CFE: Dumnezeu Tatăl vrea binele meu

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 17 februarie 2015.
Partea 59 din 131 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Tatăl ne vrea binele

Tatăl ne vrea binele

Cateheza 59
Dumnezeu Tatăl vrea binele meu
Text de bază: Evrei 12,5-7.10-13

Dragi prieteni,

Suntem din nou dispuşi să-l ascultăm pe Domnul, în bucuria de a asculta Cuvântul Său, un Cuvânt care vine de la El, vine de la Dumnezeu, Cuvânt însufleţit de Spiritul Sfânt. E un Cuvânt diferit de celelalte cuvinte şi are calitatea de a ajunge la inimă, de a transforma inimile.

Fragmentul Cuvântului lui Dumnezeu, de această dată, îl luăm din Scrisoarea către Evrei, cap. 12 vers. 5-7 şi 10-13. Titlul pe care-l dăm acestui moment de reflecţie şi care, am putea spune, sintetizează acele cuvinte pe care le ascultăm este: Dumnezeu Tatăl vrea binele meu, şi, am putea adăuga, face totul pentru ca binele meu să se înfăptuiască.

Să ascultăm tocmai Cuvântul lui Dumnezeu:

5… Şi aţi uitat sfatul care v-a fost dat ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui disciplina Domnului şi nu te descuraja când eşti mustrat de El. 6 Căci pe cel pe care-l iubeşte Domnul îl pedepseşte şi-l bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte.”
7 Ceea ce înduraţi este spre învăţătura voastră. Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii; căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte? 10… Primii ne pedepseau doar pentru puţine zile, după cum li se părea lor că e bine, dar El o face în interesul nostru, ca să avem parte de sfinţenia Lui. 11 Orice pedeapsă nu pare să fie pe moment bucurie, ci întristare; dar mai târziu aduce, în schimb, celor care au fost încercaţi de ea, rodul dătător de pace al dreptăţii. 12 De aceea, îndreptaţi mâinile moleşite şi genunchii fără vlagă 13 şi faceţi drumuri drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel şchiop să nu se abată, ci mai degrabă să se vindece.

Înainte de toate vrem să subliniem o veste foarte frumoasă ce o descoperim în aceste rânduri pe care le-am ascultat: Dumnezeu ne iubeşte şi ne păzeşte pe fiecare. Aşa cum voi, taţi şi mame, ştiţi să-i supravegheaţi pe fii voştri, pe fiecare în parte, ţinând cont de diversitatea de vârstă a lor, de sensibilitate, de gusturi, de răspunsuri, de caracter, nu procedaţi cu toţi la fel – desigur vă iubiţi fii pe toţi la fel, dar fiecăruia ştiţi să-i daţi ascultare în funcţie de situaţie, în funcţie de povestea vieţii lui, la fel Dumnezeu Tatăl în mod infinit mai mult ne iubeşte şi ne poartă de grijă fiecăruia în parte, unul câte unul.

„Fiul meu – aşa suntem numiţi – nu te descuraja!” E foarte frumoasă această expresie: „fiul meu, nu te descuraja!” Acest cuvânt desigur e adresat tuturor dar, atenţie, are scopul de a ajunge la fiecare dintre noi cei strânşi în jurul acestui Cuvânt al Său. Nu se adresează grupului, ci fiecăruia în parte, deci capătă un ecou deosebit pentru fiecare. Pentru că fiecare este chemat să simtă că i se adresează personal, pentru că Dumnezeu vrea să ajungă la mine.

Iată de ce în momentul următor dăruim Cuvântul, mai exact dăruim ceea ce a făcut Isus pentru noi, ceea noi am făcut pentru El, dăruim ceea ce am simţit în interior, dar nu în sensul de a gândi că acel Cuvânt reprezintă ceea ce spun eu, nu categoric! Nimeni dintre noi nu poate spune: Cuvântul spune ceea ce am înţeles eu, ci fiecare dintre noi e chemat să spună – trebuie să spună – ce a înţeles el din acest cuvânt, ce am înţeles eu, pentru că aici înţeleg ceea ce Domnul vrea să-mi spună. De aceea, prin puterea şi prin lumina Spiritului Sfânt, putem spune: Cred că Domnul vrea să-mi spună…!

Desigur trebuie să avem urechile receptive şi inima mai deschisă, pentru că Domnul uneori vrea să-mi spună mult mai mult decât ceea ce înţeleg eu, dar inima mea e poate împietrită. Am sensibilitate scăzută faţă de cuvânt, ştiu mai degrabă să-i închid poarta decât să i-o deschid, şi Domnul poate vrea să-mi spună mult mai mult. Dar ascultând, în prezenţa Spiritului Sfânt, treptat-treptat, zi după zi, devin tot mai capabil să primesc totalitatea Cuvântului. Iată de ce e important să cunosc Cuvântul, să-l reiau, să-l studiez, pentru ca mai apoi să poată intra cu totul în mine. Nimeni dintre noi, atunci când ascultă Cuvântul, nu epuizează tot ceea ce Cuvântul vrea să-i spună, pentru că Domnul e mai presus chiar de Cuvântul însuşi. Ce e sigur, însă, e că sunt chemat să răspund. Doamne, ce vrei să spui? Doamne, vorbeşte! Vorbeşte, Doamne, şi sluga Ta ascultă!

Apoi, ascultând ceea ce acest Cuvânt spune altor prieteni, pot să precizez sau să intensific ceea ce mi-a spus mie, bine ştiind că Acela care dirijează acestea toate este Spiritul Sfânt. În Cuvânt se află Spiritul Sfânt, Cuvântul e inspirat de Dumnezeu, e acţiunea Spiritului Sfânt, prin urmare cu atât mai mult în lumina Spiritului Sfânt putem surprinde interpretarea cea mai profundă.

Să ne întoarcem însă la cuvintele pe care le-am ascultat: Dumnezeu îmi vorbeşte, Dumnezeu mă călăuzeşte, mă conduce, mă îndreaptă, mă iubeşte, vrea binele meu, cum ne este spus în acest cuvânt. Atenţie să nu se întipărească însă în noi vreun mesaj fals. Dumnezeu nu este păpuşarul care face ca lucrurile să se întâmple, care trage de fire: acum fac să te împiedici, acum te ridic, acum te pun la culcare… Dumnezeu nu este asemenea unui păpuşar care face ca lucrurile să se petreacă după bunul plac, ci e cel care ştie să conducă lucrurile care se întâmplă, atât negative cât şi pozitive, ştie să conducă lucrurile la un final bun pentru mine.

Nu Dumnezeu se află în spatele accidentelor stradale, să nu se întâmple niciodată să spuneţi astfel de blasfemii: „e voinţa lui Dumnezeu dacă a făcut un accident…”. Dumnezeu ştie că a avut loc, dar s-a întâmplat pentru că există legile fizicii prin care, dacă eu merg cu viteză prea mare, sau dacă cineva îmi taie calea, se întâmplă accidentul, nu Dumnezeu a vrut accidentul. Dumnezeu ştie că a avut loc şi ştie să scoată binele din ceea ce se întâmplă, aceasta e sigur, pentru că Dumnezeu conduce spre bine tot ce se întâmplă dacă-l ascultăm, dacă rămânem în legătură cu El.

Desigur, este adevărat şi că pot exista împrejurări în care Dumnezeu intervine în mod explicit în viaţa mea ca semn de iubire, sunt intervenţii particulare. Dar cum ştim în ce mod intervine Dumnezeu în viaţa mea? Cum să fac ca să evit interpretări personaliste? Aici, cu siguranţă – ca să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu să-mi spună, cum vrea Dumnezeu să-mi vorbească – ajută consultarea cu fraţii şi consultarea cu „păstorul”. Isus a vrut dinadins să fie cineva în mijlocul nostru care să fie semnul, care să ne ajute să interpretăm semnele Sale, prezenţa Sa, Cuvântul Său, „păstorul” ca şi călăuză cu autoritate. Şi atunci iată că tot ceea ce se întâmplă, în bine şi în rău, poate fi ceva ce Dumnezeu ştie să conducă la un final bun.

Să remarcăm însă ceva particular dintr-un fragment din Cuvântul pe care l-am ascultat, când într-adevăr am citit că Dumnezeu lucrează pentru binele nostru, „în interesul nostru, ca să avem parte de sfinţenia Lui”. Să ne privim în faţă, să încercăm să-l privim pe cel care stă lângă noi şi să spunem privind întâi pe unul, apoi pe altul: Dumnezeu vrea să te facă sfânt aşa cum El e sfânt, Dumnezeu vrea să te facă părtaş la sfinţenia Sa, Dumnezeu vrea să te facă apt să iubeşti aşa cum iubeşte El, vrea să te facă măreţ aşa cum este El în măreţia Lui. Nimeni dintre voi nu dă viaţă copiilor ca să-i lase să rămână mici! Este vreunul dintre voi, cei adulţi, care a procreat un copil pentru ca acesta să rămână mic? Cu toţii aţi crescut copiii mândri de a deveni tot mai mari, poate chiar mai mari ca voi, mai pregătiţi ca voi, cât de mult vă doriţi aceasta!

Dumnezeu, se spune aici, are interesul să ne facă părtaşi la sfinţenia Lui. Iată de ce tot ceea se întâmplă poate fi aici semnificativ, semn al unei corecţii, un Dumnezeu care ştie să obţină ceva mai bun pentru noi. Iată de ce ascultăm Cuvântul şi uneori simţim cum ne intră în inimă, dar în acelaşi timp ne lipseşte de ceva, ne mustră, ne arată greşelile. Aceasta este „pedeapsa” lui Dumnezeu pentru a ne spune: Curaj, curaj! De câte ori, reflectând la Cuvântul pe care l-am ascultat, nu l-am simţit ca pe ceva ce ne pune în faţă propriile limite, vreun defect, faptul că nu iertăm ori faptul că nu suntem în stare să iubim în profunzime, sau faptul că nu suntem generoşi, nu suntem liberi… De câte ori nu am simţit Cuvântul ca pe o tăietură în piele!

E un Cuvânt care corectează, care îndreaptă! Desigur, e îndreptarea care ne vine de la Dumnezeu, dar pentru ce scop? Nu e niciodată pentru a te umili! De câte ori aţi auzit vreun Cuvânt care avea scopul să te umilească, să-ţi spună că nu valorezi nimic? Sau mai degrabă să te facă să descoperi ce valori ai în tine? E îndreptarea care vine de la Domnul pentru a scoate din tine tot binele şi tot lucrul bun pe care-l ai în tine! Gândeşte-te câtă bunătate ai în tine pe care nu ai scos-o niciodată din tine, pe care niciodată nu ţi-ai manifestat-o! Generozitatea ta ai exprimat-o toată? Capacitatea ta de a iubi ai arătat-o toată? Şi Dumnezeu, prin Cuvântul Său, ne îndeamnă la o reacţie, ne corectează, în interesul nostru, ni se spune, „ca să avem parte de sfinţenia Lui”.

Să ne bucurăm pentru o clipă pentru faptul că avem un Dumnezeu care ne vrea măreţi. Nu e amestecat în geloziile noastre că unul are mai mult, altul mai puţin, că unul e mai bun, că altul e şi mai bun, că acela e mai sfânt, că celălalt e mai norocos… câte micimi! Dumnezeu nu e gelos pe bucuria noastră, pe bunătatea noastră, dimpotrivă, le vrea! „Ca să aibă bucuria Mea deplină în ei – spune Sf. Ioan, pentru ca noi să fim sfinţi!

Imaginează-ţi că Dumnezeu vrea sfinţenia ta! Şi aceasta vreau să o repet acum fiecăruia personal: Dumnezeu vrea sfinţenia ta, Dumnezeu vrea să ajungi la maturitatea deplină, Dumnezeu vrea să scoţi afară tot frumosul şi binele pe care îl ai în inimă, să te facă părtaş la sfinţenia Lui. Înţelegeţi atunci de ce şi Cuvântul proclamat, ori comentariul pe care îl fac eu, poate fi uneori dur, pătrunzător, dar e doar pentru a ne ridica. Să-l recitim, se înfăptuieşte pentru binele nostru!

Şi apoi, acel cuvânt din încheierea fragmentului pe care l-am ascultat spune: „De aceea, îndreptaţi mâinile moleşite şi genunchii fără vlagă”, e un fragment din profetul Ieremia; iar celălalt din Cartea Proverbelor: „faceţi drumuri drepte… ca să se vindece”, e un cuvânt de încurajare pentru fiecare dintre noi! Uneori păcătuim într-un anume fel şi prin a sta, a nu ne mişca, a nu fi entuziaşti, a rămâne pe loc, a nu mă încălzi prea mult de acest Dumnezeu care mă iubeşte cu toată inima, El, Dumnezeul care mă iubeşte mai mult decât propria Sa viaţă! Mi-am dat viaţa pentru voi!

Sf. Pavel, entuziasmat, spune: „Dumnezeu m-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa pentru mine”. Iată de ce se spune: „îndreptaţi mâinile moleşite”, nu ne putem permite luxul de a fi neîncrezători. Cu un Dumnezeu care ne-a umplut contul din bancă cum putem fi neîncrezători? Cu un Dumnezeu care ne-a umplut inima de Spirit Sfânt, noi toţi am fost umpluţi de Spiritul Sfânt, cum putem fi descurajaţi? Să mergem să luăm Spiritul Sfânt care ne-a fost dat: „îndreptaţi genunchii fără vlagă, faceţi drumuri drepte pentru picioarele voastre”, acesta este Cuvântul de încurajare pe care ni-l lasă Domnul. Prin urmare, să fim atenţi să primim acel Cuvânt care uneori este dur şi ne cutremură în interior, dar ştim bine că vrea să ne facă să fim asemănători cu El, sfinţi aşa cum El e sfânt!

Şi apoi acest ultim cuvânt de încurajare, să simţiţi că vi-l spune fiecăruia dintre voi: „Curaj, nu te teme, sunt Eu, Domnul, Domnul tău! Curaj, îndreaptă mâinile moleşite”! E acelaşi Domn care nu doar ne-a vorbit, ci peste câteva clipe ne va da acea inspiraţie a inimii când ne vom ruga, când îl vom invoca pe Spiritul Său, când vom merge acasă, El este cel care ne va însoţi cu prezenţa Sa şi binecuvântarea Sa!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *