Adam şi Eva: ce nu trebuie să faci după ce ai păcătuit

Teme: Spiritualitate.
Etichete: , .
Publicat la 14 martie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Stephen Beale
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange, 2 februarie 2015

Adam şi Eva

Adam şi Eva

Ispita a lovit din nou. Poate că nu a fost decât o înţepătură a dorinţei. Sau poate că ţi-a răvăşit sufletul, mişcându-te până în străfunduri. Oricum ar fi fost, ai cedat şi ai păcătuit. Răspunsul instinctiv, cel puţin pentru majoritatea dintre noi, este să ne ascundem, plini de ruşine, din faţa Domnului. Pentru cineva care caută ferm să ducă o viaţă sfântă, închinată Domnului, poate fi jenant să admită că acea ispită serioasă – spre orice fel de păcat – încă pândeşte în suflet şi că uneori reuşeşte să îl cucerească. Dar ispita cea mai rea dintre toate este să-l îndepărtezi pe Dumnezeu din ecuaţie, şi aceasta tocmai în momentul când ai cea mai mare nevoie de mântuire.

Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari lecţii care sunt trecute cu vederea din istoria lui Adam şi Eva şi a căderii în păcat. Oricum am dori să o caracterizăm – neascultare, lăcomie, mândrie -, ştim cu toţii că rezultatul a fost că au mâncat din fructul oprit. Dar a fost numai atât? Geneza, citită în lumina Scripturii ulterioare, sugerează că Adam şi Eva, ca răspuns la primul păcat, au continuat să greşească: „Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu care se plimba prin grădină în [adierea] vântului şi s-au ascuns bărbatul şi femeia lui din faţa Domnului Dumnezeu printre pomii grădinii” (Geneză 3,7-8).

Să vedem ce anume nu au făcut Adam şi Eva: ei nu au alergat la Dumnezeu să-şi mărturisească păcatul şi să ceară iertare. Sau, nevăzându-l pe Dumnezeu, nu au strigat după El, ca să-şi arate faţa. Nu, Adam şi Eva se ascund imediat de Dumnezeu. De fapt, textul ebraic original este mai precis: Adam şi Eva se ascund de prezenţa lui Dumnezeu, sau de faţa lui Dumnezeu, aşa cum apare în traducerea Douay-Rheims.

Când în cele din urmă Dumnezeu se confruntă cu ei, El nu îi întreabă despre faptul că au mâncat din fructul oprit: prima întrebare este de ce s-au ascuns. „Şi Domnul Dumnezeu l-a strigat pe om şi i-a zis: ‘Unde eşti?'” (Geneză 3,9). Adam răspunde într-un anume fel, pe care unii comentatori biblici îl consideră o falsă confesiune – el mărturiseşte că este gol, dar nu şi păcatul pe care l-a comis: „Am auzit glasul Tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns” (Geneză 3,10). În loc să îi mărturisească lui Dumnezeu păcatul, Adam alegere tăinuirea.

Şi iarăşi, Dumnezeu pune pe primul plan tăinuirea. Numai după aceea El se referă la problema păcatului propriu-zis: „Şi Dumnezeu a zis: ‘Cine ţi-a făcut cunoscut că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?'” (Geneză 3,11). Iar Adam şi Eva în continuare greşesc, dând fiecare vina pe altcineva pentru păcatul lor: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”; „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat” (Geneză 3,12.13).

Relatarea despre Adam şi Eva, cel puţin aşa cum este redată în Geneză, nu este una a mântuirii. Interogatoriul lui Dumnezeu cu Adam se sfârşeşte cu sentinţa dată de El, culminând cu alungarea din Eden. Pentru noi, aceasta este o lecţie despre ce anume nu trebuie să facem – cum anume nu trebuie să răspundem la păcatele noastre şi, poate chiar mai important, să ne recunoaştem înclinarea spre păcat, ceea ce Adam numea goliciune, iar astăzi, în limbajul tehnic al teologiei morale, se numeşte concupiscenţă.

Ca model pentru ceea ce trebuie să facem, să privim mai departe în Sfânta Scriptură. Relatarea despre David şi adulterul lui cu soţia lui Urie ne oferă modelul. Iată răspunsul lui David după ce profetul Natan îl condamnă pentru păcatul său: „David i-a zis lui Nathan: ‘Am păcătuit împotriva Domnului'” (2Samuel 12,13). David nu numai că admite că a păcătuit: el îl aşază pe Dumnezeu în ecuaţie – păcatul nu s-a săvârşit în pustiu. El nu spune numai că a păcătuit. El spune că a păcătuit împotriva Domnului. Păcatul lui este imediat „lăsat la o parte” de Dumnezeu – ceea ce arată sinceritatea căinţei sale, după Sf. Augustin.

De altfel, David rămâne în legătură cu Dumnezeu şi după ce a păcătuit. Deşi păcatul ca atare a fost şters, Nathan îi spune lui David că urmările acestuia în timp nu s-au şters: copilul născut de soţia lui Urie va muri. David începe imediat un „post total”, îmbrăcându-se în sac şi dormind pe pământ – probabil rugându-se necontenit lui Dumnezeu pentru copilul lui. După ce copilul lui moare, David nu renunţă la Dumnezeu, ci, dimpotrivă. „Atunci David s-a ridicat de la pământ, s-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele, apoi s-a dus în casa Domnului şi s-a prosternat înaintea Lui” (2Samuel 12,20).

Felul în care David răspunde la păcatul lui este în total contrast cu răspunsul lui Adam şi Eva. Adam şi Eva nu pot nici măcar să-şi admită păcatul. Mărturisirea lui Adam despre goliciune este în cel mai bun caz un eufemism pentru păcat; nu reprezintă decât evitarea faptului de a vorbi despre acesta. În plus, amândoi mai şi dau vina pe altcineva. David însă recunoaşte deschis ce s-a întâmplat. Adam şi Eva poartă veşmintele ruşinii; David poartă veşmintele pocăinţei (pânză de sac). Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu, David îl caută.

Comparând ambele istorisiri, poate că vom reuşi să apreciem într-un alt fel rugăciunea lui David din Psalmul 51(50),11-13:
Întoarce-ţi faţa de la păcatele mele
Şi şterge toate nelegiuirile mele.
Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule
Şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu.
Nu mă alunga de la faţa Ta
Şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine
.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *