Să ne învăţăm copiii cum să discearnă o vocaţie

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Jeannie Ewing
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange.com, 21 ianuarie 2015

Să ne învăţăm copiii

Să ne învăţăm copiii

Niciodată nu am să uit clipa în care fiica noastră mai mare, Felicity (care acum are patru ani), m-a întrebat despre căsătorie şi viaţa consacrată. Aceasta se întâmpla la câteva zile după mult-aşteptata vizită a bunei mele prietene, sr. Theresa Marie. O cunoscusem cu sr. Theresa înainte ca ea să aleagă viaţa consacrată, dar anii petrecuţi de ea ca postulantă şi novice în New York nu au făcut să pălească prietenia noastră.

Am ţinut legătura şi când am fost gravidă cu Felicity şi sr. Theresa renunţase la cariera sa de inginer civil în Indiana, ca să urmeze chemarea la viaţa consacrată în Ordinul Vizitatoarelor Parohiale ale Mariei Neprihănite. I-am scris şi mi-a răspuns de fiecare dată. De la un timp scrisorile au devenit din ce în ce mai rare, dar am rămas mereu împreună în gând şi rugăciune.

Am fost încântată când sr. Theresa ne-a anunţat că ne va vizita în vacanţa sa anuală, de două săptămâni, pe care o petrecea cu familia şi prietenii – m-am simţit onorată să fiu inclusă între ei. Felicity, care avea pe atunci doi ani, a rămas încremenită în uşă când sr. Theresa a apărut în veşmântul ei de noviciat. Am putut vedea în ochii fetiţei uimirea şi veneraţia în faţa acestei femei care se îmbrăca altfel decât noi. A fost imediat captivată.

Sr. Theresa s-a jucat cu Felicity şi am petrecut aşa timp de mai multe ore, ca două prietene demult pierdute şi regăsite, dar peste care nu a trecut deloc timpul. Felicity striga încântată şi foarte atentă, şi am ştiut cumva că avea să-şi amintească foarte clar această vizită în anii care vor veni.

Cam la o săptămână după vizita sr. Theresa, care ne-a umplut inima de bucurie, stăteam cu Felicity în braţe şi citeam poveşti. După a doua sau a treia carte, a sărit jos şi s-a dus la vechiul nostru birou, unde sunt expuse fotografiile de familie. A arătat cu degetul spre aceea care înfăţişa Botezul ei. „Părintele Steve” – a spus. Am aprobat-o, dar am fost uimită că l-a recunoscut pe pr. Steve, pe care abia dacă îl văzuse de două sau de trei ori în micuţa ei viaţă.

Apoi m-a întrebat: „Mămico, tu eşti măritată cu tăticul?” Am aprobat-o din nou, curioasă să văd la ce se gândea. „Părintele Steve este căsătorit?” „Sora Theresa este căsătorită?” Am făcut o pauză înainte de a-i răspunde, timp în care am oferit în tăcere o rugăciune către Duhul Sfânt ca să îmi dea inspiraţie. Apoi i-am răspuns: „Da, scumpa mea. Părintele Steve este căsătorit cu Biserica, iar sr. Theresa este căsătorită cu Isus”.

Mă întrebam ce ar putea să însemne ceea ce i-am spus pentru mintea ei de copil mic. Pe moment, a rămas uşor încurcată. Apoi, cu ochii larg deschişi şi strălucitori, a surâs şi mi-a spus: „Mămico, şi eu vreau să mă mărit cu Isus cândva!”

Nu am dorit să o influenţez nici în sens negativ, nici pozitiv, fiindcă ştiam cât de multă muncă este necesară înainte de a fi în stare să discearnă vocaţia pentru care Dumnezeu a ales-o. Uşor, i-am surâs şi i-am spus: „Felicity, unii oameni cresc şi se căsătoresc cu altă persoană, aşa cum au făcut mămica şi tăticul. Dar alţi oameni află că sunt chemaţi de Dumnezeu să se căsătorească cu El sau să-şi dedice întreaga viaţă Lui şi slujirii Sale. Ai să ştii la ce anume te cheamă Dumnezeu când ai să te faci mare”.

De la această discuţie, Felicity a continuat să ne împărtăşească mie şi lui Ben dorinţa „de a se căsători cu Isus cândva”. S-a întâlnit cu sr. Theresa încă de două ori şi a avut ocazia să petreacă un timp cu preoţi şi diaconi care ne sunt prieteni de familie, dar a petrecut, de asemenea, un timp şi în compania unor cupluri sfinte, căsătorite, care ne sunt tot prieteni de familie.

Deşi nu sunt expert în promovarea discernământului la copii, am câteva idei care pot servi drept bază solidă pentru discuţii privind discernământul vocaţiei cu copiii noştri. Iată câteva dintre gândurile pe care aş dori să vi le împărtăşesc:

1. Trăiţi sfinţenia în căsătorie şi în viaţa de familie. Copiii învaţă cel mai bine din comportamentul pe care îl observă la adulţi. Ei imită mai degrabă ceea ce văd decât ceea ce aud, aşa încât trebuie să fim foarte atenţi la propriile păcate şi slăbiciuni. Cred că atunci când mergem frecvent la Spovadă şi primim Preasfânta Euharistie recunoaştem mai uşor ce anume trebuie să schimbăm şi cum putem crea autenticitate în familie. Copiii vor aprecia cu adevărat dacă mama şi tata îşi cer iertare pentru o greşeală şi folosesc aceasta drept ocazie să înveţe ce înseamnă iertarea şi umilinţa, mult mai mult decât dacă un părinte nu îşi cere niciodată iertare pentru greşeli.

2. Rugaţi-vă zilnic împreună în familie. Aceasta sună oarecum prea simplu, dar să ne gândim cât de ocupaţi suntem acum majoritatea dintre noi. Toţi tindem să găsim mereu scuze, ceea ce relevă de fapt inconsecvenţa noastră în acest domeniu. Rugăciunea în familie oferă sentimentul veşniciei, care se adaugă ritmului şi rutinei zilnice şi îi face pe copii să se gândească deseori la Dumnezeu, încă din primii ani.

3. Rugaţi-vă pentru copiii voştri. Faceţi sacrificii – chiar şi mici şi în taină – în fiecare zi, ca ofrandă pentru sufletul copiilor voştri. Împreună cu soţul sau soţia, rugaţi-vă pentru copiii voştri; includeţi frământările lor şi cereţi Maicii Domnului să îi protejeze şi să îi îndrume. Eventual, adoptaţi un anume sfânt în fiecare an pentru copiii voştri, ca să mijlocească pentru nevoile lor speciale.

4. Puneţi-i în prezenţa persoanelor cu diferite vocaţii, chiar de la o vârstă fragedă. Acest lucru este esenţial în privinţa felului în care copiii îşi formează primul concept despre vocaţii. A lua masa cu cel pe care îl admiri şi care este preot, a petrece ziua în parc cu o prietenă a familiei, care este călugăriţă, sau pur şi simplu a discuta cu persoane care se trăiesc viaţa consacrată, toate acestea vor lăsa o amprentă de neşters în inimile copiilor. Dacă vor vedea că preoţii, călugării şi călugăriţele sunt persoane aşa ca noi, că râd şi că au vieţi obişnuite ca şi noi, copiii vor fi mai puţin intimidaţi, se vor apropia mai uşor de ei şi vor fi mai uşor atraşi de viaţa de jertfă a preoţilor, a călugărilor şi a călugăriţelor.

5. Vorbiţi cu ei despre vocaţii. Când copiii sunt ceva mai mari, deschideţi discuţia despre viaţa religioasă. Spuneţi-le că nu toţi ajung să se căsătorească, aşa ca mama şi tata, şi acesta este un lucru bun. Explicaţi-le că Dumnezeu l-a creat pe fiecare om pentru un anume motiv, iar unii dintre noi au fost creaţi să îl slujească pe Dumnezeu într-un fel deosebit, dăruindu-şi întreaga viaţă în unire permanentă cu El în calitate de călugăr sau călugăriţă, preot sau persoană laică consacrată. Purtaţi această discuţie simplu şi natural, fiindcă le va da de gândit – şi, poate, îi va îndemna şi la rugăciune.

6. Învăţaţi-i să discearnă glasul lui Dumnezeu printre vocile lumii, sinelui şi diavolului. Conştiinţa trebuie formată în aşa fel încât să ştie ceea ce este corect şi ce este greşit, bun şi rău, încă de la o vârstă fragedă. Când copiii au crescut (gimnaziu, liceu), atunci putem purta discuţii mai complexe despre cum trebuie să ştie dacă ceva este corect sau nu. Acestea se bazează pe lecţiile mai rudimentare învăţate în prima copilărie. Acum, ei vor acorda mai multă atenţie în felul în care Duhul Sfânt le vorbeşte. Aceasta îi va ajuta să discearnă vocaţia.

7. Încurajaţi-i să participe la reculegeri de discernere a vocaţiei. Acestea se fac, desigur, pentru adolescenţi şi adulţii tineri care prezintă interes pentru viaţa religioasă.

Când mă gândesc cum vor suna peste ani comentariile de acum ale lui Felicity privind viaţa consacrată, zâmbesc – dar îmi încălzeşte inima gândul că ar putea să aibă chemarea. Oricum, aştept cu inima deschisă, fiindcă este încă atât de tânără şi nu doresc să îmi impun visele şi speranţele mele asupra ei. Indiferent pentru ce anume a creat-o Dumnezeu şi o cheamă, Ben şi cu mine sperăm şi ne rugăm ca Felicity să discearnă bine şi corect, după voia lui Dumnezeu, în viaţa ei. Dacă putem să o învăţăm să recunoască glasul lui Dumnezeu şi să îl urmeze, atunci vom şti care vocaţie i se potriveşte, iar calea sfinţirii personale va urma cu siguranţă.

Cred că acest lucru este valabil pentru toţi copiii; când căutăm cu adevărat să fim sfinţi în vieţile noastre personale şi în familiile noastre, Dumnezeu ne respectă şi ne binecuvântează mult mai mult decât putem măcar bănui în momentul de faţă.

Posted in Familie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *