Iob, dreptul suferind fără vină

Teme: Biblic.
.
Publicat la 1 februarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Iob

Iob

Dacă Iob ar fi un nume ebraic, ar trebui să fie pus în legătură cu verbul „aiab” care înseamnă „a fi duşmănit” iar înţelesul cel mai plauzibil ar acela de „Cel care este atacat”. Este mai credibilă, încă, originea ne-ebraică a acestui nume, provenind mai curând din ambientul semitic nord-occidental: „ai-ia-abu”, „unde este tatăl meu?”; această întrebare poate fi aplicată unei divinităţi sau unui părinte mort prematur.

Şi dacă mai este ceva dincolo de această viaţă?

Iob întruchipează tematica omului drept care suferă deşi este nevinovat. O asemenea problematică este legată de concepţia tradiţională a retribuirii, care se bazează la rândul ei pe o viziune despre viaţa de dincolo mai degrabă ingenuă şi primitivă. După moarte, toţi oamenii – susţine această viziune – coboară în lumea subterană (sheol, în ebraică), toţi, fără deosebire sau diferenţă, fie sclavi sau regi, bătrâni sau tineri, buni sau răi. Dar pentru că în lumea subterană nu există judecată nici răsplată pentru cei buni ori pedeapsă pentru cei răi, persoana bună trebuia să fie răsplătită, prin excludere, în timpul acestei vieţi iar cea rea, pedepsită în această lume. Era ferm înrădăcinată convingerea că dreptatea lui Dumnezeu şi judecata lui infailibilă vor acorda fiecăruia ce i se cuvine. „Tu răsplăteşti pe fiecare după faptele sale”, afirmă psalmul 62,13.

Se observă, aşadar, o strânsă legătură de cauzalitate între faptele săvârşite şi destinul omului. Potrivit acestei legături, celor drepţi şi timoraţi de Dumnezeu le revine o viaţă lungă, prosperitate, fericire şi bucurie, bogăţie şi onoare în timp ce păcătoşii trebuiau să fie loviţi de tot felul de nenorociri, boli, mizerie, sărăcie sau moarte prematură. Pe de altă parte, dacă un om era lovit de nenorocire, exista convingerea că această suferinţă trebuie văzută pedeapsa pentru o nelegiuire, cunoscută sau necunoscută.

Această viziune va continua să existe încă şi în Noul Testament şi Isus va avea de înfruntat asemenea locuri comune (cf Lc 13,1-5; 9, 1-3). Doctrina unei retribuţii pur imanante, construită de altfel în întregime pe atributul divin al justiţiei, primeşte o lovitură mortală în perioada post-exilică, din motive obiective: experienţa comună dovedeşte întocmai contrariul. Astfel, în secolul III î.C., Qohelet afirmă cu scepticism şi realism: „se întâmplă ca cel care nu ţine cont de lege, în ciuda comportamentului său rău, se bucură de o viaţă lungă” (7,15; 8,12). Aceasta este, concret, problematica de la baza cărţii lui Iob, care în disperarea totală, dar şi cu o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu, se întreabă de ce dreptul trebuie să sufere, mai mult, chiar omul nevinovat şi timorat de Dumnezeu primeşte cele mai crunte nenorociri. Într-o tradiţie antică, un asemenea om avea numele de Iob.

Cartea lui Iob: dreptul suferind pe nedrept

Iob este deja menţionat în cartea profetului Ezechiel (14,14.20), alături de Noe şi Daniel, ca model al omului drept. Prologul cărţii, de altfel, ne spune că Iob nu era evreu ci locuitor al pământului Uz, în sudul Mării Moarte, unde locuitorii acestei cetăţi erau renumiţi pentru înţelepciunea lor. Plasarea lui Iob într-un pământ străin şi într-un ambient patriarhal, urmăresc să ne transmită o idee precisă: când este vorba de dreptul suferind pe nedrept, se atinge o coardă sensibilă nu numai pentru Israel ci pentru întreaga umanitate, în general, care dă de gândit dintotdeauna.

Cartea lui Iob constă dintr-un cadru narativ bine construit: un prolog (capp. 1-2), un epilog (cap. 42,7) şi corpul principal (3-42,6) care a fost introdusă într-un al doilea moment în acest cadru, care cuprinde discursurile lui Iob cu prietenii lui şi cu Dumnezeu. În timp ce partea principală a dialogurilor lui a fost compusă în formă poetică abia după exil (între secolele V – III î.C.), paginile narative, scrise în proză, reprezintă o tradiţie mai veche, iniţial de sine stătătoare.

În interiorul cadrului narativ, critica literară distinge alte două straturi: un material de bază de înainte de exil şi un altul de amplieri post-exilice. Acest proces complicat prin care s-a format textul actual al cărţii lui Iob ne arată că tematica de fond a trebuit să înfrunte noi provocări şi obiecţii.

Iob şi periplul său existenţial

Iob, aşadar, din ţara lui Uz, este un om neprihănit, drept, timorat de Dumnezeu. Are şapte fii şi trei fiice, turme în cantităţi nenumărate încât nimeni nu-l egalează în cinste şi renume. Dar acest om, pe cât de pios pe atât de bogat, pierde orice avere fără nicio vină. Turmele, îi sunt furate sau distruse de intemperiile vremii, slujitorii sunt ucişi iar toţi fiii lui mor într-o nenorocire. În ciuda acestor nenorociri de neînţeles, care în doctrina vremii despre retribuţie sunt în contrast eclatant cu pietatea lui, Iob nu are niciun cuvânt de reproş pentru Dumnezeu, ci se înduplecă fără răzvrătire la acest destin inexplicabil. Autorul sacru a pus pe buzele lui Iob, atât de curajos în suportarea durerii, cuvintele sale cele mai celebre, probabil: „Gol am ieşit din sânul mamei mele, gol, mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie lăudat numele Domnului” (1,21). Rudele şi cunoscuţii caută să-l mângâie în nenorocirile lui şi îi dau câţiva bani ca să înceapă de la capăt. Dar Dumnezeu îl binecuvântează pe slujitorul său mai mult decât înainte. Îi dăruieşte din nou şapte fii şi trei fiice extraordinar de frumoase, iar turme, îi sunt date de două ori mai mult. Iob a trăit alţi 140 de ani, durata a patru generaţii şi moare, în cele din urmă „bătrân şi sătul de zile” (42,17).

Raportul „faptă şi răsplată”

După legea raportului strâns dintre comportament şi consecinţele lui concrete, niciodată vreo nenorocire n-ar trebui să se abată asupra unui om atât de drept. Chiar dacă textul nu dă niciun răspuns la această problemă, la sfârşit toate se termină în mod pozitiv. Suferinţa lui Iob era nemeritată, e adevărat, dar nu a fost inutilă. El a suportat cu încredere şi dăruire în Dumnezeu un destin inexplicabil. Credinţa lui eroică a fost recompensată într-o măsură şi mai mare decât pietatea sa de înainte, astfel încât vechea idee de retribuţie, în ciuda tuturor celor întâmplate, la sfârşit revine în triumf în toată valabilitatea ei.

Intervenţia Satanei

Există, însă o re-elaborare post-exilică a acestei tradiţii de fond, care urmăreşte să interpreteze nenorocirile lui Iob în sensul unei încercări a credinţei. O încercare, de altfel, care nu este atribuită lui Dumnezeu, ci Satanei. Dar aici este vorba de un Satana care nu trebuie identificat cu diavolul din infern, după interpretarea noastră a acestei figuri invizibile. Satana din cartea lui Iob face parte din „fiii lui Dumnezeu” (1,6; 2,1), adică din rândul îngerilor din cer. Termenul ebraic „satan” înseamnă „acuzator, adversar” şi a fost folosit mai ales pentru a desemna pe oamenii care acuzau pe alţii pe nedrept şi îi combăteau fără motiv. În perioada post-exilică, această funcţie a fost atribuită unui înger, care a primit apoi titlul de „satan” pentru că, pentru a spune într-un anumit fel, are rolul de procurator ceresc care îi acuză pe oameni înaintea lui Dumnezeu (acelaşi rol îl are Satana şi în Apocalipsa Sf. Ioan 12,10). Această figură se întâlneşte pentru prima dată în profetul Zaharia (3,1) care după exil, în anii 520-518, era ocupat la Ierusalim cu reconstruirea templului: aici, Satana apare ca acuzatorul marelui preot, denunţă vinovăţia cu zel excesiv şi implacabil, simţind o bucurie răutăcioasă în a-i acuza pe oameni înaintea lui Dumnezeu.

În haina de acuzator, Satana apare şi în prologul cărţii lui Iob, în partea de bază ampliată după exil. Aici, Satana este prezentat drept cel care se plimbă pe pământ, atent la modul de comportare al oamenilor, având o satisfacţie deosebită când îi prinde în greşeală pentru a-i putea acuza apoi în faţa lui Dumnezeu. Nu-i place, printre altele, faptul că Iob este atât de cucernic şi neprihănit, susţinând că el se comportă astfel numai pentru că toate îi merg bine. El exprimă astfel înaintea lui Dumnezeu însuşi un dubiu, acela că fidelitatea lui Iob poate fi distrusă dacă acest om ar trebui să piardă ceea ce are. Dumnezeu acceptă sfidarea şi îl pune la dispoziţia Satanei toate bunurile materiale ale lui Iob, astfel încât pierderea, rând pe rând, a averii lui este pusă pe seama lucrării funeste a Satanei. În acest fel, suferinţa celui drept, inexplicabilă pornind de la ideea retribuţiei, este îndreptată spre o cauză supra-naturală, de neînţeles pentru om. Dar pentru că Iob, în ciuda durerii pentru aceste pierderi, îşi păstrează nealterate pietatea şi credinţa, Satana intenţionează să-l supună la o nouă încercare, şi mai grea, şi a cerut lui Dumnezeu permisiunea să intervină asupra corpului însuşi al lui Iob: bube oribile îl lovesc pe Iob din cap pînă în picioare. Plin de amărăciune, Iob s-a împresurat cu cenuşă pe o grămadă de gunoi (Septuaginta şi Vulgata: „bălegar”), unde îşi scărpina cu o aşchie pielea puroiasă şi urât mirositoare. Este imaginea de mizerie şi nefericire extremă, imaginea lui Iob cel drept care suferă şi îndură cu resemnare încrezătoare. Dar nimic nu poate afecta încrederea şi credinţa acestui om în Dumnezeu. Când pînă şi soţia, descumpănită total, îi reproşează un asemenea comportament de pietate şi îl îndeamnă să-l blesteme pe Dumnezeu ca să moară imediat, el respinge asemenea prostii prin cuvintele cunoscute multora, dar greu de înţeles: „Dacă de la Dumnezeu primim binele, de ce nu ar trebui să primim şi răul?” (2,10).

Intervenţia prietenilor

Partea poetică a cărţii lui Iob, corpul principal al textului, a asumat drept cadru naraţiunea precedentă în proză. În legătură cu vizitele rudelor şi prietenilor, despre care se vorbeşte în partea iniţială, aici, vin în vizită la Iob trei prieteni care vor să-i arate compasiunea şi mângâierea lor: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Zofar din Naama. Conversaţia profundă cu Iob are ca subiect central cauza suferinţei lui. Dialogurile se desfăşoară în trei faze (3-11; 12-20; 21-27), fiecare fiind deschisă de un discurs al lui Iob, la care îi răspund prietenii în succesiune şi în alternanţă cu Iob însuşi. (…)

În marea sa durere, Iob îşi blestemă ziua în care s-a născut şi se plânge cu amărăciune: „Săgeţile Celui atotputernic stau înfipte în mine, şi spiritul meu le bea veninul, şi înfricoşările lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea” (6,4). Nu mai are putere. Lucrul pe care şi-l doreşte cel mai mult în aceste momente este ca Domnul însuşi să-l nimicească, punând capăt dintr-o dată la viaţa şi la durerea sa. Iob nu se simte vinovat pentru nimic, deşi ştie că niciun om nu poate fi considerat drept înaintea lui Dumnezeu şi că prin urmare nimeni nu poate să-i ceară cont lui Dumnezeu pentru faptele lui, din moment ce el pedepseşte fără să ţină cont de vină şi păcat. Dar i-ar place atât de mult să ştie de la el: „Câte sunt vinovăţiile mele şi păcatele mele? Ajută-mă să cunosc fărădelegea mea şi păcatul meu” (13,23; 7,20 şi 16,17).

În neputinţa sa, sufletul lui este sfâşiat, întins ca o pânză între resemnarea profundă şi aşteptarea speranţei. Se pierde în gânduri despre vremelnicia omului, destinat mormântului împreună cu bucurile şi aspiraţiile lui. Sau, nu cumva există şi aici o licărire de speranţă? „Eu ştiu că răscumpărătorul meu e viu; ca ultimul se înalţă deasupra ţărânii. Fără această piele, care va fi distrusă, şi fără această carne, îl voi vedea pe Dumnezeu” (19,25). Iob are certitudinea că Dumnezeu, la moartea sa, i se va prezenta ca salvator şi mijlocitor. Idea unei întâlniri cu Dumnezeu după moarte, ceea ce încă nu reuşeşte să-şi imagineze „cum” va avea loc şi în ce situaţii precise, se înfiripă aici ca aurora peste întunecata lume din adâncuri, tocmai acolo unde concepţia tradiţională orice raport cu Dumnezeu era destinat să se întrerupă. Acest motiv, aici, abia schiţat, va primi dezvoltări ulterioare în decursul timpului, pînă la a deveni convingere fermă că după moarte va avea loc o judecată care va condamna pe cei păcătoşi la pedeapsa eternă şi va premia pe cei drepţi la o viaţă nepieritoare cu Dumnezeu. Iob, care se lamentează în continuu că trebuie să sufere fără să fi comis vreun delict, pune în dubiu aşadar doctrina tradiţională a retribuţiei înţeleasă în termeni pur imanenţi, afirmând că dacă adesea cei răi se bucură de o viaţă lungă şi fericită, şi acest lucru este cu totul nedrept.

În schimb, prietenii lui insistă în mod ostinat şi obtuz pe vechea idee a retribuţiei. Ei reprezintă teologia rece ca gheaţa, aseptică, în care se analizează numai corespondenţa detaşată şi automatică dintre vinovăţia umană şi pedeapsa divină. De aceea, ei nu sunt capabili să se deschidă şi să creadă la repetatele declaraţii de inocenţă ale dreptului Iob. Îl acuză de orgoliu, mândrie, îl sfătuiesc să se umilească înaintea lui Dumnezeu, să-şi facă o bună cercetare a cugetului. Nu reuşesc să înţeleagă faptul că un om care este drept înaintea lui Dumnezeu poate suferi pe nedrept. De aceea, nu se tem să-l acuze pe Iob de orice fel de infidelitate şi încălcare a legii. Nimic nu-i mişcă din poziţiile lor. În a treia zi de conversaţie, Bildad ia cuvântul doar pentru câteva clipe, Zofar nici pentru atât, pentru că discursurile lor se învârt în gol şi nu aduc nicio concluzie.

Dezamăgirea lui Iob

La rândul său, Iob este extrem de dezamăgit de lipsa de înţelegere şi de legalismul prietenilor, ba chiar este mâniat. În loc să-l ajute sau cel puţin să-i aducă mângâiere, prin insinuările lor adaugă la durerea fizică şi suferinţa sufletească (19,2). Indignat şi înfuriat, le reproşează acestora: „sunteţi nişte născocitori ai minciunii, doctori neputincioşi” (13,4). Apoi, în jurământul de nevinovăţie, un soi de confesiune generală, Iob afirmă încă o dată propria curăţie şi cu această ultimă analiză a propriei conştiinţe, îl provoacă pe Dumnezeu să emită verdictul (cap. 31).

Dar în locul răspunsului lui Dumnezeu, apare în acest moment, fără nicio legătură cu restul cărţii, un personaj nou, Eliu, care apoi va ieşi de pe scenă aşa cum a intrat, fără să lase nicio urmă. Cele patru monologurile ale acestuia (capp. 32-37), fragmentează firul ultimului strigăt al lui Iob către Dumnezeu şi răspunsul lui Dumnezeu însuşi. Foarte probabil, atât la nivel formal cât şi stilistic, această parte este o adăugire ulterioară. În ciuda vârstei lui tinere, Eliu se prezintă indignat, în haina criticii şi arbitru nu numai al lui Iob dar şi al celor trei prieteni. Corectează observaţiile lor nesatisfăcătoare şi în parte considerate blasfeme din punctul de vedere al doctrinei obişnuite şi interpretează suferinţele din punct de vedere pedagogic, ca purificare a omului de orgoliul său. Elu nu aşteaptă răspunsul celorlalţi, semn ulterior că monologul lui a apărut într-o perioadă succesivă, în cercuri sapienţiale.

Concluzia şi teofania finală

Încheierea şi punctul culminant al dialogurilor se regăsesc în teofanie, cu două discursuri ale lui Dumnezeu şi tot atâtea răspunsuri scurte din partea lui Iob. Dar Dumnezeu nu apare ca să reaprindă şi ducă mai departe discuţiile lui Iob cu prietenii lui, ajunse într-un drum fără ieşire. Dumnezeu nu răspunde la întrebările lui Iob, ca şi cum ar fi fost obligat să-i răspundă, să-i dea cont, dar trece mai departe, suveran, dincolo de suferinţele lui Iob şi de propria auto-justificare. În centrul a toate nu este omul ci Dumnezeu, Domnul atotputernic care ţine în mâinile lui soarta lumii întregi. Cu o serie de întrebări privind minunăţiile şi misterele creaţiei, Dumnezeu îl conduce pe Iob la marginea capacităţilor lui umane de înţelegere şi de gândire a realităţii: „Unde erai tu cân puneam temeliile pământului?” (38,4). În ce fel omul, în micimea lui, incapabil să înţeleagă şi să domine lucrările lui Dumnezeu, va putea cuprinde pe Cel care a făcut toate acestea şi care guvernează toate cu înţelepciune şi atotştiinţă? Va putea oare să-i dea directive lui Dumnezeu sau să-l cheme la raport?

În faţa misterului lui Dumnezeu, omului nu-i rămâne decât să capituleze şi să tacă. Suferinţa, se spune în acest fel indirect, este de neînţeles în cele din urmă, la fel ca Dumnezeu însuşi. Şi astfel, la sfârşit, dreptul suferind, readus în limitele nepotrivirii sale umane, poate recunoaşte în propria contestaţie a lui Dumnezeu şi în cearta cu el un act de presumpţie, pentru a mărturisi în fine cu o atitudine de umilinţă profundă: ” Într-adevăr, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi de neînţeles. De aceea, mi-am revenit în fire şi mă pocăiesc, în praf şi cenuşă” (42, 3.6).

Prin suferinţa sa, acceptată şi trăită in fidelitate şi iubire faţă de Dumnezeu, Iob deschide ultima rezistenţa umană înaintea venirii lui Cristos: pe Cruce, cel Drept pentru cei nedrepţi, va lua asupra sa suferinţele tuturor oamenilor şi în iubire faţă de Tatăl va îmbrăţişa destinul fiecărei persoane. Prin Duhul său va însufleţi speranţa celor disperaţi şi viaţa celor fără viaţă.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *