Rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu

Print Friendly, PDF & Email

Autor: sr. Rachel OCD (Ruth Burrows)
Traducere: L.C.
Sursa: ChristianCentury.org, martie 2012

În fiecare an, Arhiepiscopul anglican de Canterbury, Rowan Williams, cere unei persoane să scrie o carte pentru a fi citită de către Comuniunea Anglicană în timpul Postului Mare. În anul 2012, el i-a cerut lui Ruth Burrows – o călugăriţă catolică cunoscută drept sora Rachel în comunitatea ei carmelitană – să scrie o carte despre cum să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Arhiepiscopul Williams a declarat că o altă carte a ei, Guidelines for Mystical Prayer (Sfaturi pentru rugăciunea mistică), i-a schimbat viaţa cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. Cartea ei pentru Postul Mare din anul 2012, Love Unknown (Dragoste neştiută) este despre rugăciune şi viaţa creştină. Celelalte cărţi ale ei includ To Believe in Jesus (A crede în Isus) şi Essence of Prayer (Esenţa rugăciunii).

– Care a fost cea mai mare provocare pentru dumneavoastră în trăirea vieţii contemplative şi în vieţuirea în comunitate?

– Confruntarea cu mine însămi, atât în comunitate cât şi în „atmosfera de pustiu” a Carmelului. Eu sunt, prin natură, extrem de egocentrică. A trebuit să mă confrunt cu mine frontal. În anii mei de început, am simţit silă şi furie văzând unele practici, introduse din Spania şi Franţa, străine de cultura engleză şi de ceea ce erau atunci timpurile moderne. Au existat dificultăţi fizice cât se poate de reale. Am suferit mult din cauza frigului, nu puţin, căci „m-a doborât”.

– Privind înapoi la deceniile dumneavoastră de carmelită, cum s-a modificat înţelegerea dumneavoastră asupra vieţii carmelitane?

– Înţelegerea mea asupra vieţii carmelitane era foarte vagă înainte de a intra în Ordin. Am văzut-o ca pe o cale absolută de a mă oferi pe mine însămi lui Dumnezeu – ceea ce am fost chemată să fac. Creşterea în înţelegere a fost treptată, fără niciun moment brusc. Am fost inspirată de o tânără carmelită franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sfânta Tereza de Lisieux. Ea şi-a trăit viaţa carmelitană cu pasiune pentru „mântuirea sufletelor”, aşa cum a exprimat-o, văzând rolul ei ca „iubire în inima Bisericii”.

Nu am simţit o astfel de pasiune, dar mi-am fixat ca scop să mă lupt pentru a mă îndepărta de orice motivaţie egocentrică şi pentru a oferi viaţa mea pentru venirea împărăţiei lui Cristos pe pământ. La începutul anilor 1970, am legat o prietenie de mare sprijin cu o femeie sfântă, care mi-a luminat şi mi-a îmbogăţit viaţa. Ea mi-a oferit o cunoaştere mai profundă a ceea ce însemna să fii o adevărată contemplativă. Dacă ar fi să indic un „moment”, acela ar fi.

– Care au fost provocările pentru dumneavoastră în a accepta solicitarea Arhiepiscopului de Canterbury de a scrie o carte?

– Niciuna dintre cărţile mele nu a fost comandată. În toate celelalte rânduri, ideile şi materialul de bază erau deja acolo şi exista un impuls din interior de a scrie. De data aceasta, nu exista niciunul. Nu aveam nicio idee şi nu mi s-a oferit nicio idee. Exista un singur lucru, şi acela era convingerea că i-aş face plăcere lui Dumnezeu prin acceptarea cererii Arhiepiscopului. Mi se pare că în nicio altă scriere a mea nu am depins atât de complet de îndrumarea divină. Am fost uimită de reacţia faţă de ceea ce mi s-a părut a fi într-adevăr o contribuţie modestă, iar acest lucru mă face să conştientizez cât de mult a răspuns Dumnezeu cu adevărat la rugăciunile mele.

– Ce este credinţa? Ce înseamnă să o ai sau să nu o ai?

– Credinţa este un mister profund pe care nu îl putem explica vreodată în mod adecvat. Ea este interacţiunea dintre harul divin şi mintea şi voinţa umană. Noi vorbind de credinţa creştină, iar aceasta este credinţa în Isus Cristos drept Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Obiectul credinţei noastre creştine este Dumnezeul revelat în Isus Cristos.

Credinţa nu este niciodată o simplă adeziune intelectuală, ci implică întotdeauna angajamentul. Ea este întotdeauna în acţiune; mai mult un verb decât un substantiv. Credinţa nu poate fi o faţetă sau un aspect particular al vieţii mele, ci toată viaţa mea. După cum spune Sfântul Pavel: „Ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Galateni 2,20).

Spiritul Sfânt este Cel care ne dă posibilitatea să credem – „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6,44) -, dar noi trebuie să cooperăm cu toate puterile noastre. Iar acest lucru înseamnă că trebuie să lucrăm „pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică” (Ioan 6,27). „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în cel pe care l-a trimis El” (Ioan 6,29). Ce poate fi mai important?

Mulţi oameni cred că nu au credinţă pentru că simt că nu o au. Ei nu îşi dau seama că trebuie să facă o alegere pentru a crede, să-şi asume riscul de a crede, de a se angaja şi a-şi fixa ca scop să trăiască angajamentul. Nu contează că ei continuă să simtă că nu cred. Sub adăpostul lui a fi „autentici”, ne putem petrece viaţa aşteptând tipul de certitudine pe care nu îl putem avea.

– Ce este, atunci, îndoiala?

– Nu văd cum am putea vorbi despre credinţă dacă am elimina posibilitatea îndoielii. Nu putem avea certitudinile după care natura noastră tinde şi pe care le găseşte în dovezile simţurilor. Probabil, de cele mai multe ori îndoiala nu ne atrage atenţia, dar uneori ea ne poate apăsa cu putere. În măsura în care eu sunt în cauză, sentimentele supărătoare de îndoială par o chestiune a imaginaţiei care nu reuşeşte să facă faţă. Chiar dacă nu avem nicio dovadă ştiinţifică pentru ceea ce credem, nu este nimic iraţional în credinţa creştină, ci o cantitate enormă de informaţii care să o susţină.

În vremuri de dificultate, adăpostul meu este în Evanghelii. Acolo îl întâlnesc pe Cristos, „lumina preafrumoasă” care învinge întunericul îndoielii. Credinţa mea este, în esenţă, credinţă în Isus Cristos: „Tu eşti adevărul. Cuvântul Tău este adevărul şi ceea ce mă tulbură e o minciună”. Cred că se ajunge la un stadiu în care o persoană este atât de susţinută de Dumnezeu încât, indiferent de cât de împresurată acea persoană ar putea fi, credinţa rămâne fermă, căci „nimeni nu le poate răpi [oile] din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10,29).

– Aţi vorbit odată, într-un interviu, despre eşecul inevitabil al rugăciunii. Aţi putea spune mai multe despre aceasta?

– Rugăciunea nu poate fi niciodată un eşec. Dacă am folosit această expresie, ea s-ar referi la felul în care oamenii se exprimă: „eu nu pot să mă rog”; „rugăciunea mea este un eşec”; „mă rog şi nu se întâmplă nimic; mă rog mie însumi”. Aceasta înseamnă a avea o idee complet falsă despre rugăciune.

A crede în Dumnezeul lui Isus Cristos înseamnă a şti că, prin ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în dragostea Lui, nu există absolut nicio barieră între El şi noi. Avem acces gratuit. Dumnezeu este întotdeauna disponibil, mereu acolo, mereu cu noi – cu tine, cu mine. Mai mult, noi ştim că Dumnezeu ne-a creat din iubire, tocmai pentru că ne vrea uniţi în întregime cu El pentru fericirea totală a Lui şi a noastră.

Acum, dacă credem aceasta cu adevărat – şi noi trebuie, desigur, să o facem, dacă ne-am rezervat câtva timp ca să ne rugăm -, să afirmăm prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu (a lui Isus Cristos) şi să ne oferim Lui ca să facă în noi tot ceea ce doreşte. El nu va pregeta să ne purifice şi să ne transforme treptat, odată ce se uneşte cu noi. Cum poate să conteze faptul că noi nu simţim că aceasta se întâmplă?

Rugăciunea este, în esenţă, lucrarea lui Dumnezeu. Partea ce ne revine este aceea de a acorda timp, de a face tot posibilul pentru a ne menţine atenţia, de a ne abandona în cel mai bun mod în care putem. Atunci putem fi siguri că Dumnezeu lucrează. Credinţa nu cere semne sau dovezi. Atunci când, într-adevăr, am înţeles că rugăciunea este, în esenţă, lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră, nu mai vorbim despre eşec, indiferent de cât de nesatisfăcătoare ne-ar părea rugăciunea.

– În Love Unknown (Dragoste neştiută) scrieţi despre limitele „tehnicilor” de rugăciune. Cum vă raportaţi dumneavoastră la rugăciune?

– Dacă credem că Dumnezeul nostru se comunică în mod total, arzând de dorinţa de a ne iubi pentru perfectă împlinire şi fericire, cu siguranţă atitudinea noastră fundamentală trebuie să fie să îl lăsăm să o facă, să fim receptivi şi să nu încercăm să controlăm noi înşine situaţia. Sunt sigură că unele tehnici pot fi utile pentru a ne linişti ca o pregătire pentru rugăciune, dar mi se pare – se poate să greşesc – că acestea sunt uneori folosite drept substitut pentru rugăciune. Există pericolul de a ne proteja de acţiunea lui Dumnezeu prin controlul pe care îl exercităm în străduinţa de a fi „goi” şi „pasivi”. Eul este foarte activ în încercarea de a se abandona pe sine.

Nu dau dovadă de înţelepciune scriind pe această temă, căci eu nu am experienţă şi pot judeca doar după ceea ce am citit. Am impresia unei căutări de sine subtile, nerecunoscute, a unei dorinţe de a ajunge la o anumită experienţă psihologică (spirituală). Consider că această abordare destul de sofisticată a rugăciunii este greu de reconciliat cu simplitatea cuvintelor lui Isus despre rugăciune. Cu toate acestea, Dumnezeu binecuvântează toate eforturile sincere şi va privi cu iubire spre toţi cei care îl caută. Dacă suntem cu adevărat în căutarea Lui, El ne va lumina. Acest lucru se poate dovedi dureros. Adevărata rugăciune ne dezvăluie nouă pe noi înşine, în păcătoşenia şi în inadecvarea noastră spirituală şi, în acelaşi timp, ne face capabili să le acceptăm cu smerenie şi cu pace.

– O mare parte dintre sfaturile dumneavoastră spirituale par a se referi la nelinişti creştine – poate un sentiment de eşec şi inadecvare în realizarea vieţii creştine. Ce îi spuneţi cuiva care se confruntă cu această nelinişte?

– Cred că neliniştea şi o oarecare frică sunt o parte integrantă a condiţiei de a fi om. Aş merge atât de departe încât să sugerez că frica, recunoscută sau nu, este emoţia noastră dominantă. Instinctul nostru este să fugim de frică, să o înlăturăm, să tragem draperiile ca să acoperim întunericul, să ne menţinem ocupaţi, ocupaţi, ocupaţi, astfel încât să nu ne confruntăm cu ea. Creştinilor le-aş sugera să observe de câte ori în Evanghelii Isus abordează această teamă inerentă: „Nu vă temeţi!” Dacă reflectăm bine la aceasta, El este singurul în măsură să spună acest lucru cu autoritate, pentru că El este răspunsul la temerile noastre – la toate.

În mod fundamental, ne este frică de moarte şi de toate împuţinările care sunt mici morţi, lucruri care ne deteriorează simţul de sine, ne fac să ne simţim supuşi pericolului, nefericiţi şi aşa mai departe. În El, noi avem siguranţă perfectă, absolută. Da, trebuie să murim. Da, cei pe care îi iubim trebuie să moară, lăsându-ne îndoliaţi. Da, lumea este un loc lipsit de siguranţă, adesea ameninţător. Dar avem certitudinea absolută de a fi iubiţi de atotştiutorul, a-toate-iubitorul Creator, care ne promite un viitor într-o astfel de glorie încât aceasta depăşeşte peste măsură suferinţele din această lume. Sfatul meu pentru toţi este să studieze Noul Testament, în special Evangheliile, pentru a ajunge să-l cunoască pe Isus şi, astfel, să-l recunoască drept Calea, Adevărul şi Viaţa, Cel care a venit să ne dea viaţă veşnică.

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *