Deplinătatea vieţii – Învierea

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 12 aprilie 2015.
Print Friendly

Autor: pr. Eugen Popa
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Cristos a înviat!

Cristos a înviat!

„Taina lui Cristos”, de care vorbeşte Sfântul Pavel (Ef. 1, 9), nu e decât Taina Întrupării lui Dumnezeu, Taina unirii ipostatice, fără amestecare de natură; în mod substanţial, între Dumnezeu şi om: Cuvântul – Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – S-a făcut trup (Io. 1, 14).

El rămâne Dumnezeu: atotputernic, perfect, veşnic şi preaînţelept. În faţa Lui natura se supune, boala dispare, moartea fuge. În faţa acestei „puteri” învăţăceii cred (Io. 2, 11): crede şi Nicodim, „căci nimeni nu este în stare să facă minunile pe care le faci Tu” (Io. 3, 2); fariseii se tulbură: „ce ne facem că acest om înfăptuieşte o mulţime de minuni?” (Io. 11, 4); în schimb, alţii mulţi crezură la vederea semnelor pe care le făcea” (Io. 2, 23).

Minunile sunt mărturia pe care Tatăl o dă despre El, mărturie pe care cei ce nu vor să creadă în Dumnezeu nu o primesc: „Voi n-aţi ascultat – zice fariseilor necredincioşi – glasul Lui, nici faţa Lui nu aţi văzut-o, iar Cuvântul Lui nu-l aveţi înrădăcinat în voi, căci nu aţi dat crezare Celui pe care L-a trimis El. Voi cercetaţi scripturile, crezând că prin ele veţi avea viaţa veşnică, dar ele despre Mine dau mărturie. Cu toate acestea nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă” (Io. 5, 38-39).

El se prezintă ca izvor de viaţă, fără de care Scriptura nu are nici un înţeles şi nici o putere, căci toate despre El vorbesc şi în El se împlinesc. Ce valoare şi ce înţeles pot avea citatele din Scriptură făcute de cei pentru care Isus Cristos nu este trimisul Tatălui? Nu este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, singurul învăţător al adevărului? El se prezintă ca singurul învăţător, egal cu Tatăl şi vrednic de toată adoraţia şi totala dăruire.

Şi totuşi, El este Om adevărat: Se naşte în slăbiciune, creşte în trup şi învăţătură. Aşteaptă să treacă anii ca să devină om matur; merge la şcoală, învaţă de la bătrâni şi din experienţă, ca apoi, ceea ce a citit în cartea naturii să folosească în frumoase parabole şi asemănări, toate pline de farmecul vieţii Sale trăite la ţară, cu vii întinse, cu holde bogate, cu păsări pe cer şi flori pe câmp.

Umblă şi mănâncă; Se oboseşte şi doarme. Discută şi este înfruntat; e trist şi plânge. Îl doare nerecunoştinţa; se înfrică şi tremură. E prins şi bătut; rămâne la discreţia unor mercenari fără scrupule; ca un neputincios, cade sub cruce; Se vaietă şi moare. Imaginea făcută de profetul Isaia e mai mult decât o icoană perfectă a Celui care ajunge să fie vierme, nu om: dispreţuit şi pedepsit, chinuit şi asuprit (I. 52).

Faţa lui strălucitoare şi plină de maiestate pe Tabor, acum e desfigurată până la a fi respingătoare. El e Dumnezeu şi om.

În viaţa Lui se manifestă când dumnezeirea, când omenirea. Şi, totuşi, tot ce face e divin. E divină oboseala, e divină slăbiciunea, e divină suferinţa şi e divină moartea. Isus care a pătimit pentru noi este „Cuvântul lui Dumnezeu: Cel ucis este Întemeietorul vieţii” (Fapte 3, 15).

Această Taină a lui Cristos s-a limpezit odată cu Învierea Lui. Tatăl ceresc L-a răsplătit şi tot ce a fost în El uman, trupesc, s-a topit, aşa încât strălucirea dumnezeirii să nu mai găsească nici un obstacol, ci totul să fie pătruns de lumină şi glorie. Dacă mai mănâncă în faţa ucenicilor, dacă îşi dă mâinile să fie pipăite, e numai pentru ca să-i încredinţeze că este El, numai pentru ca să-i ducă la credinţa Învierii. Altfel, trupul Său înviat e pătruns şi absorbit de dumnezeire, încât atingerea Lui devine o profanare. Mariei Magdalena – care înainte îi sărutase picioarele – după Înviere, când ea se aruncă iarăşi,cu credinţa că este El, să-I îmbrăţişeze picioarele, o opreşte, bucuria ei trebuind să fie altă bucurie, nu ca aceea de la începutul vieţii spirituale. Ea Îl recunoaşte şi nu mai este nevoie, pentru credinţa ei să-L atingă.

Învierea lui Isus este dezlegarea şi taina vieţii noastre de creştini.

Creştinul e un alt Cristos. Şi creştinul e o taină. Taina lui participă la taina lui Cristos. Dacă taina lui Cristos e Cuvântul care s-a făcut om, taina creştinului e Omul – „trupul cel stricăcios (II Cor. 15-20) – care s-a făcut părtaş naturii divine” (II Petru 1, 41). Omul, în existenţa sa adamică, cu înclinaţia spre păcat, este îndumnezeit. Sfântul Pavel observă: „Trupul este supus morţii din cauza păcatului, dar spiritul nostru e viu din pricina neprihănirii” (R. 8, 10).

Pătruns de graţie, faptele lui sunt faptele Spiritului Sfânt: rugăciunea lui, munca lui, oboseala lui, suferinţa şi moartea lui. Toate sunt îndumnezeite. Singur păcatul e în afara acestei taine – după cum e şi în afara tainei lui Cristos, care S-a făcut asemenea nouă, întru toate, afară de păcat.

Suntem slabi şi slabi rămânem. Chiar îndumnezeiţi, rămânem oameni, cu înclinaţiile rele, cu răul care este în noi (R. 7, 22), cu legea mădulărilor, contrară legii minţii (R. 3, 23) şi dragostei: cu neştiinţa care duce la fapte pe care nu le vrem (R. 6, 15), cu neputinţa de a face binele (R. 7, 19), după dramatica descriere făcută de Sfântul Pavel în Epistola către Romani, a mizeriei naturii omeneşti.

Dar paradoxul tainei creştinului e că, tocmai când suntem slabi, atunci suntem tari, cum constată tot Sfântul Pavel: „am fost la voi în slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur – dar şi cu arătarea spiritului şi a puterii” (I Cor. 2, 3-4), căci Spiritul ajută slăbiciunii noastre (R. 8, 21). Ce e nebunie pentru natură, e putere şi înţelepciune în Dumnezeu (I Cor. 1, 18-21, 23). Ba chiar nebunia în Dumnezeu e mai înţeleaptă decât oamenii, iar slăbiciunea în Dumnezeu e mai puternică decât oamenii! (I Cor. 1, 25). Dumnezeu chiar alege ce e fără minte pe lume, ce e slab, ce e de neam de jos şi dispreţuit, cele ce nu sunt, pentru ca să se umilească şi să fie fericiţi că nu ei, ci Cristos Isus s-a făcut pentru ei: înţelepciune, dreptate, sfinţenie şi răscumpărare, ca toţi să se mândrească numai în Domnul (I Cor. 1, 30-31).

Şi Isus ne învaţă că cel smerit va fi mare, cel sărac şi prigonit va fi fericit.

În viaţa noastră creştină uneori apare slăbiciunea, ignoranţa, imprudenţa, zăpăceala; alteori înţelepciunea şi tăria lui Dumnezeu care este în noi.

Aceasta este taina care durează toată viaţa pământească. Viaţa noastră spirituală este deci un joc de umbre şi lumini, din cauză că razele Soarelui întâlnesc obstacolele existenţei acestei naturi, iubite de Dumnezeu. Dar va veni vremea când acele obstacole vor dispărea, şi atunci viaţa se va desfăşura în deplinătatea luminii lui Dumnezeu. Ea tinde spre această transformare de care vorbeşte Sfântul Pavel când scrie Corintenilor despre Înviere: acest trup stricăcios se va scula în nestricăciune; acest trup slab se va scula în putere (Io. 15, 42-44). Dacă acum purtăm chipul celui pământesc – şi nu se poate altfel -, vom purta apoi chipul celui ceresc (I Cor. 15, 49).

Viaţa noastră va fi desăvârşită lăsând în mormânt toată haina slăbiciunii şi a înclinării spre păcat: trupurile vor fi spiritualizate, iar Spiritul va fi stăpânul actelor noastre de cunoaştere şi iubire.

Dacă de pe acum viaţa noastră spirituală nu este un adaos exterior la viaţa naturală; dacă credinţa nu este în afara minţii, iar dragostea în afara iubirii, dacă viaţa spirituală este viaţa întregului om devenit fiu al lui Dumnezeu, încorporat în Trupul Mistic al lui Cristos, dacă viaţa eternă pătrunde întreg organismul şi fiecare mădular, atunci încorporarea vieţii spirituale – desăvârşirea ei – nu poate fi fără ca întreaga noastră fiinţă să participe la slava şi fericirea ei. De aceea, chiar trupul, suportul, instrumentul şi părtaşul la luptele speranţei, la eforturile iubirii, e destinat învierii. Dacă Cristos – în care am fost altoiţi şi din viaţa Căruia am trăit murind omului vechi – a înviat, vom învia şi noi împreună cu El şi în slava Lui.

Garanţia acestei vieţi o avem în faptul Învierii lui Cristos. Cristos a Înviat, nu numai pentru Sine, ci ca înaintaş al tuturor celor adormiţi (I Cor. 15, 20). După cum suntem slabi şi muritori în Adam, vom fi tari şi vii în Cristos (I Cor. 15-22).

Dezlegarea tainei vieţii creştine stă în dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin Fiul Său Isus. „Pe când noi eram neputincioşi şi la timpul cuvenit Cristos a murit pentru nişte nelegiuiţi – Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui pentru noi prin faptul că, pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi – Dacă, aşa răi cum eram, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult vom fi mântuiţi prin viaţa Lui după împăcarea noastră” (R. 5, 6-10).

El este învierea şi viaţa noastră (Io. 11, 25); dacă trăieşte El, trăim şi noi (Io. 14, 19). Aşa după cum pe El moartea nu-L mai cuprinde, nici asupra noastră moartea nu va avea nici o putere: viaţa noastră va fi veşnică, ca a Lui.

În El şi prin El viaţa noastră se înnoieşte (R. 5, 48); împărtăşiţi din învierea Lui, trupul păcatului nostru se strică, şi vom trăi numai lui Dumnezeu. Legea spiritului va fi singura lege a fiinţei noastre spiritualizate, fără nevoi, fără lipsuri, ci cu totul orientaţi spre Dumnezeu, spre a-L cunoaşte cât mai adânc, faţă la faţă, şi a-L iubi fără de sfârşit.

Viaţa spirituală, urcând calvar de încercări şi căderi sub cruci, prin graţie şi străduinţă va ajunge la locul în care Magdalena L-a întâlnit pe Cristos Cel veşnic viu.

Viaţa noastră pământească e plină de lumini divine şi umbre trupeşti. E acea zi încă nu deplin luminată, zi în care întunericul nu s-a risipit total (Io. 20, 1), ca şi momentul în care Maria Magdalena a mers la mormântul Domnului: dis-de-dimineaţă, când încă nu se făcuse ziuă. Era momentul în care aurora abia începea să alunge întunericul nopţii, moment simbolic prin care profeţii simbolizau în mod poetic trecerea de la întristare la bucurie, de la durere la fericire.

Aceasta e condiţia vieţii noastre spirituale ce înaintează spre ziua glorioasă şi plină de lumină a propriei învieri. Îndumnezeiţi, suntem ca zorile dimineţii care anunţă o zi de îmbelşugată primăvară (Os. 6.3).

Învierea lui Isus e cauza şi garanţia acestei zile, pline de lumină şi fericire veşnică, ziua când vom avea liniştea că suntem fii ai lui Dumnezeu, deplin mântuiţi, pentru totdeauna slăviţi împreună cu Cristos.

De aceea, părtaşi la lucrarea şi lumina Învierii lui Isus, să nu slăbim pe cale, să nu descurajăm, căci patimile vremii de acum sunt nimica faţă de mărirea care se va arăta în noi (Rom. 8, 18).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *