O mamă care plânge

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Claudiu Dumea
Sursa: Editura ARCB

Fecioara de la Fatima

Fecioara de la Fatima

Faptul s-a petrecut la 20 iulie 1977. La Pussur lângă Damasc, în Siria. La sfârşitul liturghiei solemne, o doamnă, pe nume Georgeta Sofia, înainte de a ieşi din Biserică, a mers să se roage la statuia Maicii Domnului: o statuie a Sfintei Fecioare de la Fatima, din ghips, înaltă de 85 de cm. Dar mare i-a fost surpriza şi emoţia văzând că statuia plânge. Lacrimile îi ieşeau din ochi şi se prelingeau pe obraji. Fenomenul a durat trei zile, având ca martori mii şi mii de persoane, printre care autorităţile civile şi pe pro-nunţiul apostolic la Damasc, mons. Angelo Pedroni care a prelevat lacrimi în tampoane de vată pentru a fi studiate în laborator. Faptul a avut un răsunet extraordinar nu numai printre catolici, dar şi printre ortodocşi şi musulmani.

În ultimele decenii, în apariţiile Sfintei Fecioare, apare un fenomen foarte frecvent, aproape inexistent în trecut şi anume că Sfânta Fecioară plânge: icoane, statui ale ei care varsă lacrimi. şi mesajele pe care le face Sfânta Fecioară vorbesc mereu de durerea inimii ei care sângerează, de tristeţea inimii ei. Asemenea expresii, asemenea mesaje ne şochează, ne tulbură. Căci ne punem întrebarea: cum poate Sfânta Fecioară să sufere, să-i sângereze inima, să se întristeze, să verse lacrimi dacă este în paradis? Ce fel de paradis mai e acela unde se plânge, unde se varsă lacrimi? Ni se pare absurd, aşa cum ni se par absurde cuvintele cu care este convins un copil să nu mai plângă atunci când îi moare mama: „Nu mai plânge aşa că îl faci pe bunul Dumnezeu să plângă, o întristezi pe mama ta care este în cer, o faci să plângă”. şi totuşi se plânge şi în cer. Ne aflăm în inima misterului. Plânge în cer nu numai mama care îşi vede copilul plângând lângă sicriul ei, nu numai Maria care varsă lacrimi în cer văzând păcatele şi nenorocirile care îi ameninţă pe fiii ei de pe pământ, dar plânge chiar şi Dumnezeu Tatăl şi suferă în inima lui. Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu se plânge, e îndurerat, îşi simte inima sfâşiată când vede legământul său încălcat, când este trădat şi rănit în iubirea lui de tată, de mamă, de soţ, văzând cum poporul său se îndreaptă spre propria sa distrugere şi pieire. Acelaşi lucru îl afirmă Isus când vorbeşte despre Dumnezeu ca despre un tată care suferă enorm şi i se rupe inima de milă pentru copilul care părăseşte casa părintească; suferă în inima sa mai mult decât suferă copilul său care îndură foame, lipsă, umiliri de tot felul, şi se bucură enorm când copilul i se întoarce acasă. Suferinţa lui Dumnezeu, ca şi desăvârşita bucurie a lui Dumnezeu, sunt adevăruri necontestate ale credinţei noastre. E la mijloc, însă, acelaşi mister de nepătruns pe care îl întâlnim în Fiul lui Dumnezeu devenit om: suferă ca om, plânge în ieslea Betleemului, plânge gândindu-se la distrugerea Ierusalimului, plânge la mormântul prietenului său Lazăr, suferă enorm în trupul şi sufletul său, mai ales în agonia sa când se simte abandonat chiar şi de Tatăl său. În virtutea unirii ipostatice, aceste suferinţe sunt suferinţele lui Dumnezeu, ale unui Dumnezeu totuşi cu desăvârşire fericit. La contactul cu filozofia elenistă, în secolele IV-V, au apărut ereziile care n-au putut admite aşa ceva; refuzând misterul credinţei, au rămas cu ce spune raţiunea, filosofia: impasibilitatea lui Dumnezeu nu se poate împăca cu slăbiciunile şi suferinţele trupeşti ale Fiului lui Dumnezeu făcut om. Ca atare Cristos n-a fost decât un simplu om: arianismul; sau a fost numai Dumnezeu, trupul său fiind o simplă aparenţă de om: monofizismul. Dacă Dumnezeu e fericire deplină, unde mai este loc pentru suferinţă? Dumnezeu este iubire. Bucurându-se de libertate absolută, el a creat un spaţiu de iubire prin care intră în relaţie cu creaturile sale, cu omul. Acesta e spaţiul în care se varsă lacrimi, în care Dumnezeu suferă atunci când este rănit în iubirea sa. În acest spaţiu este ceea ce numim inima lui Dumnezeu: inimă de tată, inimă de mamă. La un asemenea spaţiu sunt părtaşi şi îngerii lui Dumnezeu, care, dacă fac sărbătoare în cer când se converteşte un păcătos pe pământ, fără îndoială că varsă lacrimi atâta timp cât păcătosul rămâne în păcatul său. În acest spaţiu al iubirii, plâng de compătimire pentru oamenii de pe pământ sfinţii şi toţi locuitorii cerului şi în primul rând aceea care este mama tuturor oamenilor: Maria. Perfect fericiţi şi totuşi plâng? Da! Fiindcă în ei nu se stinge focul divin al iubirii; şi ce fel de iubire ar fi aceea care ar rămâne impasibilă, care nu simte compătimire, durere, văzând suferinţele şi nenorocirile celor pe care-i iubesc?

Filosoful J. Maritain are dreptate când spune că nu există o imagine mai deformată şi mai anticreştină a lui Dumnezeu decât aceea a unui Dumnezeu distant, care locuieşte izolat şi imperturbabil în înălţimea lui olimpiană, impasibil, nepăsător, indiferent faţă de copiii lui care suferă şi plâng pe pământ. Se întreabă pe bună dreptate filosoful: „Cum e posibil să credem că Dumnezeu este iubire şi să ne gândim la el nu ca la un tată ci ca la un despot care se distrează privind suferinţele umane de pe pământ?” Scrie filosoful: „Dacă oamenii ar şti că Dumnezeu suferă cu noi şi mai mult decât noi pentru toată suferinţa care pustieşte pământul, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate. Dumnezeul nostru e un Dumnezeu care plânge ori de câte ori o fiinţă omenească plânge”.

Acelaşi lucru s-ar putea spune cu privire la Sfânta Fecioară Maria: nu există o imagine mai deformată şi mai anticreştină a Mariei decât aceea a unei regine care stă pe tron şi cu coroană pe cap, izolată, distantă, imperturbabilă, în mărirea cerească, primind cântările şi omagiile îngerilor, impasibilă, nepăsătoare, indiferentă faţă de copiii ei nenorociţi şi ameninţaţi de pe pământ. Parafrazând cuvintele filosofului Maritain, am putea spune: dacă oamenii ar şti că Maria e o mamă care suferă cu noi şi mai mult decât noi pentru toate suferinţa care pustieşte pământul, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate. Mama noastră, Maria, e o mamă care plânge ori de câte ori o fiinţă omenească plânge.

Şi totuşi ne întrebăm de ce acest fenomen: statui, icoane ale ei care plâng într-un număr impresionant tocmai în ultima vreme? Motivul e simplu: pentru o mamă, lacrimile sunt ultima armă de care dispune, ele fiind de fapt arma cea mai puternică. E ceea ce se întâmplă în orice casă cu mulţi copii: copiii se cearta, se bat, sunt obraznici, neastâmpăraţi: mama îi ceartă, strigă la ei, îi bate. Degeaba! Copiii sunt din ce în ce mai răi şi mai obraznici. Când mama a epuizat toate mijloacele de a face ordine între copii, începe să plângă. Dintr-o dată copiii se potolesc, se liniştesc: lacrimile mamei i-au învins. Se pare că Sfânta Fecioară a epuizat toate mijloacele pentru a-i întoarce pe oameni pe calea cea bună: totul a fost în zadar. Acum recurge la ultima armă de care dispune o mamă: lacrimile.

Şi dacă ne punem întrebarea: ce produce cele mai mari suferinţe inimii de mamă a Sfintei Fecioare? Cine o face să verse cele mai multe lacrimi? Omenirea împietrită în păcate? Lepădarea aproape generalizată de credinţă? Imoralitatea care s-a revărsat asupra lumii? Ateismul, persecuţia sistematică a credinţei sub diferite forme la scară mondială, nedreptăţile, crimele, războaiele care devastează pământul? Catastrofele care se prevăd ca urmare a necredinţei şi a imoralităţii generalizate? Nu acestea deţin primul loc. Citind mesajele Sfintei Fecioare, deoarece aceste lacrimi sunt însoţite de mesaje, aflăm cu stupoare că cei care provoacă mai presus de toate suferinţe inimii sale şi o fac să plângă, suntem noi cei chemaţi să fim lumina lumii şi sarea pământului: căci atunci când cei chemaţi să fie lumină nu sunt lumină, lumea se scufundă în întuneric; atunci când cei chemaţi să fie sarea pământului sunt fără gust, mediocri, vicioşi, scandaloşi, imorali, nu mai are cine să conserve moralitatea: lumea intră în putrefacţie. Tot ce spune Sfânta Fecioară în toate mesajele sale, referitor la slujitorii altarelor pentru care varsă cele mai multe lacrimi, se poate rezuma în ceea ce spune ea Maicii Agneza în revelaţiile făcute în ultimii ani la Akita, în Japonia. La Akita, în Japonia, între 1975-1981, o statuie a Maicii Domnului a plâns de peste 100 de ori. Timp de aproape 7 ani, cele 115 milioane de japonezi au putut să urmărească acest fenomen extraordinar prin intermediul televiziunii. Iată ce spune, printre altele, Sfânta Fecioară, Maicii Agneza, la Akita: „Preoţii care nu mă vor cinsti vor fi dispreţuiţi, ridiculizaţi, combătuţi de confraţii lor. Altarul, biserica vor fi pustiite. Biserica se va umple de slujitori compromişi (compromişi cu spiritul lumii, cu puterea politică, cu banul, cu ideologiile la modă). Prin uneltirile Satanei, mulţi preoţi şi călugări vor abandona vocaţia lor (sau mulţi vor intra în preoţie inconştienţi, nepregătiţi pentru misiunea lor, pentru motive care nu au nimic de-a face cu menirea nobilă şi dumnezeiască a preoţiei). Satana se va înverşuna mai presus de toate împotriva celor chemaţi să se ofere Tatălui”.

Blaise Pascal punea pe buzele lui Isus aceste cuvinte: „În agonia mea în Grădina Măslinilor, am vărsat câteva picături de sânge şi pentru tine”. Eu aş putea pune pe buzele Sfintei Fecioare aceste cuvinte: „din lacrimile pe care le vărs, o lacrimă e vărsată şi pentru tine”.



Posted in Fără categorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *