Bolnavii la Lourdes

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 30 aprilie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Claudiu Dumea
Sursa: Editura ARCB

Lourdes

Lourdes

Cu ani în urmă, Stalin punea întrebarea: „Câte divizii are Biserica? Câte tancuri are Vaticanul?” Orice ţară, la anumite sărbători naţionale, face demonstraţii de forţă şi scoate la defilare armatele, tancurile, rachetele. Biserica astăzi face şi ea o demonstraţie de forţă. Îşi scoate la vedere armatele ei, adică bolnavii. Forţa ei, armele ei, sunt rozariile pe care aceşti bolnavi se roagă în ceasurile lor de nesomn şi suferinţă.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul II începe mesajul de anul acesta pentru Ziua Mondială a Bolnavului cu aceste mişcătoare cuvinte:

„Vouă preaiubiţi fraţi şi surori care purtaţi în trup şi în suflet semnele suferinţei umane, vă adresez cu afecţiune gândul meu cu această ocazie semnificativă a celei de-a doua Zile Mondiale a Bolnavului. Vă salut îndeosebi pe voi bolnavii care aveţi harul credinţei în Cristos Fiul lui Dumnezeu cel viu făcut om în sânul Fecioarei Maria. În El, care e solidar cu toţi cei care suferă care s-a răstignit şi a înviat pentru mântuirea oamenilor, voi găsii puterea de a vă trăi suferinţa ca o «suferinţă mântuitoare».

Aş vrea să vă pot întâlni pe fiecare dintre voi, ca să vă binecuvântez în numele Domnului Isus care a trecut „făcând bine şi vindecând pe cei bolnavi» (Fapte 10,38). Aş vrea să pot sta alături de voi, ca să vă mângâi în durere, să vă întăresc curajul, să vă hrănesc speranţa, astfel încât fiecare să ştie să se transforme într-un dar de iubire adus lui Cristos pentru binele Bisericii şi al lumii”.

Sfântul Părinte explică apoi pentru ce a stabilit Ziua Bolnavului la 11 februarie, sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes:

„Voi, iubiţi bolnavi, ştiţi din experienţă că în situaţia voastră, mai mult decât de cuvinte e nevoie de exemple. Da, toţi avem nevoie de modele care să ne dea curaj pe calea sfinţirii durerii. În această comemorare a Sfintei Fecioare de la Lourdes, să privim la Maria ca la icoana vie a Evangheliei suferinţei. Străbate din nou cu gândul episoadele vieţii ei. O veţi găsi pe Maria în sărăcia casei din Nazaret, în umilirea grajdului din Betleem, în strâmtorările fugii în Egipt, în oboseala muncii umile, şi binecuvântate alături de Isus şi de Iosif. Dar mai ales după profeţia lui Simeon care prevestea participarea mamei la suferinţa Fiului, Maria a trăit profund o tainică presimţire a durerii. A început să se îndrepte şi ea împreună cu Fiul ei spre cruce. Pe Calvar, suferinţa Sfintei Fecioare Maria, alături de aceea a lui Isus, a atins proporţii greu de imaginat din punct de vedere omenesc dar cu siguranţă a fost o suferinţă plină de rod tainic şi misterios pentru mântuirea lumii (Salvifici doloris 25). Mama lui Isus a fost scutită de păcat, dar nu a fost scutită de suferinţă”.

Lourdes-ul ne prezintă imaginea suferinţelor îndurate de Sfânta Fecioară alături de Isus, de la naştere până pe Calvar. Maria apare Bernadetei în peştera întunecoasă de la Massabielle. Această peşteră aminteşte de o altă peşteră, cea de la Betleem unde Maria îl aduce pe lume pe Fiul lui Dumnezeu în sărăcie şi abandonare. Din stânca de la Massabielle – de la Lourdes – Maria, când apare Bernadetei, face să ţâşnească un izvor cu apă abundentă. Acest izvor ne aminteşte de sângele şi apa care au ţâşnit din coasta lui Isus pe cruce când soldatul roman a înfipt suliţa sub privirea Maicii îndurerate.

La Lourdes se poate vedea câtă iubire poate să încapă într-o inimă de mamă. Părinţii Conciliului II Vatican aveau în faţa ochilor imaginea Lourdes-ului când rosteau aceste cuvinte:

Maria „în iubirea ei de mamă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe drumul acestui pământ şi care sunt ameninţaţi de primejdii şi de strâmtorări până când vor ajunge şi ei în patria fericită. De aceea Sfânta Fecioară este invocată în Biserică cu titlurile de Apărătoare, de Sprijinitoare, de Ajutătoare, de Mijlocitoare” (LG 62).

La Lourdes se poate vedea cine sunt predilecţii, favoriţii inimii sale. Bolnavii, cei slabi, umili, abandonaţi, săracii aceştia au un loc cu totul special în inima ei de mamă. Să ne gândim numai pe cine şi-a pus ochii Sfânta Fecioară când a voit să facă din Lourdes locul privilegiat care să-şi arate iubirea sa? Cine e vizionara? Bernadeta, o copilă necunoscută, umilă, provenind dintr-o familie săracă, cu şase copii, care nu mânca niciodată pe săturate, care locuiau adăpostiţi din milă într-o fostă închisoare părăsită, tatăl lucra cu ziua pe unde apuca, copila analfabetă, nu ştia să facă altceva decât să păzească oile, era bolnăvicioasă de mică: era astmatică – fiindcă odaia de la fosta puşcărie unde locuia era umedă, plină de igrasie – când o cuprindeau crizele de tuse nimeni nu mai putea să stea în preajma ei; şi suferindă avea să rămână până la moarte. Dragostea Sfintei Fecioare faţă de cei bolnavi apare în miile şi miile de vindecări miraculoase pe care ea le săvârşeşte la Lourdes. Merită să fie amintită prima minune care s-a petrecut la Lourdes. Pe vremea apariţiilor, medic la Lourdes era un oarecare doctor Dozores. Om de treabă, dar dur şi care nu credea decât în meseria lui de medic. Era convins că la Lourdes nu se întâmplă nimic supranatural; pentru el, apariţiile Bernadetei nu erau altceva decât nişte crize de isterie la această copilă bolnavă. Într-o zi, când au venit unii şi i-au spus că se petrec vindecări minunate, şi-a pierdut cumpătul şi i-a făcut pe toţi idioţi. Mai ales l-a scos din sărite un oarecare Pierre Bouriette, lucrător într-o carieră de piatră, căruia îi sărise o aşchie de piatră în ochi şi-i lăsase de mulţi ani ochiul fără vedere. Medicul îi spusese clar să se resemneze deoarece nu mai era nimic de făcut. Numai că într-o bună zi, Pierre Bouriette vine acasă plângând şi strigând că vede cu amândoi ochii. Doctorul Dozores consideră că trebuie să-i dea de data aceasta o lecţie pe care să o ţină minte. Ia un creion şi scrie pe o foaie de hârtie „Bouriette e bolnav de amoroză incurabilă.

Nu poate să vadă. Nu va mai vedea niciodată”. Apoi îi acoperă cu mâna ochiul sănătos, îi pune în faţa ochiului stins foaia şi-i spune răstit: „Citeşte!” Incurabilul citeşte plângând: „Bouriette e bolnav de amoroză incurabilă. Nu poate să vadă. Nu va mai vedea niciodată”.

Ne punem totuşi o întrebare: dacă Bernadeta a fost preferata Maicii Domnului, pe ea de ce Maica Domnului nu a vindecat-o? De ce nu a făcut şi pentru ea o minune să-i înlăture suferinţa aşa cum a făcut şi face cu miile de bolnavi vindecaţi? Dimpotrivă, îi spune într-una din apariţii: „Eu nu-ţi promit să te fac fericită în lumea aceasta ci în lumea cealaltă”. Bernadeta a purtat în trupul ei toată viaţa o boală foarte grea, o boală mortală: tuberculoză osoasă. şi, pe lângă rănile săpate de boală în trupul ei, ea a purtat o rană şi mai dureroasă săpată în inima ei de cei din jur: vorbe, critici, răutate, invidie, dispreţ, anchete şi durerea supremă, suferinţa suferinţelor la un bolnav: sentimentul, gândul de a fi pentru alţii o povară, o epavă inutilă. Sfânta Fecioară a făcut cu ea o minune şi mai mare decât dacă ar fi vindecat-o: a făcut-o să înţeleagă că suferinţa ei, acceptată cu resemnare, cu bucurie, cu iubire, cu supunere la voinţa lui Dumnezeu în unire cu suferinţele lui Cristos, are o valoare infinită pentru mântuirea ei, pentru Biserică, pentru lumea întreagă. Intrată în mănăstirea din Nevers cu numele de Maria Bernarda, vizionara murea la vârsta de 36 de ani cu un cancer uriaş la genunchi, cu piciorul intrat în putrefacţie. Merită să ascultăm testamentul ei care de fapt este un imn de mulţumire şi preamărire înălţat lui Dumnezeu pentru suferinţele vieţii pe care i le-a trimis:

„Pentru sărăcia în care a trăit tatăl şi mama mea… Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc pentru copiii pe care părinţii mei i-au adus pe lume, pentru că eram o gură în plus de hrănit, pentru oile pe care le-am păzit, îţi mulţumesc?

Îţi mulţumesc Dumnezeul meu pentru procuror, pentru comisar, pentru jandarm, pentru cuvintele dure ale părintelui. Pentru zilele în care ai venit Fecioară Marie, pentru cele în care n-ai venit, nu voi fi în stare să-ţi mulţumesc decât în Paradis. Pentru palma primită, însă, pentru glumele proaste făcute pe seama mea, pentru insulte, pentru cei care m-au tratat de nebună, pentru cei care m-au luat de mincinoasă, pentru cei care m-au luat de profitoare, mulţumesc!

Pentru că n-am ştiut să scriu şi să citesc, pentru ţinerea de minte pe care n-am avut-o niciodată, pentru ignoranţa, pentru stupiditatea mea, mulţumesc! Mulţumesc, mulţumesc, căci dacă ar fi fost pe pământ un copil mai ignorant şi mai stupid decât mine, l-ai fi ales pe acela. Pentru mama mea care a murit de timpuriu, pentru suferinţa pe care am simţit-o când tatăl meu, vizitându-mă la mănăstire, în loc să o îmbrăţişeze pe mica Bernadeta, m-a numit sora Maria Bernarda, mulţumesc Isuse!

Mulţumesc pentru că ai adăpat cu amărăciuni această inimă prea sensibilă pe care mi-ai dat-o. Pentru maica Iosefina (superioara) care mi-a spus că nu sunt bună de nimic, mulţumesc! Pentru sarcasmele maestrei de novice, pentru vocea ei dură, pentru nedreptăţile ei, pentru ironiile ei, pentru pâinea umilinţei, mulţumesc! Mulţumesc pentru favorul de a fi primit reproşuri, astfel încât surorile să poată spune: «Ce norocoasă sunt că nu sunt Bernadeta!» Mulţumesc că am fost Bernadeta, cea ameninţată cu închisoarea pentru că am văzut-o pe Sfânta Fecioară, acea Bernadetă, care a fost oaia neagră pentru toată lumea atât de neînsemnată încât cine o vedea zicea: «Asta e?» Pentru acest trup suferind pe care mi l-ai dat, pentru această boală care mă arde, pentru carnea mea intrată în putrefacţie, pentru oasele mele găurite, pentru transpiraţia, pentru febra, pentru durerile mele surde şi ascuţite! Mulţumesc, Dumnezeul meu! Pentru acest suflet pe care mi l-ai dat, pentru pustiul şi uscăciunea interioară pentru noaptea pe care mi-ai trimis-o şi pentru luminile tale, pentru tăcerea ta, pentru tot ce mi-ai dat, pentru tot ce nu mi-ai dat, îţi mulţumesc, Isuse!”

Pentru cine nu are credinţă, deznodământul suferinţei e moartea. Pentru cine are credinţă, deznodământul suferinţei e viaţa, viaţa fericită de după moarte. Sunt locuri pe pământ unde bolnavii gem, plâng, strigă, blestemă, îşi cer moartea. Cine are fericirea să meargă la Lourdes, poate constata că acolo toată lumea cântă – inclusiv bolnavii. Strigătul de durere este tranformat în cântec, în imn de bucurie: aceasta e minunea cea mai mare care se petrece la Lourdes.

În sfârşit, Maria la Lourdes reaprinde speranţa tuturor suferinzilor lumii. Ea apare în toată frumuseţea trupului ei înviat şi glorificat. Spunea adesea Bernadeta: „E atât de frumoasă Sfânta Fecioară încât cine a văzut-o o dată, nu mai doreşte altceva decât să moară ca să o vadă din nou”.

Ne învaţă Conciliul: „Mama lui Isus… glorificată deja cu trupul şi cu sufletul este imaginea şi pârga Bisericii… Ea străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu în călătorie pe acest pământ” (LG 68). Destinul Mariei va fi destinul nostru. Trupul nostru desfigurat de suferinţă, măcinat de boală, va fi la înviere frumos, strălucitor, asemenea trupului ei înviat. Da, suntem încredinţaţi că prin suferinţă vom ajunge la bucurie, prin cruce la înviere, prin moarte la viaţă.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *