Cartea Martirilor: Oamenii-Soare

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 22 februarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Există oameni-artificii, oameni-stele căzătoare, oameni-Lună, înşelători şi cu multe feţe, dar există şi oamenii-Soare. Primii sunt uşor de recunoscut: sunt cei care se implică în lume pentru faima efemeră şi folosul propriu. Oamenii-Soare se implică şi ei în lume, dar spre binele celorlalţi şi, luând parte la viaţa de zi cu zi, rămân mereu acolo sus, pe cer, ca Soarele, neatinşi de nimicnicii, fermi în lumina credinţei lor, fiindcă ştiu că mai important decât trupul şi decât viaţa însăşi, este sufletul. Despre astfel de oameni-Soare vorbesc cele şapte volume[1] apărute recent la Ed. Galaxia Gutenberg. Sunt cei şapte episcopi greco-catolici care au preferat să suporte persecuţii, să fie întemniţaţi, torturaţi şi să moară în închisorile comuniste decât să abjure credinţa.

Comunismul şi Biserica Română Unită

Comunismul s-a impus prin forţă, teroare şi crimă. A fost de la început şi fără întrerupere o întreprindere malefică, a servit unor scopuri barbare şi a făcut-o cu metode barbare [2]. O naţiune nu poate fi îngenuncheată decât frângându-i coloana vertebrală: imediat după instaurarea regimului comunist, elita societăţii – politică, religioasă, culturală – a avut de ales: colaboraţionismul sau închisorile comuniste, iar cei care reuşeau să supravieţuiască acestui calvar urmau să fie marginalizaţi, trăind în anonimat undeva, la periferia societăţii şi în permanenţă supravegheaţi de Securitate. Până în 1948, reprezentanţii Moscovei şi slugile lor din România reuşiseră să elimine teoretic democraţia şi simbolurile ei. La 22 februarie 1948, la întâlnirea anuală a PMR, Gh. Gheorghiu-Dej, secretarul partidului, afirma că singura instituţie organizată care mai punea piedică instaurării regimului de democraţie populară în România este Biserica Greco-Catolică[3]. Ca atare, la 1 decembrie 1948, prin Decretul 358, Biserica Greco-Catolică este desfiinţată, credincioşii şi capii religioşi urmând să treacă la ortodoxie iar lăcaşurile de cult, să fie preluate de religia majoritară. Dar chiar înainte de acest decret, în perioada 27-29 octombrie 1948, au fost arestaţi toţi episcopii greco-catolici, cea mai mare parte din cler şi o parte din credincioşi. „Cei 42 de ani de prigoană comunistă au aureolat fruntea Bisericii Greco-Catolice cu martiriul a 7 episcopi, a peste 300 de preoţi şi a mii de credincioşi şi cu o viaţă religioasă vie”[4], dusă în clandestinitate.

Drumul Crucii

Au fost şapte, cât numărul harurilor Sfântului Spirit şi fiecare, cu un har aparte:

Ep. Frenţiu

Ep. Frenţiu

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu (25 aprilie 1875 – 11 iulie 1952), mort în urma torturilor la Sighet: „Avea cultura diligentă a ştiinţelor sacre şi dexteritate pastorală”[5], a fost ctitor de aşezăminte de cult (a edificat 25 de biserici) şi şcoli, acordând burse celor merituoşi indiferent de ritul căruia îi aparţineau; s-a opus public horthyştilor, cerând tratament egal pentru toţi fiii ţării; a militat pentru ca toţi să fie „o singură turmă şi un păstor”. În semn de recunoaştere a meritelor sale, a primit titlul de Asistent al Tronului Pontifical (1923), a fost distins cu Pallium-ul Episcopal de Papa Pius XI (1927), iar Guvernul român l-a decorat cu distincţia de „Mare Ofiţer al Ordinului Coroana României şi răsplata muncii pentru Biserică”, cl. I, pentru eforturile depuse la emanciparea maselor[6].


Ep. Hossu

Ep. Hossu

Cardinalul Iuliu Hossu (30 ianuarie 1885 – 28 mai 1970) mort după un periplu prin diferite sedii de detenţie, inclusiv la Sighet: personalitate de amplă cultură, profesor universitar, mobilizat ca preot militar în Primul Război Mondial, militant activ pentru drepturile naţiunii române în Transilvania, el este cel care, din încredinţarea Marelui Sfat Naţional, a citit Declaraţia Unirii la 1 decembrie 1918. A fost primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească. Atunci când, în 1969, trimisul special al papei Paul VI, împreună cu preşedintele Departamentului Cultelor l-au vizitat pe episcopul Iuliu Hossu aflat la Mânăstirea Căldăruşani sub supraveghere (fusese „eliberat” de la Sighet la 3 mai 1968) ca să-l informeze că papa a hotărât să-l creeze cardinal şi că autorităţile române sunt de acord, dar cu o condiţie: să plece la Roma pentru a fi investit şi să rămâna definitiv acolo, episcopul îi răspunde trimisului papal: „Monseniore, dacă Sfântul Părinte a luat hotărârea de a mă face cardinal şi a luat legătura cu guvernul nostru înseamnă că, din partea Sa, m-a şi făcut. Vă rog să transmiteţi Sanctităţii Sale recunoştinţa şi cuvenita mulţumire nu numai în numele meu personal, ci şi al diecezei mele, al Bisericii Române Unite şi al întregului popor român, pe care Biserica Româna Unită întreagă l-a slujit în tot decursul fiinţării sale şi cu ale cărui interese perene s-a identificat totdeauna şi care aşteaptă să i se recunoască dreptul la existenţă liberă. Eu nu pot pleca sub nici un motiv.”[7]


Ep. Rusu

Ep. Rusu

Episcopul Alexandru Rusu (22 noiembrie 1884 – 9 mai 1963), mort în bastionul morţii, la Gherla: păstorul grijului, bland şi bun, atent cu fiecare membru al „turmei sale”, ocupându-se cu pasiune şi minuţiozitate de organizarea eparhiei sale nou înfiinţate, a trimis studenţi la studii în străinătate, a desfăşurat activităţi caritabile, a susţinut conferinţe şi reuniuni pe teme teologice. După Dictatul de la Viena, când Biserica Română Unită a fost sfâşiată în două, episcopul Alexandru Rusu a luptat constant pentru drepturile Episcopiei Maramureşului şi cauza limbii române.[8]


Ep. Bălan

Ep. Bălan

Episcopul Ioan Bălan (11 februarie 1880-4 aug.1959) mort la sediul domiciliului obligatoriu (Mânăstirea Ciorogârla) după un periplu de 8 ani prin diferite sedii de detenţie, inclusiv Sighet: personalitate de mare erudiţie, vorbind curent limba franceză, maghiară, germană, italiană, precum şi latina, elina, ebraica, dăruit în ale scrisului (a se vedea operele sale)[9], afirma la intronizarea sa că dorinţa lui ca episcop este: „vestirea învăţăturii Domnului şi să-i fac pe oameni să o îmbrăţişeze cu atâta dragoste, încât după ea să-şi îndrepte toată viaţa”[10]. Cu ocazia Jubileului de 60 de ani, episcopul Ioan Bălan a fost decorat de Directorul Ministerului Cultelor cu Decoraţia „Coroana României”, în grad de Mare Ofiţer, acordată de Regele Carol al II-lea.


Ep. Suciu

Ep. Suciu

Episcopul Ioan Suciu (4 decembrie 1907-27 iunie 1953) mort în urma torturilor la Sighet: preot cu o vastă cultură modernă şi clasică, cititor pasionat, scriitor de talent, orator de mare valoare, dăruit cu un chip pur şi frumos, era în acelaşi timp „simplu şi umil, iubitor al naturii ca Sf. Francisc, jovial şi antrenant ca Sf. Don Bosco, înţelept şi neclintit în faţa tiranului ca Sf. Ciprian, simplu şi abandonat în braţele Domnului ca Sf. Tereza cea Mică, dar şi pragmatic şi mistic”[11].


Ep. Aftenie

Ep. Aftenie

Episcopul Vasile Aftenie (14 iulie 1899 -10 mai 1950) mort în urma torturilor la Văcăreşti: „înalt, blond, puternic, cu ochi albaştri, cu o fire deschisă, luminoasă, blândă, plin de farmec şi umor, foarte apropiat şi iubit de toţi credincioşii, fără nici o deosebire, vizitându-si deseori enoriaşii, fără deosebire de poziţia lor socială, plin de smerenie, răbdare, loialitate, dragoste, milă, a rămas în memoria credincioşilor ca un simbol al credinţei, dreptăţii şi rezistenţei în faţa celor care vroiau să-i cumpere sufletul.”[12] Demn de menţionat este faptul că mormântul lui este primul mormânt ajutător[13] din cimitirul Bellu.


Ep. Chinezu

Ep. Chinezu

Episcopul Tit Liviu Chinezu (22 decembrie 1904-15 ianuarie 1955) mort în urma torturilor la Sighet: „om de viaţă interioară şi preot zelos”, inteligent, modest, perseverent, licenţiat în teologie şi filosofie la Roma, iubitor al filosofiei Sf. Toma de Aquino şi a Sf. Tereza de Ávila, a fost profesor de religie la liceu, cadru didactic la Academia de Teologie din Blaj (a predat Apologetica), rector al seminarului din Blaj. Cardinalul Iuliu Hossu vorbeşte despre „sufletul său bun, discreţia, nobleţea, bunătatea şi liniştea cu care făcea totul”.[14]

Drumul suferinţei, celor şapte episcopi, sfârşind în moarte, a fost aproximativ acelaşi. Între 27-29 octombrie 1948, episcopii greco-catolici, fără excepţie, au fost ridicaţi de la reşedinţele lor şi deţinuţi într-o casă de odihnă a Patriarhiei Ortodoxe, la Dragoslavele, în Jud. Argeş, înconjurată cu sârmă ghimpată şi aflată sub pază militară[15].

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. A fost ridicat de la reşedinţa sa în noaptea de 29 octombrie 1948 şi dus la Bucureşti, unde se întâlneşte în beciurile Ministerului de Interne cu confraţii săi (31 octombrie 1948). De aici au fost duşi la Dragoslavele (31 octombrie 1948-27 februarie 1949), unde au stat în regim de lagăr până la 27 februarie 1949. Îmbolnăvindu-se grav din cauza frigului şi înfometării, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost dus la Spitalul Rucăr, unde a fost internat o perioada indelungată. La 27 februarie 1949 au fost duşi la Căldăruşani, unde au suferit acelasi regim de lagar, în frig şi înfometare, până la 24 mai 1950, după care au fost duşi la penitenciarul Sighet. În tot acest timp s-au făcut presiuni pentru trecerea la ortodoxie. Regimul de tortură fizică şi psihică a continuat. Lăsat fără asistenţă medicală, episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a stins din viaţă la 11 iulie 1952, la 77 ani.

Card. Iuliu Hossu. De la Dragoslavele (unde a fost deţinut între 1948-27 februarie 1949) a fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani (Jud.Ilfov), până la 24 mai 1950, apoi la penitenciarul Sighet. La 4 ianuarie 1954 [16], cei trei episcopi care au supravieţuit(Iuliu Hossu, Al. Rusu, Ioan Bălan), au fost aduşi la Bucureşti pentru a fi primiţi de ministrul Cultelor şi de Petru Groza; aici, episcopii au insistat din nou asupra repunerii în drepturi a Bisericii Greco-Catolice. La 7 mai 1955, cei trei au fost transferaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş, de unde aveau voie să iasă în oraş la cumpărături şi să se întâlnească cu credincioşii (mai 1955-iulie 1956). În iulie 1956, au fost mutaţi toţi trei la Mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, fiindcă redactaseră mai multe memorii pentru redarea libertăţii Bisericii Greco-Catolice (mai 1955-iulie 1956). În iulie 1956 au fost separaţi: Ioan Bălan a rămas la Ciorogârla, unde a decedat la 14 august 1959, Alexandru Rusu a fost transferat la Mănăstirea Cocoş din jud. Tulcea, apoi la Gherla, unde avea să moară la 9 mai 1963, iar Iuliu Hossu a fost readus la 16 august 1956 la Mănăstirea Căldăruşani. Până la 3 mai 1968, a trăit în izolare, sub strictă supraveghere, primind foarte rar vizite şi numai dacă erau „autorizate”. După „eliberarea” din 3 mai 1968, nu mai apare pe noul său buletin inscripţia D.O. (domiciliu obligatoriu), dar i se stabileşte domiciliul la Moara Sărată, jud. Ilfov. În anii 1968, 1969, 1970 a fost internat în reptate rânduri la Spitalul Colentina (Bucureşti). La 28 mai 1970 a decedat. Împlinise 85 ani: „Lupta mea s-a sfârşit. A voastră continua. Duceţi-o până la capăt!”- a fost testamentul său spiritual.

Episcopul Alexandru Rusu. A fost ridicat la 18 octombrie 1948; etapa Dragoslavele se desfăşoară între 31 octombrie 1948 până la 26 februarie 1949, apoi, până la 2 ianuarie 1950 a fost etapa de detenţie la Mănăstirea Căldăruşani, iar după aceasta, timp de 5 luni, a fost deţinut şi anchetat la Ministerul de Interne. La 22 mai 1950 a fost adus din nou la Căldăruşani, de unde la 24 mai 1950 a fost dus la penitenciarul Sighet. La 4 ianuarie 1954, cei trei episcopi supravieţuitori au fost duşi la Bucureşti şi ulterior internaţi în spitalul „I.C.Frimu” pentru refacere, urmând a fi primiţi de ministrul Cultelor şi de Petru Groza. La 7 mai 1955 au fost duşi la Curtea de Argeş (a se vedea mai sus), în aşteptarea răspunsului la memoriul înaintat. Ca urmare a intrigilor unora dintre ierarhii ortodocşi, la 14 iulie 1956 sunt transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla. La 13 august, considerat „factor de instigare”, episcopul Al. Rusu este dus la Mănăstirea Cocoş, iar la 12 mai 1957 este judecat de Tribunalul Militar, condamnat la 25 ani de închisoare şi trimis în detenţie la Gherla, unde moare la 9 mai 1963, în celula nr. 10.

Episcopul Ioan Bălan. Arestat la 28 octombrie 1948, a fost dus la 30 octombrie la Ministerul de Interne, iar de aici, a doua zi, la 31 octombrie 1948, la Dragoslavele, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici, unde au fost considerati toţi „prizonieri ai patriarhului până se vor hotarî să treacă la ortodoxie”[17]. La 15 februarie 1949 a avut loc discuţia decisivă cu patriarhul, când, în numele tuturor, a vorbit episcopul Ioan Bălan, în urma căreia s-a decis arestarea sa. A fost dus la Mănăstirea Neamţ, unde erau arestaţi şi izolaţi 25 de preoţi, „vârfurile” Bisericii Greco-Catolice, cum i-a identificat patriarul Iustinian. La 1 martie 1949 au fost transportaţi la Mănăstirea Căldăruşani, unde au fost deţinuţi timp de 15 luni, până la 25 mai 1950, când au fost transportaţi la Sighet. Aici episcopii au fost despărţiţi de ceilalţi preoţi. La 5 iulie 1955, episcopii care au supravietuit (Iuliu Hossu, Al. Rusu, Ioan Bălan) au fost transportaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Un an mai târziu, în iulie 1956, cei trei episcopi au fost transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla, unde episcopul Ioan Balan avea să rămână cu domiciliu obligatoriu până la sfârşitul vieţii (4 august 1959).

Episcopul Ioan Suciu. A fost arestat în noaptea de 27 octombrie 1948, după ce sfinţise două locuri de biserică din judeţul Braşov. Este dus la Securitatea din Făgăraş, apoi la Blaj şi Sibiu (29 octombrie); la Ministerul de Interne rămâne în noaptea de 29/30 octombrie, după care, împreună cu episcopii Iuliu Hossu, Al. Rusu, Ioan Bălan este dus la Dragoslavele, unde li se ţin lecţii de marxism iar la 15 noiembrie 1948 primesc vizita patriarhului Iustinian, care „îi invită” să treacă la ortodoxie „pentru binele Republicii Populare”[18]. Refuzul le semnează soarta. La 27 februarie 1949, episcopii Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Al. Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, sunt duşi la Mănăstirea Căldăruşani. La 10 mai acelaşi an, Ioan Suciu este luat şi dus la Ministerul de Interne (10 mai 1949-16 septembrie 1950), iar după o scurtă perioadă de detenţie la Văcăreşti şi la Jilava, este dus la Sighet. În primăvara anului 1951, Ioan Suciu, grav bolnav, este dus la spital; a urmat o perioadă scurtă de ameliorare, după care starea generală a fost în continuu declin. S-a stins în noaptea de 27 iunie 1953.

Episcopul Vasile Aftenie. A fost evacuat din reşedinţa sa de pe str. Batişte în august 1948; a fost demis la 18 octombrie 1948, iar în noaptea de 28/29 octombrie 1948 a fost arestat împreună cu episcopul Tit Liviu Chinezu din Casa Parohială a Bisericii Române Unite, aflată pe Str. Polonă nr.48. Au fost depuşi la sediul Ministerului de Interne în primele ore ale dimineţii de 29 octombrie. Aici se aflau şi ceilalţi episcopi greco-catolici. Au fost transportaţi la Dragoslavele, unde au ajuns la 31 octombrie, iar ca urmare a memoriului întocmit de episcopi împotriva decretului din 1 decembrie 1948 prin care se desfiinţa Biserica Română Unită, au fost duşi la Mănăstirea Căldăruşani. La începutul lunii mai 1949, Vasile Aftenie este separat de ceilalţi episcopi şi dus la Ministerul de Interne, apoi la Sinaia, unde se încearcă în repetate rânduri cumpărarea lui, oferindu-i-se Mitropolia Moldovei şi într-o etapă următoare, scaunul patriarhal, mizându-se pe relaţiile bune pe care le avea cu colegii ortodocşi. Iar răspunsul lui a fost: „Iubiţii mei, s-o ştiţi, odată pentru totdeauna, eu n-am nici neam, nici suflet şi nici credinţă de vânzare!” Întemniţat la Văcăreşti, a murit în urma torturilor la 10 mai 1950 [19].

Episcopul Tit Liviu Chinezu. A fost arestat la 29 octombrie 1948 şi dus la Mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 24 preoţi greco-catolici. În zilele de 20 şi 25 noiembrie 1948 au fost vizitaţi de arhimandritul Teoctist Arăpaşu, din partea patriarhului Iustin Marina, împreună cu doi membri ai Securităţii, care le-au făcut propunerea să treacă la ortodoxism dacă doreau să fie liberi [20]. În dimineaţa zilei de 27 februarie 1949 au fost transferaţi la Căldăruşani. Aici, în clandestinitate, Tit Liviu Chinezu a fost hirotonit episcop la 3 decembrie 1949, cu titlul de Regiana Numidia, în urma scrisorii Nunţiaturii, de către decanul de vârstă al episcopilor, Valeriu Traian Frenţiu. La 24 mai 1950, Tit Liviu Chinezu a fost adus cu alti episcopi şi preoţi, la Sighet. Presiunile de trecere la ortodoxie au continuat. La 15 ianuarie 1955, bolnav de tuberculoză, fără asistenţă medicală, a decedat după cinci zile de agonie, lăsat singur, într-o celulă îngheţată, cu geamul deschis.

Torturilor fizice şi morale, lipsei asistenţei medicale, li s-a adăugat regimul crunt de înfometare, privarea de somn, cinismul şi batjocura gardienilor. Dar, aşa cum spunea Episcopul Ioan Suciu, „a trăi suferinţa înseamnă parcurgerea unor şcoli. Şcoala primară era experimentarea suferinţei involuntare, celei secundare îi corespundea suferinţa acceptată. Formarea superioară se obţinea prin suferinţa iubită„.

În paralel aveau loc încercări obstinante, cu promisiuni şi ameninţări din partea guvernului Petru Groza şi a patriarhului Iustinian Marina, pentru a-i convinge să treacă la ortodoxie. De ex., la Dragoslavele, la sosirea patriarhului Iustinian Marina, a avut loc o masă fastuoasă, pentru a le arăta episcopilor bătuţi şi înfometaţi cum ar trăi dacă ar trece la ortodoxie şi ar accepta funcţia de episcop ortodox.

Cuvântul care rămâne

Dus la Sinaia pentru a fi convins să accepte funcţia de episcop al Mitropoliei Ortodoxe de Iaşi, propunerea este prezentată pe rând de Teohari Georgescu, Petru Groza si patriarhul Iustinian Marina. Episcopul Vasile Aftenie a răspuns[21]: „Iubiţii mei, s-o ştiţi odată pentru totdeauna: eu nu am nici neam, nici suflet, nici credinţă de vânzare”. „Suntem aici ca să suferim”spunea Episcopul Valeriu Traian Frenţiu în închisoarea de la Sighet. Iar când „împăratul te urmăreşte, când legiuitorul nu te mai poate sfătui şi când legea nu te mai poate ajuta” singurul şi cel mai sigur refugiu este prezenţa lui Isus în conştiinţă, spunea Episcopul Ioan Suciu, anticipând într-o omilie din 1947 ororile regimului comunist[22].

La 19 mai 1991, în catedrala de la Blaj, Cardinalul Alexandru Todea spunea: „noi nu am suferit pentru viaţa economică, nici pentru activitatea politică. Am suferit pentru credinţă! Asta-i deosebirea faţă de toată suferinţa care a fost pe pământul acesta – şi care a fost foarte multă! – suferinţa pentru credinţă şi mai ales pentru Capul Bisericii! Am fost puşi în situaţia: ori te lepezi de Roma Catolică, ori te aşteaptă Siberia şi toate închisorile! Şi Blajul, în fruntea Bisericii. Iar de la Cardinalul Iuliu Hossu a rămas formularea: „Credinţa noastră este viaţa noastră„[23].

+

Există locuri pe pământul nostru unde soarele are o lumină şi o dulceaţă specială, iar cerul înalt şi senin ne cheamă privirea şi inima spre înălţimi, chiar dacă nu ştim multă istorie, chiar dacă nu ştim nimic despre cei care şi-au purtat paşii – înlănţuiţi – pe acolo, ca să ne dăruie nouă, celor de astăzi, libertatea cugetului şi a inimii. Mitropolitul Dosoftei spunea că „pe pământul nostru sunt o puzderie de sfinţi – şi ce păcat că nimeni nu se osteneşte să-i caute!” Cele şapte volume apărute la prestigioasa editură Galaxia Gutenberg, în 2012, relatând biografia episcopilor greco-catolici martiri, sunt nu numai pentru aducere-aminte, ci şi pentru informare. Documentarea minuţioasă, textul uşor de lecturat în pofida informaţiilor dense oferite, căldura inimii care străbate din paginile acestor volume, ne amintesc de „pietrele vii” din care este zidită Biserica. Prezentarea grafică excelentă încântă deopotrivă privirea şi sufletul: culorile blânde şi vii înfloresc din portretele celor şapte martiri, fiindcă aşa se deschid florile vieţii în lumina soarelui şi se revarsă viaţa credinţei din sufletul oamenilor-Soare – sfinţii martiri ai neamului nostru.

Note:
[1] Acestea sunt: 1.-Episcopul Valeriu Traian Frenţiu/Adrian Podar; cuvânt introd.: Adrian Podar. – Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2012. ISBN 978-973-141-456-0; 2.-Cardinalul Iuliu Hossu/ Bogdan Dumitru; cuvânt introd.: Adrian Podar.-Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2012 ISBN 978-973-141-457-7; 3.- Episcopul Alexandru Rusu/ Mircea Manu, Ioan Tîmbuş; cuvânt introd.: Adrian Podar.- Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg 2012 ISBN 978-973-141-458-4; 4.-Episcopul Ioan Bălan/ Sergiu Stoica; cuvânt introd.: Adrian Podar.-Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2012 ISBN 978-973-141-459-1; 5.-Episcopul Ioan Suciu/ Adrian Podar; cuvânt introd.: Adrian Podar. – Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2012 ISBN 978-973-141-460-7; 6.-Episcopul Vasile Aftenie / Mihaela Olău; cuvânt introd.: Adrian Podar. – Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg 2012 ISBN 978-973-141-461-4; 7.-Episcopul Tit Liviu Chinezu / Adrian Podar; cuvânt introd.: Adrian Podar. – Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg 2012 ISBN 978-973-141-462-1
[2] A.Podar, Episcopul Tit Liviu Chinezu-p.13
[3] Mihaela Olău – Episcopul Vasile Aftenie-p.19
[4] Sergiu Stoica- Episcopul Ioan Bălan-p.15
[5] Adrian Podar – Episcopul Valeriu Traian Frenţiu – p.12
[6] Adrian Podar- Episcopul Valeriu Traian Frenţiu-p.17
[7] Bogdan Dumitru – Cardinalul Iuliu Hossu – p.44
[8] Mircea Manu, Ioan Tîmbuş- Episcopul Alexandru Rusu– p.16
[9] Sergiu Stoica – Episcopul Ioan Bălan: p.55-56
[ 0] Sergiu Stoica – Episcopul Ioan Bălan-p.26
[11] Adrian Podar – Episcopul Ioan Suciu-p.11
[12] Mihaela Olău – Episcopul Vasile Aftenie – p.24, 25
[13] Există în Muntenia (cred că şi în Moldova) următorul obicei: pentru împlinirea unei dorinţe, se îngrijeşte un mormânt aflat în paragină, rugându-l pe cel înhumat acolo să se roage pentru tine. Pe crucea lui, de lemn, erau notate doar iniţialele şi anul morţii, iar mormântul nu era îngrijit, ci supravegheat.
[14] Adrian Podar – Episcopul Tit Liviu Chinezu -p.15
[15] Bogdan Dumitru – Cardinalul Iuliu Hossu,p.30
[16] Mircea Manu, Ioan Tîmbuş- Episcopul Alexandru Rusu-p.37
[17] Sergiu Stoica – Episcopul Ioan Bălan-p.42
[18] Adrian Podar – Episcopul Ioan Suciu-p.36
[19] Mihaela Olău – Episcopul Vasile Aftenie -p.38,39.
[20] Adrian Podar – Episcopul Tit Liviu Chinezu -p.24
[21] Mihaela Olău – Episcopul Vasile Aftenie – p. 37
[22] Adrian Podar – Episcopul Ioan Suciu – p. 24
[23] Bogdan Dumitru – Cardinalul Iuliu Hossu – p.10

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *