Cateheze biblice: Cucerirea ţării promise şi perioada regilor

Teme: Biblic.
.
Publicat la 4 martie 2015.
Partea 6 din 12 din seria Cateheze biblice 2005-2006.
Print Friendly

Autor: Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi
Sursa: Ercis.ro

Iosue

Iosue

Subiectul propus pentru astăzi se referă la o lungă perioadă de timp din istoria Israelului, mai exact din vremea lui Iosue (pe la 1200 î.C.) până la căderea Regatului lui Iuda din anul 587 î.C. Despre această considerabilă perioadă de timp vorbesc o parte din cărţile istorice şi unele cărţi profetice ale Bibliei. Evenimentele istorisite se petrec în ?ara promisă, în care Israelul, constituit ca popor al lui Dumnezeu la Muntele Sinai, intră sub conducerea lui Iosue.

Istoria prezentată în aceste cărţi nu este o istorie laică. Pentru Israel, istoria este locul privilegiat în care poporul ales face experienţa lui Dumnezeu. Dumnezeu se implică în istoria poporului său, îl susţine, îi dă victorie în luptă cu duşmanii şi îl pedepseşte când poporul se îndepărtează de el şi merge pe cărări greşite. Trei perioade se disting în acest mare arc de timp: perioada lui Iosue şi a Judecătorilor, perioada Regatului unit şi perioada celor două regate separate.

1. Iosue şi Judecătorii

Conform cărţii Deuteronomului, Moise moare în ţară străină, pe muntele Nebo în Transiordania, unde este şi înmormântat (cf. Dt 34). După moartea lui, Dumnezeu îi porunceşte lui Iosue să treacă Iordanul pentru a intra în posesia ţării promise (Ios 1). Conform cărţii lui Iosue israeliţii intră în posesia ţării Canaanului în urma a trei campanii militare fulgerătoare. Această viziune despre cucerirea ţării promise oferă poporului o învăţătură: israeliţii au cucerit ?ara, dar nu prin propriile forţe, ci prin puterea lui Dumnezeu. Această cucerire apare ca un război al lui YHWH. Cartea ne oferă imaginea unui Israel ideal sub o conducere ideală.

Diferită este percepţia cărţii Judecătorilor. Această carte arată că perioada de după Iosue – e vorba de aproape de 200 de ani – a fost altceva decât o perioadă ideală. Israelul trăieşte în această perioadă fără un mare conducător. Nu trăieşte totdeauna bine, dar trăieşte. În viaţa poporului există multe probleme sociale şi politice: israeliţii au de înfruntat vecinii prădători, precum filistenii de la vest şi madianiţii de la sud (Jud 2-3; 6-16). Vechii locuitori ai oraşelor canaaneane reacţionează în faţa prezenţei Israelului. Poporul este împărţit în grupuri, triburi, clanuri, sate, regiuni. Când un pericol ameninţă un trib sau altul se ridică un eliberator (sau judecător) care adună poporul sub arme; apoi, după victorie, fiecare se întoarce acasă. Este perioada judecătorilor, oameni carismatici care intermediază între YHWH şi poporul său. Cartea oferă portretele unor bărbaţi şi femei care se remarcă prin vitejie. Printre aceştia se evidenţiază: Iuda, Otniel, Ehud, Debora şi Barac, Ghedeon, Iair, Iefte şi puternicul Samson.

2. Samuel şi perioada Regatului unit

Profetul Samuel este ultimul dintre judecători. În vremea lui poporul se adună şi îşi exprimă dorinţa de a avea un rege. Samuel însuşi nu este încântat de ideea unui rege şi avertizează poporul cu privire la pretenţiile pe care le va avea regele asupra supuşilor, dar poporul insistă (1Sam 8). Dumnezeu ascultă cererea poporului şi astfel Israelul are pentru prima dată un rege, pe Saul (1Sam 10). Apariţia regalităţii creează premisele apariţiei unui stat unitar. Dar Saul, primul rege al israeliţilor, cade în dizgraţie şi deja în timpul regalităţii sale Samuel îl va unge rege pe David, fiul lui Iese Betleemitul (1Sam 16). Saul va muri pe Munţii Ghilboa în războiul contra filistenilor.

După moartea lui Saul, David este recunoscut ca rege, mai întâi de oamenii din Iuda şi apoi de întreg Israelul. Cucereşte teritorii şi îşi consolidează regatul cu centrul la Ierusalim. Aici este adus chivotul şi este stabilit centrul cultului. Dar cartea vorbeşte şi despre greşelile şi suferinţele lui David, pierderea şi recâştigarea Ierusalimului. Ultima parte a cărţii (2Sam 21,1-24,25) ni-l înfăţişează pe David care pregăteşte Israelul pentru viitor, un viitor în care poporul se va afla sub domnia lui YHWH. Regele este „vasalul” lui Dumnezeu iar păstrarea demnităţii de rege depinde de ascultarea faţă de Dumnezeu. Saul pierde puterea în acest context. David, în ciuda relelor morale este ascultător şi devine modelul regelui ideal.

David are o lungă domnie de 40 de ani iar lui îi urmează fiul său Solomon. Cu Solomon Israelul va cunoaşte o mare înflorire. Cel de-al treilea rege construieşte Templul din Ierusalim şi cultivă raporturile politice cu celelalte popoare. El este simbolul înţeleptului iar înţelepciunea sa a rămas proverbială. Mai puţin înţelept se dovedeşte spre sfârşitul regalităţii sale când se lasă atras de cultele popoarelor păgâne. Delăsarea lui Solomon este semnul decăderii care va urma după el.

3. Perioada celor două regate separate

După moartea lui Solomon, fiul său Roboam nu slăbeşte politica de subjugare a poporului, ceea ce va duce la ruperea în două a regatului. Partea de sud, Iudeea, rămâne sub stăpânirea lui Roboam. Dar zece triburi din nord se separă şi îşi întemeiază un nou regat sub conducerea lui Ieroboam. Acest regat se separă de Ierusalim şi de cultul de acolo. Ieroboam duce poporul spre idolatrie creând două temple, la Betel şi la Dan, în nord, unde aşază câte un viţel, ca simbol al divinităţii. Istoria celor două regate separate este profund marcată de idolatria regilor. În loc să fie promotori ai credinţei pure, regii preferă alianţe cu alte popoare şi adoptă practici religioase eterodoxe. Asta va duce la ruina celor două regate. Regatul de nord cade sub loviturile asirienilor în 722 î.C. Regatul de sud cade în 587 sub loviturile babilonienilor. Marea lecţie a perioadei regalităţii este că nerespectarea credinţei şi a dreptăţii duce la ruina unei naţiuni şi a oamenilor.

4. Rolul profetismului

În aceste secole de mari frământări Dumnezeu trimite profeţi de mare nume precum Samuel, Natan, Ilie, Elizeu, Amos, Isaia şi Ieremia. Ca apărători ai credinţei adevărate în YHWH, profeţii avertizează regele şi poporul în faţa pericolelor idolatriei şi a nedreptăţilor sociale care domină societatea. Prin profeţi Domnul se adresează mereu poporului greşitor pentru a-l rechema pe căile sale. Cuvântul profetic poate fi o asigurare a victoriei (1Rg 20,13) sau o promisiune de pace (2Rg 7,1), o ameninţare (1Rg 22,17) sau o condamnare (2Rg 1,3-4). În fiecare caz avem un anunţ al lui Dumnezeu şi constatarea împlinirii inexorabile a anunţului. Dumnezeu este prezent în istorie şi revelează deciziile sale servitorilor săi, profeţii (cf. Amos 3,7).

În contextul regalităţii şi mai ales în faţa dezamăgirilor aduse de regi, profeţii îndreaptă privirea poporului spre viitor, spre un viitor ideal în care Domnul va trimite pe Unsul său (Mesia) care va instaura o perioadă de pace şi dreptate. Profeţia lui Natan despre urmaşul lui David (2Sam 7) şi profeţiile marelui Isaia despre naşterea copilului Emanuel dintr-o fecioară (Is 7; 9; 11) sunt cele mai importante profeţii mesianice din acest timp.

Înregistrând în paginile sale istoria poporului ales, Sfânta Scriptură ne învaţă să considerăm istoria pe care o trăim ca pe o istorie sacră. Dumnezeu este Domn al istoriei iar evenimentele care se întâmplă în viaţa noastră sunt reflexe ale prezenţei şi implicării sale în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. Cine priveşte evenimentele vieţii sale şi ale lumii în lumina lui Dumnezeu ştie să le dea o interpretare şi mai ştie că Dumnezeu a pregătit un viitor plin de speranţă pentru cei ce-l iubesc şi i se închină.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *