Cateheze biblice: Robia babilonică şi secolele care au urmat

Teme: Biblic.
.
Publicat la 8 martie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi
Sursa: Ercis.ro

Exilul babilonian

Exilul babilonian

Ultima temă despre Vechiul Testament ia în consideraţie ultimele şase secole din istoria poporului ales, mai exact perioada cuprinsă între plecarea poporului ales în robia babilonică (587 î.C.) şi ivirea zorilor erei creştine. Cea mai importantă trăsătură a istoriei Israelului din această perioadă este teocraţia, domnia lui Dumnezeu asupra poporului. Purificat de experienţa exilului, Israelul este un popor matur care îşi trăieşte istoria cu conştiinţa că adevărata salvare poate veni de la Dumnezeu şi nu de la oameni.

1. Căderea Ierusalimului şi plecarea poporului în robie

Cu vreo 600 de ani înainte de venirea lui Isus în lume, poporul din Regatul de Sud, din Iudeea, îşi trăia istoria între propriile frontiere. Poporul îşi practica religia după obicei: mergea la templu, aducea jertfe, ţinea sărbătorile. Respecta riturile exterioare şi credea că prin aceasta Dumnezeu îl va ocroti pe el şi cetatea sfântă. Numai că inima poporului este în altă parte. În faţa acestei situaţii profetul Ieremia vesteşte că Dumnezeu va distruge toate aceste false asigurări: chivotul legământului (3,16), Templul (7,1-5; 26), Ierusalimul (19), pentru că Dumnezeu nu cere rituri exterioare ci o credinţă interiorizată (4,4; 9,24-25). Poporul nu acceptă mesajul profetului iar Ieremia e gata sa fie omorât.

Anul 587 î.C. va da dreptate profeţiei lui Ieremia. Nabucodonosor devastează Iudeea, arde Templul, transformă Ierusalimul într-un morman de ruine şi deportează un mare număr de iudei în ţinutul dintre fluviile Babilonului.

Ajuns în robie, poporul îi va da dreptate lui Ieremia şi îşi va aminti de mesajul lui. Datorită profetului, poporul va putea supravieţui având, dinainte, o explicaţie şi o semnificaţie a ceea ce se întâmplă. Şi acest lucru îl va ajuta în bună măsură să trăiască exilul în credinţă şi speranţă, să nu se cufunde în tristeţe, ci, dimpotrivă, să descopere în el un nou sens pentru viaţa sa.

2. Robia babiloniană şi speranţa eliberării

Ajunşi în robie, iudeii nu se vor simţi abandonaţi de Dumnezeu. Printre deportaţi se află şi o mare personalitate: preotul profet Ezechiel. El a făcut parte din primul convoi de deportaţi în 598/597. Acolo, în Babilon, Ezechiel vorbeşte la fel ca Ieremia, care a rămas la Ierusalim: reproşează poporului lui Dumnezeu (Ez 3-24) şi neamurilor (Ez 25-32) purtarea lor rea. Începând din 587, când vine nenorocirea şi poporul şi-a pierdut orice speranţă, propovăduirea lui devine mesaj de speranţă: Dumnezeu va reface poporul său (Ez 33-39). Ezechiel este atât de sigur de acest lucru încât descrie Ierusalimul viitorului, transformat de Dumnezeu (40-48).

Mesajul lui Ezechiel va sluji ca temelie a ceea ce a fost numit „iudaism”, adică modul iudeilor de a-şi trăi existenţa înaintea lui Dumnezeu şi împreună cu ceilalţi, aşa cum va căpăta el contur după exil. Ezechiel are un simţ foarte viu al sfinţeniei lui Dumnezeu şi vrea ca acest lucru să se transpună în toată fiinţa, de unde importanţa pe care o dă, fiind preot, rubricilor şi cultului. El se inspiră din „Legea sfinţeniei” (Lev 17-26). Trei aspecte vor constitui de acum înainte baza religiei iudaice: Tora, circumciziunea şi sabatul.

3. Întoarcerea şi reconstruirea ţării

Exilul babilonian a durat aproape 50 de ani. În 539 Cirus, regele perşilor, va lua puterea din mâna babilonienilor. A fost un rege tolerant faţă de celelalte popoare. Biblia îl prezintă în termeni pozitivi, ca trimis al Domnului care dă libertate poporului. În 538 primii exilaţi se întorc în ţară cu vasele templului. Acolo vor reorganiza viaţa religioasă şi politică sub călăuzirea cărturarului preot Esdra, care se ocupă de reforma religioasă şi a lui Nehemia, paharnic al regelui persan Artaxerxe, care se ocupă de refacerea zidurilor Ierusalimului. Este reconstruit Templul (cel de-al doilea templu). Israelul nu mai are regi ca înainte. Figura dominantă în viaţa poporului devine Marele Preot.

Sfârşitul secolului IV î.C. aduce o profundă schimbare în lumea de atunci. Alexandru cel Mare, un geniu militar, cucereşte întreg Orientul Mijlociu. Trecerea sa este ca un uragan iar după cuceririle sale lumea nu a mai fost la fel. Prin cuceririle sale, Alexandru va facilita răspândirea unei noi culturi de tip universal iar răspândirea acestei cultură va duce la o puternică reacţie din partea iudeilor din Palestina.

În anul 175 î.C. la tronul Siriei a venit un rege numit Antioh al IV-lea Epifanul, un despot energic, crud, ambiţios şi avid după putere. Acesta cucereşte Palestina şi decide să impună tuturora din regatul său cultura greacă. Acest proiect de elenizare a întâlnit opoziţia fermă a evreilor care, sub conducerea dinastiei Macabeilor, au refuzat să asculte de poruncile lui Antioh. Acest rege nelegiuit profanează Templul din Ierusalim în care va pune o statuie a lui Zeus. Interzice respectarea Torei şi a rânduielilor iudaice. Iudeii vor fi iritaţi la culme de această profanare şi vor porni o revoltă sub conducerea fraţilor Macabei. Cu mâna pe sabie sau cu mâinile împreunate, aceştia vor duce stindardul luptei împotriva păgânismului şi vor face să triumfe credinţa în adevăratul Dumnezeu.

În acest secol al doilea Î.C. apar trei grupări religioase a căror istorie se va prelungi până în perioada Noului Testament. Apar acum fariseii, o grupare religioasă care acordă o mare atenţie Torei şi puterii sfinţitoare a Torei în viaţa poporului. Tot acum apar şi esenienii, o sectă iudaică care se inspiră din idealurile mesianismului şi se retrage în deşertul din Iudeea, la Marea Moartă, în aşteptarea şi pregătirea timpurilor „promisiunii”. Cea de-a treia grupare importantă care apare în acest timp este partidul saduceilor, o grupare de aristocraţi cu o mare influenţă la Ierusalim.

4. Aşteptarea mesianică

Nu putem să considerăm istoria acestor secole fără să facem referinţă la trăirea religioasă a Israelului. Dacă înainte de exilul babilonian poporul ales cade adesea în practici idolatre, după exil credinţa în YHWH devine puternică şi de neclintit. Crizele politice şi suferinţele pe care poporul le trăieşte îl determină să reflecteze mai mult asupra sensului vieţii şi suferinţei şi produce în popor o aşteptare a intervenţiei lui Dumnezeu. Este epoca în care apar cărţi precum Iob (care reflectează asupra dramei dreptului suferind) sau Iudita şi Estera unde Dumnezeu salvează prin mijloacele cele mai slabe, mâna unei femei.

Războaiele din ultimele trei secole precreştine produc în inima poporului o profundă aşteptare. Israelul aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului său şi nimicirea duşmanilor. Trebuie amintit că în secolele precedente nu a existat niciodată o atât de mare aşteptare a unui salvator ca în această perioadă: acum rolul său căpăta tot mai mult o culoare politică, salvator al destinelor Israelului, restaurator al vechiului regat al lui David. Aşteptarea lui Mesia din Israel a devenit mai neliniştită şi simţită, ajungând la limite paroxistice. Încet, încet, timpurile se maturizează pentru venirea lui MESIA.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *