Cateheze biblice: Sfântul Paul, apostolul neamurilor

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 30 martie 2015.
Partea 12 din 12 din seria Cateheze biblice 2005-2006.
Print Friendly

Autor: Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi
Sursa: Ercis.ro

Sf. Paul

Sf. Paul

În anul 32 sau 35 al erei creştine, un tânăr rabin, pe nume Saul-Paul, se îndrepta spre Damasc în Siria. Era un duşman al creştinilor şi fusese martor la uciderea unui creştin, diaconul Ştefan. Ajuns la porţile Damascului, Saul este străfulgerat de o lumină din cer şi trântit la pământ (cf. Fap 9,3-4). Viziunea pe care Saul-Paul o are acolo îi va schimba fundamental viaţa. Cel care îi persecuta odinioară pe adepţii lui Isus va spune mai târziu: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21).

1. Saul – iudeul plin de zel

Saul-Paul s-a născut cândva între anii 10-5 î.C. în importantul oraş Tars, în provincia Cilicia, din Turcia de astăzi. Când Paul declara în Fap 21,39,,Eu sunt iudeu din Tarsul Ciliciei, cetăţean dintr-o cetate care nu este fără faimă”, el nu exprima doar mândria de a fi cetăţean al unei mari cetăţi, dar atesta o realitate istorică. Saul a fost cetăţean cu drepturi depline al Tarsului. Acest drept îi revenea de la naştere deoarece aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii ebraice ale oraşului. Paul era mândru de acest privilegiu, cu atât mai mult cu cât cetăţenia romană în revenea prin naştere. El a ştiut să valorifice acest privilegiu în anumite circumstanţe dramatice ale vieţii sale. A rămas renumit apelul său la Cezar (cf. Fap 22,24-29; 25,8-12).

După propria sa mărturie, Paul s-a născut într-o familie de iudei fervenţi. A fost trimis la Ierusalim, centrul spiritual al iudaismului, la Beith Hamidrash pentru a aprofunda Scripturile şi religia părinţilor. Paul devine un rabin devotat cu totul cauzei religioase.

Făcea parte din gruparea fariseilor care se implicau cu tot sufletul pentru observarea religioasă a Legii. În diaspora, unii farisei trebuie să fi contribuit la creşterea numărului simpatizanţilor sinagogii, adică a prozeliţilor (cf. Mt 23,15), aşa-numiţii „temători de Dumnezeu”, care mărturiseau monoteismul iudaic, dar refuzau ritul circumciziunii. Chiar dacă existau nuanţe între diferitele grupuri farisaice, orientarea lor fundamentală o reprezenta Legea, înţeleasă ca normă exclusivă de viaţă pentru tot Israelul.

Ca un bun fariseu, Saul se bate pentru Lege şi este împotriva celor care urmează „calea” (lui Isus), ca un pericol pentru adevărata credinţă iudaică.

2. Evenimentul de la porţile Damascului

Evenimentul este prezentat de către sfântul Luca în Faptele Apostolilor de trei ori (Fap 9,1-19; 22,1-16; 26,9-18). Toate cele trei istorisiri ne spun că Saul era un persecutor al creştinilor, că evenimentul are loc în preajma Damascului şi că Isus îl cheamă să fie apostolul său. Această istorie a chemării lui Saul-Paul are ceva în comun cu istoria chemării marilor figuri din istoria mântuirii precum Abraham (Gen 22,1-2), Iacob (Gen 31,11-13; 46,2-3), Moise (Ex 3) sau (1Sam3,4-14). Această asemănare nu este desigur accidentală, ci arată că marele apostol Paul se înscrie în linia marilor chemaţi din istoriei mântuirii.

Deşi este conştient de vocaţia sa, Paul nu povesteşte istoria acestei vocaţii în nici una din scrisorile sale. Se mulţumeşte să afirme: „Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său” (Gal 1,15). Insistă mereu că este„chemat să fie un apostol” (Rom 1,1), „chemat prin voinţa lui Dumnezeu să fie un apostol al lui Isus Cristos” (1Cor 1,1), dar nu oferă nicăieri detaliile chemării. Atunci când vorbeşte despre faptul că a fost „ales” înainte de naşterea sa (Gal 1,15) sfântul Paul situează vocaţia sa în domeniul inaccesibil al misterului, de care aparţine de fapt orice vocaţie adevărată.

Autorul Faptelor Apostolilor insistă asupra continuităţii între trecutul iudaic al lui Paul şi prezentul său creştin. A vorbi despre convertire înseamnă a vorbi despre o discontinuitate profundă, o ruptură între ceea ce a fost Paul şi ceea ce a devenit. Departe de a părăsi religia părinţilor, Paul se arăta mai fidel acestei religii îmbrăţişând calea. De fapt, punctul real în controversă este credinţa în înviere. Paul, în faţa marilor preoţi şi a Sinedriului din Ierusalim afirmă cu claritate: „eu sunt judecat pentru speranţa în învierea morţilor” (Fap 23,6) – o speranţă pe care o avea în comun cu fariseii. De aceea, transformarea din viaţa lui Paul, aşa cum apare în Faptele Apostolilor, nu poate fi văzută ca altceva, decât ca un rezultat logic al fidelităţii lui faţă de iudaism.

În această perspectivă nu putem vedea schimbarea din viaţa lui Paul în sensul marilor convertiri din istoria creştinismului, precum cea a sfântului Augustin sau a lui Paul Claudel. În cazul lui Paul nu avem o „criză de identitate”. Convertirea lui Paul nu este nici penitenţa Mariei Magdalena, nici a tâlharului bun. Paul este conştient de ceea ce a fost mai înainte şi este mândru de aceasta. Însă el vorbeşte şi despre noua realitate pe care o trăieşte. Or această nouă realitate apare ca o schimbare radicală. Pare că întâlnirea cu Cristos va duce la o totală inversare a valorilor: ” Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă” (Fil 3,8-9).

3. Paul, apostolul naţiunilor

Sfântul Paul este desemnat adesea cu numele de „apostolul neamurilor” sau apostolul „păgânilor”. În Scrisoarea către Galateni, în descrierea călătoriei sale la Ierusalim şi a întâlnirii cu „cei mai de vază” (Gal 2,2), sfântul Paul prezintă sfera activităţii sale misionare în aceşti termeni: „mi-a fost încredinţată evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru [îi fusese încredinţată] pentru cei circumcişi, căci cel care îl constituise pe Petru pentru apostolatul celor circumcişi m-a constituit şi pe mine pentru păgâni” (Gal 2,7-8).

Sfântul Paul face trei ample călătorii misionare în care îl predică pe Cristos şi fondează comunităţi creştine. Adresează scrisori acestor comunităţi iar scrierile sale sunt primele care vor intra în canonul scrierilor Noului Testament. În toate aceste scrieri transpare un suflet pasionat de Cristos.

Un eveniment important pentru perioada apostolatului lui Paul este Conciliul din Ierusalim din anul 49 d.C. Sfântul Paul era atunci după primele sale succese misionare printre păgânii din Asia. În ciuda opoziţiei iudaizanţilor, apostolii decid că păgânii pot intra în Biserică fără să li se impună practicile iudaice ci numai preceptele noahice: abţinerea de la carne jertfită idolilor, de la animale sugrumate şi de la desfrâu. Această importantă decizie deschide larg uşile Bisericii pentru primirea păgânilor. Sfântul Paul îşi continuă neobosit munca misionară însoţit şi sprijinit de colaboratori entuziaşti precum Silas, Luca şi Timotei.

Dar pentru apostolul Paul se profilează şi orizontul persecuţiilor. A întâlnit adesea opoziţia creştinilor proveniţi din iudaism şi a iudeilor în general. Ajuns la Ierusalim în anul 58, la instigarea iudeilor, sfântul Paul este arestat şi ţinut doi ani în închisoare. Este dus apoi la Roma unde între anii 61-63 rămâne în libertate supravegheată. Eliberat în anul 63 reia activitatea misionară. Dar mai târziu, probabil tot la instigarea iudeilor, este din nou arestat şi suferă moartea de martir prin decapitare în anul 67.S-a afirmat uneori că fără sfântul apostol Paul creştinismul nu ar fi ajuns la creşterea şi la fizionomia pe care o are astăzi. Afirmaţia este fără îndoială exagerată; sfântul Paul însuşi este conştient că tot ceea ce a realizat a fost posibil doar prin harul lui Dumnezeu. Dar el a fost fără îndoială un „vas” ales, un instrument de mare preţ în mâinile lui Dumnezeu, care a transmis oamenilor de atunci şi nouă celor de astăzi mesajul mântuirii: „noi vorbim, după cum este scris: Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *