Cateheze biblice: Învierea lui Isus

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 23 martie 2015.
Partea 10 din 12 din seria Cateheze biblice 2005-2006.
Print Friendly

Autor: Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi
Sursa: Ercis.ro

Învierea

Învierea

„Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? … dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră… Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul celor adormiţi” (1Cor 12.14.20). Prin aceste cuvinte, pe care Paul le adresează corintenilor care relativizau importanţa învierii trupurilor, apostolul subliniază centralitatea acestui adevăr pentru credinţa creştină. Fără înviere creştinismul nu mai există ca religie iar dacă Isus Cristos nu a înviat, credinţa şi strădaniile noastre sunt zadarnice.

1. Credinţa în înviere

Răsfoind paginile Vechiului Testament rămânem surprinşi de faptul că vechiul Israel nu cunoştea o continuare a vieţii după moarte. În viziunea vechilor autori biblici, viaţa omului se reducea doar la viaţa de pe acest pământ. O viaţă prosperă era semnul binecuvântării divine ca urmare a fidelităţii credinciosului faţă de Dumnezeu. Dar după moarte sufletele mergeau în şeol, în locuinţa morţilor. Psalmistul a simţit că moartea nu-l poate separa pe cel credincios de Dumnezeu: „Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul; dacă el este la dreapta mea nu mă clatin. De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă de bucurie; ba chiar şi trupul meu se va odihni în speranţă, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea” (Ps 16, 8-10; cf. Fap 2,25-28). Dar până în sec. al II-lea î.C. perspectiva vieţii de după viaţă şi a învierii nu este clar formulată în Israel. Cartea lui Daniel conţine prima referinţă clară la înviere şi spune că israeliţii credincioşi lui YHWH sunt înviaţi după moarte la o viaţă veşnică, în vreme ce toţi ceilalţi sunt ameninţaţi de ocara veşnică (cf. Dan 12,1-4.13). De asemenea, Cartea a doua a Macabeilor vorbeşte explicit de învierea morţilor (2Mac 7,9.11.14.23.29.36; 12,44s). Gruparea fariseilor, din care va face parte mai târziu şi apostolul Paul, îşi însuşeşte doctrina învierii, spre deosebire de alte grupări iudaice, precum saduceii, care resping doctrina învierii. În pragul Noului Testament autorul Cărţii Înţelepciunii formulează explicit doctrina vieţii de dincolo de moarte, o viaţă pe care cel drept o primeşte ca dar din partea lui Dumnezeu (vezi Înţ 2; 5).

2. Isus şi doctrina învierii

În timpul activităţii sale publice Isus Cristos a vorbit despre adevărul învierii morţilor. Unele cercuri iudaice considerau că învierea morţilor este un semn prin care se va recunoaşte sosirea timpului lui Mesia. Isus însuşi, în răspunsul pe care îl dă lui Ioan, confirmă această concepţie. Când Ioan Botezătorul, aflat în închisoare, îşi trimite discipolii la Isus pentru a-l întreba: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?”, Isus le răspunde: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună” (Mt 11,3-5).

Evangheliile ne spun că Isus a înviat morţi. Învierea fiicei înaltului funcţionar regal (Mt 9,18-26), a fiului văduvei din Nain (Lc 7,11-17) şi învierea lui Lazăr (In 11,1-48) sunt cele mai cunoscute minuni ale lui Isus în acest sens.

În sfârşit, Isus a prezis învierea sa. Uneori a vorbit voalat despre propria înviere, ca în cazul alungării vânzătorilor din Templu (In 2,18-22), alteori explicit. Isus a prezis de trei ori discipolilor moartea şi învierea sa (Mc 8,31-33; Mc 9,30-32; 10,32-34), dar aceştia sunt departe de a înţelege cuvântul lui Isus. De fiecare dată se tem să îl întrebe despre aceste lucruri şi vorbesc au o reacţie neadecvată vorbind despre cu totul altceva. Aceeaşi neînţelegere se verifică şi în scena schimbării la faţă: când Isus le cere celor trei apostoli să nu vorbească nimănui despre ce au văzut pe munte decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi, aceştia se întreabă „ce înseamnă a învia din morţi”? (Mc 9,9-10).

Spre sfârşitul vieţii pământeşti a lui Isus evenimentele se precipită. Conflictul lui Isus cu autorităţile iudaice, arestarea în Ghetsemani, trădarea lui Iuda, fuga celorlalţi, procesul, batjocorirea, condamnarea, biciuirea, moartea pe cruce şi înmormântarea lui Isus vor răvăşi profund sufletele apostolilor şi ucenicilor lui Isus. Dramatismul morţii sale a întunecat complet orizontul speranţei lor. Lespedea de piatră, rostogolită pe mormântul lui Isus, este acum semnul falimentului unei opere pe care Isus o începuse şi în care mulţi iudei îşi puseseră atâta speranţă.

3. Semnificaţia învierii lui Isus

Totul începe în zorii acelei prime zile a săptămânii. Când femeile au venit să venereze un mort are loc o epifanie îngerească cu un mesaj: „A înviat, nu este aici! Iată, locul în care îl puseseră” (Mc 16,6). Este proclamarea care se va repeta de-a lungul secolelor şi care va fi substanţa mesajului creştin, a liturgiei, a pietăţii, a teologiei şi a artei creştine. Cristos nu este un erou care moare, ci este Cel Viu, prin excelenţă. El participă deplin la umanitatea noastră prin moarte, dar este pentru totdeauna Fiul lui Dumnezeu cel viu iar învierea o atestă.

Învierea lui Isus este prezentată în Noul Testament prin două verbe care ne ajută să înţelegem ceea ce s-a petrecut în mormântul lui Isus în noaptea Paştelui. Primul verb este egheirein, care literalmente înseamnă „a trezi” din somnul morţii; aceasta a fost lucrarea Tatălui. Noul Testament recurge aici la un simbol comun, acela care prezintă moartea ca un somn şi viaţa ca o stare de veghe. Anunţul pascal „A înviat” (Mc 16,6) retrimite la celebra viziune din cap. 37 al cărţii lui Ezechiel, unde Duhul lui Dumnezeu dă viaţă scheletelor dintr-o vale imensă, readucându-le la viaţă.

Cel de-al doilea verb grecesc prin care Noul Testament descrie învierea lui Isus este anistemi, care indică „ridicarea în picioare”. Avem astfel imaginea lui Isus care se ridică şi se înalţă deasupra mormântului. Această înălţare este semnul divinităţii sale glorioase.

Prin această dublă descriere a Paştelui lui Isus Cristos Noul Testament ilustrează misterul care se ascunde în acel eveniment, o realitate care nu este reductibilă la reanimarea unui cadavru, ca în cazul lui Lazăr, a fiului văduvei din Nain sau al fiicei înaltului funcţionar, destinaţi toţi să moară din nou. Prin înviere – „trezire” se doreşte să se sublinieze că Isus Cristos iese din sânul morţii şi revine la viaţă şi la o prezenţă eficace în istorie: nu degeaba se insistă în apariţii asupra verificabilităţii realităţii existenţiale a Înviatului care se lasă atins, vorbeşte, întâlneşte discipolii şi stă cu ei la masă. Prin înviere „înălţare” se subliniază că Paştele este un eveniment care transcende timpul şi spaţiul.

Sfântul apostol Paul reliefează foarte bine relevanţa învierii lui Isus pentru oameni. Învierea lui Cristos este fundamentul învierii noastre: „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul [învierii] celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om [a venit] moartea, tot printr-un om [vine] şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă”(1Cor 15,20-22). Creştinul care îl proclamă pe Isus ca Domn al vieţii şi crede în învierea sa se află pe drumul mântuirii: „Într-adevăr, dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat, vei fi mântuit” (Rom 10,9).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *