Sfânta Liturghie este un «tot» unitar

Teme: Liturgie.
Etichete: .
Publicat la 25 februarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Veniamin Aenăşoaie
Sursa: Actualitatea creştină, nr. 2/2004

Sf. Liturghie

Sf. Liturghie

Pelerinajul spre biserică şi ritul iniţial trezesc în noi predispoziţiile necesare primirii lui Dumnezeu prin Cuvânt şi prin Euharistie, iar cu inima arzândă pentru primirea darului divin, comunicăm această bucurie fraţilor noştri, la întoarcerea acasă.

În cateheza pentru luna februarie, dedicată Sfintei Liturghii, suntem invitaţi să reflectăm asupra diferitelor părţi ale acesteia. Însă, pentru o bună abordare a tematicii trebuie să pornim de la caracterul unitar al Sfintei Liturghii. Este adevărat, din punct de vedere structural, ea este alcătuită din patru părţi, dar la fel de adevărat este că aceste patru părţi formează un «tot» unitar, astfel încât trebuie să renunţăm la ideea că o parte este mai puţin, sau mai mult importantă decât alta. Dacă am acorda valoare diferenţiată părţilor Sfintei Liturghii nu am face altceva decât să-i distrugem caracterul său unitar şi să mutilăm, în acelaşi timp, unitatea misterului răscumpărării. Acelaşi Cristos este prezent în mijlocul comunităţii adunate pentru celebrarea Euharistică de la semnul Sfintei Cruci, făcut la începutul Liturghiei şi până la binecuvântarea finală de la sfârşitul ei.

Spre şi în casa Domnului

Dacă am înţeles că Sfânta Liturghie este un «tot» unitar, vom depăşi cu destulă uşurinţă ideea greşită, acceptată de mulţi, conform căreia putem ajunge şi mai târziu la Liturghie, căci oricum este valabilă şi aşa. Mai gândesc astfel doar cei care nu au înţeles pe deplin faptul că ei nu sunt doar simpli spectatori, aşa cum sunt cei care asistă la o partidă de fotbal sau la un spectacol, ci participanţi activi împreună cu Cristos, după cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican: „Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei (creştinii) îi oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi o dată cu ea” (LG, 11).

Întâlnirea cu Dumnezeu în Sfânta Liturghie este un moment atât de special, atât de sfânt, încât el trebuie trăit cu dispoziţiile interioare cele mai nobile. Grupurile de evrei care se îndreptau în pelerinaj la Templu, îndată ce zăreau de departe Ierusalimul, începeau să cânte psalmi şi-şi continuau drumul spre casa Domnului în această atmosferă de rugăciune, care trezea în ei bucuria de a se întâlni cu Domnul: „Voi merge cu bucurie în casa Domnului” (Ps 121,1). Şi drumul nostru spre biserică pentru celebrarea Sfintei Liturghii trebuie să fie un pelerinaj.

Fie că-l parcurgem pe jos sau cu mijloacele de transport în comun, acest drum trebuie să-l percepem ca pe un pelerinaj care ne introduce în atmosfera de reculegere şi de pregătire a inimii pentru întâlnirea cu Domnul în Euharistie. Eliberând, încă de pe drum, mintea de gândurile şi preocupările străine de întâlnirea cu Domnul, ne va fi mult mai uşor să trăim în spirit de umilinţă, actul penitenţial de la începutul Sfintei Liturghii, act prin care invocăm milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră, pentru ca să purifice şi să facă vrednică inima noastră, atât pentru celebrarea misterului de iubire a lui Dumnezeu, cât şi pentru primirea harurilor Sale.

Cuvânt de viaţă şi Pâine a vieţii

„Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23); „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In6,56). Din aceste cuvinte ale lui Isus ne dăm seama cât de strâns unite sunt în celebrarea Euharistică cele două momente: liturgia cuvântului şi liturgia euharistică. Amândouă momentele ni-L comunică pe Dumnezeu: unul, prin cuvântul ascultat şi primit în inimă cu dorinţa de a-l împlini întru totul, celălalt, prin pâinea şi vinul transformate în trupul şi sângele lui Cristos, care ni se oferă ca aliment de viaţă veşnică.

Ambele momente sunt pline de viaţă, de viaţa lui Dumnezeu, care ni se oferă. Stând aşa lucrurile, nu mai putem continua să afirmăm că Liturghia este valabilă, sau întreagă, chiar dacă am intrat în biserică la ofertoriu şi nu mai putem continua să acordăm toată atenţia şi respectul momentului consacrării, iar ascultării Cuvântului îi acordăm doar indiferenţă şi poate chiar lipsă de respect.

Episodul celor doi ucenici care coborau de la Ierusalim spre Emaus, cărora li se alătură Isus şi intră în vorbă cu ei, este foarte grăitor pentru a înţelege unitatea perfectă care există între ascultarea Scripturilor, sau liturgia cuvântului şi frângerea pâinii, sau liturgia euharistică. Cum au ajuns cei doi ucenici să-l cunoască pe Isus? Ascultând mai întâi Scripturile: „Începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27) şi participând apoi cu Isus la frângerea pâinii: „Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut” (Lc 24,31).

„Nu ne ardea oare inima în noi?”

După recunoaşterea lui Isus la frângerea pâinii, ucenicii fac relectura celor întâmplate, iar concluzia lor este aceasta: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” (Lc 24,32). Experienţa întâlnirii cu Isus prin Cuvântul Scripturii unită cu aceea a recunoaşterii Lui la frângerea pâinii este pentru cei doi ucenici, de fapt, întâlnirea cu Isus viu, înviat, prezent în continuare cu ei şi cu comunitatea Apostolilor, cărora, întorcându-se la Ierusalim, le-au împărtăşit bucuria de a-L fi văzut pe Domnul. Aceasta trebuie să fie şi bucuria experienţei pe care să o transmitem fraţilor noştri, când după cuvintele «Mergeţi în pace!» de la sfârşitul Sfintei Liturghii, ne întoarcem la casele noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *