Arhivele Secrete arată că Vaticanul a încercat să oprească genocidul armenilor

Teme: Istorie.
.
Publicat la 18 aprilie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Diane Montagna
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Aleteia.org, 15 aprilie 2015

Genocid

Genocid

De ce comentariile controversate ale Papei Francisc, de duminică, despre „genocidul armenilor” au generat o asemenea furie în Turcia? Pentru a ajuta la înţelegerea adevăratei istorii a atrocităţilor din 1915-1916, Aleteia a luat un interviu istoricului german dr. Michael Hesemann, care a asistat la Sfânta Liturghie din Bazilica San Pietro pentru comemorarea a 100 de ani de la genocid, cunoscut ca Metz Yeghern [în limba armeană, Marele Rău].

În această atrocitate a fost implicat guvernul otoman. Minoritatea armenilor se afla în cadrul graniţelor istorice ale patriei lor, situată pe teritoriul de astăzi a Turciei şi ca atare, era supusă otomanilor. Guvernul otoman a fost implicat în exterminarea sistematică a minorităţii armene. Numărul total al celor ucişi în ceea ce este cunoscut drept Holocaustul Armean este estimat între 1 – 1,5 milioane. În volumul intitulat The Armenian Genocide [Völkermord an den Armeniern – Genocidul Armean], Hesemann revelează pentru prima dată conţinutul unor documente inedite despre „cea mai mare crimă din primul război mondial” şi cum anume Papa Benedict al XV-lea şi diplomaţia Vaticanului a încercat să oprească deportarea armenilor în deşertul Siriei, să salveze victimele şi să preîntâmpine masacrarea unui întreg popor.

În acest interviu, Hesemann face cunoscute cercetările sale, care includ dovada implicării masonice şi îşi exprimă admiraţia faţă de Papa Francisc, pentru că a atras atenţia asupra genocidului creştinilor şi a minorităţilor etnice şi în acelaşi timp, şi-a manifestat dezamăgirea că ambasadorul german la Sfântul Scaun nu a fost prezent la Liturghia comemorativă de duminică.

– Dr. Hesemann, ce v-a determinat să scrieţi o carte despre documentele din Arhivele Vaticanului privind genocidul armenilor?

– De fapt, a fost o coincidenţă. Lucrez ca istoric pentru fundaţia „Pave the Way”, făcând un studiu intensiv privind toate aspectele vieţii lui Eugenio Pacelli, cel care avea să devină Papa Pius al XII-lea. În perioada 1917-1925, Pacelli a fost Nunţiu papal la München, astfel încât, parcurgând arhivele Nunţiaturii Apostolice din München, am descoperit un dosar cu titlul „Persecutarea armenilor”. L-am deschis şi am găsit o scrisoare a Arhiepiscopului din KöIn, Cardinalul von Hartmann, către Cancelarul Reich-ului, contele Härtling, în care descria persecuţia armenilor ca fiind „cu nimic mai puţin brutală decât persecuţiile creştinilor din primele secole ale creştinismului”. Arhiepiscopul cerea intervenţia urgentă a nemţilor, dar din păcate – în zadar.

În acelaşi dosar am găsit o copie a unei scrisori a Papei Benedict al XV-lea adresată sultanului, prin care cerea îndurare pentru armenii nevinovaţi. Ambele documente m-au impresionat şi mi-au stârnit curiozitatea. Simţeam că acesta era doar vârful aisbergului şi eram sigur că voi găsi mai multe date – şi într-adevăr am găsit – cam 2500 de pagini până în prezent. Am înţeles repede că nici un istoric nu lucrase vreodată cu aceste documente şi că toate aceste informaţii nu erau cunoscute nici măcar de experţii de frunte în domeniul genocidului armean. Dată fiind importanţa conţinutului, m-am hotărât să scriu o carte, plasând documentele în contextul datelor deja cunoscute despre evenimentele din anii 1915-1918.

– Care a fost cel mai surprinzător şi mai neaşteptat lucru pe care l-aţi descoperit în Arhivele Vaticanului despre genocidul armean?

– Cea mai surprinzătoare informaţie a fost aceea că genocidul armean făcea parte, de fapt, dintr-un plan mai mare şi anume: exterminarea tuturor minorităţilor non-musulmane din Imperiul Otoman. Mişcarea „Junii Turci”, aflată la conducere, venise în contact cu ideile naţionaliste europene şi cu teoria conform căreia numai un stat omogen poate fi un stat puternic. Ei considerau că slăbiciunea Imperiului Otoman se datora caracterului său multireligios şi multietnic. Ca atare, ei doreau să „vindece” această „slăbiciune”, eliminând toate elementele străine, în primul rând pe creştini, care alcătuiau 19% din populaţie la începutul anului 1914. Dar nu numai armenii, ci şi creştinii aramaici şi asirieni, catolici şi greco-catolici au fost persecutaţi şi ucişi.

Turcii au pretins existenţa unei conspiraţii între Rusia şi unii conducători armeni, dar totul nu era decât o mare minciună, care să justifice asasinatele. Dacă într-adevăr ar fi fost o conspiraţie, de ce au ucis atunci chiar şi femeile şi copiii nevinovaţi?! Şi de ce nu au cruţat celelalte grupări creştine, asupra cărora nu planase nici o suspiciune?! Într-adevăr, secretarul turc al Afacerilor Interne, Talaat Bey, i-a spus deschis lui Johann Mordtmann de la Ambasada Germană, conform unui raport trimis către Berlin, următoarele: „Guvernul turc se foloseşte de război ca să scape de toţi duşmanii noştri din interior – creştinii indigeni, indiferent de denominaţie – fără intervenţii diplomatice din partea naţiunilor străine”.

Acelaşi lucru îl citim într-o serie de documente de la Vatican, de exemplu în raportul scris de pr. Michael Liebl, un misionar capucin austriac, care a studiat la Samsun. „Nu numai armenii, dar şi toţi creştinii au fost condamnaţi la moarte la o întrunire secretă a Junilor Turci, care a avut loc în urmă cu 5 sau 6 ani, la Salonic”.

– Ce măsuri pe cale diplomatică a luat Papa Benedict al XV-lea ca să ajute la salvarea armenilor de deportare în deşertul Siriei?

– Încă din luna iunie 1915, Vaticanul avea o vagă idee despre ceea ce se întâmpla în Anatolia de Est. După o lună, nu mai era nici o îndoială despre masacrele oribile întreprinse împotriva majorităţii bărbaţilor armeni. Din luna august 1915, Mons. Dolci – delegatul apostolic la Constantinopol – a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru salvare pe cale diplomatică – dar fără succes. Când, în septembrie 1915, au ajuns la Vatican rapoarte dramatice despre ceea ce se întâmpla, Papa Benedict al XV-lea a decis să acţioneze fără întârziere. A trimis o scrisoare-autograf sultanului Mehmet V, cerând îndurare pentru armeni. Turcii au refuzat până să şi primească scrisoarea. Timp de două luni, Mons. Dolci a încercat tot ce era omeneşte posibil ca să prezinte scrisoarea, dar nu a fost primit de sultan.

Numai când a solicitat ajutorul ambasadorului Germaniei şi al Austriei, i s-a acordat audienţa. Când, după alte patru săptămâni, sultanul a răspuns, deja majoritatea deportărilor se săvârşise. Toate promisiunile turcilor că vor pune capăt masacrelor sau că vor cruţa un grup sau altul sau că le vor permite să se întoarcă la casele lor – s-au dovedit a fi minciuni. Papa Benedict al XV-lea a afirmat, în alocuţiunea sa către Cardinali la Consistoriul din 6 decembrie 1915, că orice intervenţie pe cale diplomatică a eşuat. El a spus: „aceşti armeni demni de plâns, sunt duşi aproape în totalitate la exterminare”. În iunie 1916, Patriarhul catolic armean informa Sfântul Scaun: „Proiectul de exterminare a armenilor în Turcia merge mai departe. (…) Armenii exilaţi… sunt în continuare duşi în deşert şi jefuiţi de resursele care ar putea să îi menţină în viaţă. Ei pier de foame, de boli şi din cauza climatului extrem. (…) Ceea ce e sigur este că guvernul otoman a decis să elimine creştinii din Turcia înainte de sfârşitul războiului mondial. Şi toate acestea se întâmplă în faţa întregii lumi creştine!”

– De ce toate acestea au ieşit la lumină abia acum?

– Da, iată o întrebare bună. Dosarele pontificatului Papei Benedict al XV-lea au fost deschise abia din 1990. În afară de aceasta, nu mulţi istorici au avut acces la ele – şi probabil că nici nu se aşteptau la ce anume ar putea găsi – dar aceasta nu este decât o ipoteză.

– Printre documentele conţinute în cartea Dvs, aţi inclus o scrisoare a Superiorului Ordinului Capucin din Ezrurum, pr. Norbert Hofer, către Vatican, din octombrie 1915, în care se spune: „Pedepsirea naţiunii armene (pentru o presupusă revoltă) nu este decât un pretext folosit de guvernul mason al turcilor, ca să extermine toate elementele creştine din această ţară.” Mulţi cititori s-ar putea să se arate surprinşi că masonii sunt menţionaţi în legătură cu genocidul armean, în special având în vedere dorinţa lor de a uni Turcia, cu Islamul Sunnit ca unică religie de stat. Puteţi să ne explicaţi cum au intervenit masonii în genocidul armean şi cine sunt „Junii Turci” la care v-aţi referit anterior?

– Da, desigur. Ar fi uşor să blamăm islamul pentru genocidul armean, în special acum, când ne confruntăm cu evenimentele îngrozitoare de astăzi, în aceeaşi regiune, cu masacrul Statelor Islamice împotriva creştinilor şi a yazidiţilor (grup religios de etnie kurdă), în nordul Siriei şi în Irak. Dar nici unul dintre politicienii cu responsabilitate din acele timpuri, nici Talaat, nici Enver şi nici Cemal Paşa, nu erau musulmani fanatici. „Junii Turci” nu erau altceva decât fundamentalişti. Mişcarea lor revoluţionară, tânără, a început prin titraţii turci care în majoritate studiaseră la Paris, unde veniseră în contact şi cu ideile masonice, şi cu naţionalismul European. Mulţi dintre ei fuseseră acceptaţi în lojele masonice şi chiar loja din Salonic a devenit un fel de comandament naţional pentru ei.

Talaat Bey —omul răspunzător de genocidul armean – era chiar Mare Maestru al Lojei Marelui Orient din masoneria turcă. Acesta este un fapt istoric. Ideologia Junilor Turci poate fi descrisă drept un „proto-fascism”. Numai rasa nu putea juca rolul de element unificator, fiindcă nu exista nimic care să poată fi definit drept un „turc de rasă pură”. Mai degrabă, acesta a fost înlocuit de religie, şi anume de islamul sunnit. Islamul a fost aşadar folosit ca instrument politic. Acesta a dat tuturor celor care erau implicaţi în asasinate un motiv, o justificare pentru crime. Dar în spatele lor stăpânea ideologia politică, iar liderii foloseau greşit religia, pentru scopurile lor – cum era, de exemplu, omogenizarea naţiunii turce.

– În calitate de istoric, care aţi studiat în profunzime evenimentele şi circumstanţele care se referă la Genocidul Armean, în special pe acelea din Arhivele Vaticanului, cum consideraţi reacţia Turciei la afirmaţia Papei Francisc în alocuţiunea de duminică, în care a numit masacrul armenilor un „genocid”?

– Sunt foarte recunoscător Sfântului Părinte. Duminică am avut ocazia să văd nu numai o importantă şi solemnă comemorare a martiriului armenilor, dar am trăit şi experienţa victoriei adevărului asupra diplomaţiei. Dacă vedeţi cât de fanatic încearcă turcii prin orice mijloace să nege evenimentele din 1915-1916, dacă urmăriţi cronologia ameninţărilor pe care le-au aruncat în faţa unor ţări mult mai mari şi mai puternice decât Vaticanul, cum ar fi Franţa, Germania şi SUA – vă veţi da seama cam ce înseamnă să te ridici şi să numeşti „genocid” ceea ce cu adevărat a fost primul genocid al sec. XX. Mulţumesc, Papă Francisc! Ce mare, minunat şi într-adevăr politic Papă este cel care a acţionat conform conştiinţei morale a lumii şi care ne-a învăţat că niciodată creştinii nu trebuie să se teamă de adevăr.

Reacţia turcilor la această curajoasă remarcă era de aşteptat. Întotdeauna este aşa. Ei au pretins că Papa a fost greşit informat, deşi, cum aţi văzut, el cunoaşte adevărul din propriile sale arhive. Şi chiar aşa, oare când îşi vor deschide şi turcii propriile arhive?! Turcii vorbesc chiar şi despre rasism. Ar trebui să credem, nu-i aşa, că din punctul de vedere al turcilor, nu înseamnă deloc rasism să ucizi aproape o întreagă naţiune, un grup religios şi etnic, dar este rasism dacă numeşti aceste crime un „genocid”?!

Este cu adevărat trist să vezi cum turcii nu înţeleg că se exclud ei singuri din comunitatea naţiunilor civilizate prin asemenea acte. Eu sunt german şi naţiunea mea a comis cea mai oribilă crimă din istorie, Shoah. Dar noi, cel puţin, recunoaştem ceea ce am făcut, cu adânc regret şi încercăm tot ceea ce este posibil pentru reconciliere şi compensaţie. În calitate de catolic, eu cred că orice păcat şi orice crimă poate fi iertată, dar numai dacă o mărturiseşti şi o regreţi. Dar ceea ce nu regreţi şi nici nu mărturiseşti, nici nu poate fi iertat. Turcia nu are decât o singură şansă să depăşească trauma şi vinovăţia celui mai întunecat capitol din istoria sa şi aceasta este să mărturisească şi să regrete! Şi noi vom ierta totul. Dacă nu, aceste răni vor rămâne întotdeauna larg deschise, chiar şi după 100 de ani.

– Ce lecţii ne dă istoria genocidului armean, în special acum, având în vedere persecuţiile de astăzi împotriva creştinilor din Africa şi din Orientul Mijlociu?

– Dacă există o lecţie pe care s-o învăţăm de la Genocidul Armean, atunci aceasta este: „Niciodată să nu întorci spatele şi niciodată să nu te faci că nu vezi, atunci când fratele tău suferă persecuţii!” Noi toţi, toate naţiunile din lumea civilizată şi în primul rând din întreaga Germanie – aliaţii Turciei – împărtăşim vina Turciei, pentru că am permis să se întâmple aceasta. Prin oportunism, prin faptul că am acordat prioritate altor lucruri, prin ceea ce Papa Francisc numeşte „globalizarea indiferenţei”, care este atât de rea. „Cain, unde este fratele tău, Abel?” Iată de ce nimeni, dar absolut nimeni, nu poate să spună că nu are nimic de a face cu genocidul armean, cu holocaustul evreiesc sau cu soarta fraţilor noştri creştini din Siria şi Irak. Fiindcă, făcându-ne că ignorăm soarta lor şi suferinţele lor, ne facem şi noi vinovaţi. Dacă nu prevenim o crimă care are loc chiar sub ochii noştri, devenim complici ai criminalului. Niciodată să nu ne prefacem ignoranţi, să nu fim indiferenţi, ci să învăţăm să acţionăm cu responsabilitate.

De aceea mi-a fost atât de ruşine când, dintre toţi diplomaţii acreditaţi la Vatican şi prezenţi în Bazilica San Pietro în dimineaţa comemorării martirilor armeni, singura care a lipsit a fost Annette Schawan, ambasadorul Germaniei la Sfântul Scaun. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum am explicat mai sus, Germania, în calitate de aliat al Turciei, are o responsabilitate specială în acest martiriu. În cazul ei, oportunismul a prevalat asupra adevărului. Şi aceasta este o ruşine! Putem fi oameni ai viitorului numai dacă nu ne temem de trecut!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *