binecuvântările ei, jertfa ei, pocăinţa ei se adresează întregului neam omenesc, polarizând efortul întregii creaţii spre mărirea lui Dumnezeu. Ea este aluatul – cantitativ puţin faţă de trei măsuri de (circa 40 kg) făină – (Mt. 13, 33), care dospeşte toată frământătura acestei lumi (Gal. 5, 9).

Viaţa spirituală nu se poate deci mărgini numai la un interes personal, ci trebuie să cuprindă în ţelurile ei preocupările Bisericii, grijile ei, interesele ei: răspândirea credinţei prin misiuni, formarea preoţilor în condiţii cât mai bune, îndrumarea sufletelor chemate la profesiunea religioasă, dorul Bisericii după unitate etc., sunt tot atâtea ţeluri pentru care creştinul trebuie să trăiască, întregindu-şi viaţa în efervescenţa eforturilor, dorinţelor, rugăciunilor şi jertfelor Bisericii. „A simţi cu Biserica” e una din calităţile unei autentice vieţi spirituale, după îndemnul făcut, în numele Domnului Isus, de către Sfântul Apostol Pavel: „să fim cu toţii uniţi într-un gând şi o simţire” (I Cor. 1, 10).

Dar, prin supunere şi integrare, noi renunţăm tot mai mult la noi şi credinţa noastră devine încredinţare.

Ajungem astfel la suprema fază a vieţii spirituale, la „vârful cu dor” spre care ne conduce credinţa. Ascultarea credinţei ne-a dus la convertire; supunerea credinţei la practicarea virtuţilor şi la ţinerea poruncilor. Prin încredinţare, credinţa ne pune sub legea iubirii. Etapele nu le putem sări, căci numai după ce am rupt cu păcatul şi ne-am străduit să trăim corect şi bine, vom ajunge să trăim după legea iubirii, renunţând cu totul la noi şi lăsându-ne în buna plăcere a lui Dumnezeu. Nu ne mai aparţinem nouă, ci toată libertatea, toată viaţa, toată fiinţa şi destinul nostru le încredinţăm Celui care ni S-a dăruit, până la suprema dovadă de iubire: Jertfa pe Cruce.

În Sfânta Scriptură avem multe exemple de oameni încredinţaţi cu totul lui Dumnezeu. În Epistola către Evrei, în care Sfântul Pavel vorbeşte despre credinţă, el enumeră o seamă de mari credincioşi, între care aminteşte mai ales pe Avram, numindu-l (în Epistola către Romani – 4, 16) părintele nostru, al tuturor credincioşilor. Datorită credinţei şi-a încredinţat viaţa lui Dumnezeu, lăsându-se dus, fără să ştie unde merge (Evrei 11, 8). Avram a crezut cuvântului şi făgăduinţelor lui Dumnezeu şi şi-a făurit destinul pe acest cuvânt.

Atitudinea celui care crede este nu numai aceea a şcolarului care-şi ascultă dascălul, ci şi atitudinea copilului care se lasă cu totul în voia mamei sale. Oare nu pentru această atitudine a ajuns la înalta sfinţenie Tereza de Lisieux, în a cărei viaţă abandonul a fost trăsătura cea mai caracteristică? Copilăria spirituală, a cărei model a fost ea, înseamnă tocmai trăirea credinţei în abandon de iubire faţă de Tatăl ceresc.

Avram nu ştia încotro duce drumul pe care trebuie să plece, dar „a crezut lui Dumnezeu care dă viaţă morţilor, iar cele ce nu au fiinţă le cheamă la fiinţă” (Rom. 4, 17). Astăzi însă, după ce Isus a înviat din morţi, noi ştim că drumul încrederii în Dumnezeu ne duce la viaţa veşnică. Ceea ce puterea lui Dumnezeu a realizat în Isus Cristos devine promisiune pentru toţi oamenii. Cuvântul, viaţa, moartea şi Învierea lui Isus dovedesc că toţi oamenii au acest destin de mântuire, iar această promisiune ce ni se face prin misterul răscumpărării, este un mesaj de bucurie: „toate Le-ai umplut de bucurie, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea”, se roagă Biserica. Totuşi, când alte chemări ne atrag, mai apropiate, mai plăcute simţurilor, mai prudente şi mai „realiste”, oare nu este un risc să crezi, să te încredinţezi unei promisiuni ce se va realiza în cer? Moartea noastră e sigură, pe ce clădim atunci nădejdea noastră? Nu pe judecata omenească, nu pe încrederea în noi înşine, ci „în Dumnezeu care învie morţii”, după cum ne spune Sfântul Pavel (II Cor. 1, 9), care ne pune în faţă cele două alternative, singure valabile în realitatea mântuirii: sau să răbdăm cu Cristos, să-I rămânem credincioşi, sau să ne lepădăm de El. Suntem liberi să optăm, dar, dacă „am murit împreună cu Cristos, împreună cu El vom şi învia; de răbdăm împreună cu Dânsul, împreună vom şi împărăţi; de ne vom lepăda de Dânsul, şi Dânsul se va lepăda de noi; de nu-I rămânem credincioşi, Dânsul credincios rămâne” (II Tim. 2, 12-13). Promisiunile sunt deci clare. Dar sunt promisiuni ale Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, viaţa de credinţă este o obţiune prin care omul se încrede în promisiunea ce depinde numai de Dumnezeu. Omul declară că viaţa pe care o trăieşte acum pe pământ, pe care o simte şi o stăpâneşte, este mai inconsistentă decât veşnicia promisă de Dumnezeu şi de aceea se bazează numai pe bunătatea Celui atotputernic.

Pentru omul trupesc, fără viaţă spirituală, această opţiune este un risc: „cine vrea să-şi salveze viaţa, şi-o va pierde; în schimb, cine-şi pierde viaţa pentru Mine, acela o va câştiga” zice Domnul (Lc. 9, 24).

În felul acesta, credinţa, ca încredinţare, angajează întreaga libertate, întreaga fiinţă a omului, pentru a merge pe alte căi decât cele arătate de simţuri şi marcate numai de raţiunea mărginită a omului. Aceasta este viaţa spirituală, născută din adâncul fiinţei, din adâncul „inimii”, cum se exprimă Biblia, de unde îşi are izvorul şi credinţa ca răspuns total şi angajament hotărât la Cuvântul lui Dumnezeu:”Cei ce păstrează în inimă curată şi bună Cuvântul ascultat, dau rod în răbdare” (Lc. 8, 15).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *