Biblia răspunde: Jurământul

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 8 februarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Sursa: Editura Viaţa Creştină

Putem jura?

Putem jura?

Jurământul este chemarea numelui lui Dumnezeu de mărturie pentru a dovedi adevărul.

Obiecţie: Isus spune: „Iarăşi aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb şi să ţii Domnului jurămintele tale. Dar eu vă zic: Nicidecum să nu juraţi” (Matei 5,33-34). Iar Sfântul Iacob scrie: „Mai înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, ci să vă fie vouă ce este aşa, aşa, şi ce este nu, nu” (Iacob 5,12). Din aceste texte s-ar părea că jurământul este interzis.

Răspuns: Fariseii de pe timpul Mântuitorului susţineau că jurământul în care nu este amintit Dumnezeu nu eşti dator să-l ţii. Aşa că foloseau jurământul fie ca joc, fie ca să înşele pe alţii. Acest obicei le-a făcut un nume foarte rău între păgâni (Marţial XI, 95 şi Filon, Opere, edit. Mangeny, Londra 1742, voi. II p. 194). Isus nu opreşte jurământul permis de Lege, căci El nu a venit să strice Legea, ci ca să o împlinească. „Să nu gândiţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să o stric, ci să o plinesc” (Matei 5,17). Cum, însă, fariseii susţineau că jurământul pe templu, altar, pe cer etc. nu obligă, Mântuitorul îi ceartă pentru acest lucru: „Vai vouă, povăţuitori orbi, care ziceţi: De va jura cineva pe templu nu este nimica, dar cine va jura pe aurul templului, este dator. Nebunilor şi orbilor, ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul?” (Matei 23,16-17).

Ucenicilor săi, Mântuitorul le spune: „Felul vostru de vorbire să fie: da, da, nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” (Matei 5,37). Isus Cristos nu şterge jurământul pentru împrejurări grave: „Într-adevăr oamenii jură pe cel ce este mai mare şi sfârşitul la tot cuvântul de ceartă este jurământul ca întărire” (Ev. 6,16).

Că jurământul este permis în cazuri grave, se vede din următoarele:

Dumnezeu însuşi se jură: „Căci, când a făgăduit Dumnezeu lui Avram, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să se jure, s-a jurat pe sine însuşi zicând: Eu mă jur pe mine însumi, fiindcă ai făcut acestea şi nu ai cruţat pe unicul tău fiu” (Facere 22,16); „M-am jurat pe mine însumi, din gura mea iese ceea ce este drept” (Isaia 45,22); „Dar, dacă nu ascultaţi cuvintele acestea, eu mă jur pe mine însumi, că această casă va ajunge o adunătură de ruine, zice Domnul” (Ieremia 22,5,6); „Prin dreapta sa şi prin braţul său cel atotputernic, Domnul a întărit acest jurământ” (îs. 62,8); „Domnul a jurat pe slava lui Iacob. Niciodată nu voi uita nici una din faptele lor!” (Amos 8,7). Slava sau mândria lui Iacob era Domnul însuşi; „Jură-mi acum, aici, pe numele lui Dumnezeu, că nu mă vei trăda!” (Fac. 21,23).

Oamenii se jură pe Dumnezeu. „Laban i-a zis lui Iacob: Eu jur să nu trec de această movilă de pietre, către tine; iar tu jură să nu treci spre mine” (Fac. 31,52); „Şi acum jură-mi (zice Rahab) pe Domnul, fiindcă m-am purtat cinstit faţă de voi, că şi voi vă veţi purta cinstit faţă de mine” (Iosua 2,12); „Saul a făcut jurământ pe Domnul: Pe viaţa Domnului, a zis el, tu nu eşti primejduit prin această faptă” (I Regi 28,10); „Eu am auzit pe omul îmbrăcat în in, care era pe apele râului: el a ridicat spre cer mâna dreaptă şi mâna stângă şi a făcut acest jurământ pe Cel ce-i viu întotdeauna” (Daniel 12,7); „Nu spune un jurământ strâmb, sub apărarea numelui meu, căci tu vei profana numele Dumnezeului tău” (Levetic 19,12); „Ei învaţă să se poarte bine cu poporul meu, punând jurământ pe numele meu: Viu este Domnul” (Ier. 12,16); „Şi a jurat pe Cel viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi pământul”, citim în Apocalips 10,6.

Jurământul drept este o cinstire adusă lui Dumnezeu: „De Domnul Dumnezeul tău te vei teme, pe el îl vei sluji şi pe numele lui vei jura” (Deuteronom 6,13). Sau, mai departe: „De Domnul Dumnezeul tău te vei teme, şi-l vei sluji, de el te vei alipi şi pe numele lui vei pune jurământ” (Deut. 10,20). „În ziua aceea vor fi în ţara Egiptului cinci cetăţi care vor vorbi limba Canaanului şi vor fi legate cu jurământ de Domnul cel atotputernic” (îs. 19,18); iar în alt loc: „Ascultaţi acestea, casa lui Iacob, voi care vă numiţi cu numele de Israel, voi care ieşiţi din izvoarele lui Iuda, voi care puneţi jurământ pe numele Domnului” (Is. 48,1).

Dacă atât în Noul Testament (Ev. 6,13) cât şi în cel vechi se foloseşte jurământul, Mântuitorul opreşte numai folosirea lui uşuratică.

Jurământul a fost folosit de Sf. Pavel: „Că martor îmi este Dumnezeu căruia îi slujesc cu spiritul meu” (Rom. 1,9); „Eu chem mărturie pe Dumnezeu asupra sufletului meu” (II Cor. 1,23); „Pentru că mărturie îmi este Dumnezeu, cum vă iubesc pe toţi, cu dragostea lui Isus Cristos” (Filip. 1,8).

Deci, cine cunoaşte întreg înţelesul Sfintei Scripturi, nu numai un verset, vede cu certitudine că jurământul este permis, dar numai în cazuri grave şi cu sfinţenia recerută. De altfel, şi formula: „Vede Domnul!” este chemarea lui Dumnezeu ca mărturie.

Jurământul fals este păcat.

Exemplu: Sf. Thomas Morus, autorul Utopiei, cancelar al Angliei, mort în anul 1535, a fost întemniţat de Regele Henric al VIII-lea şi condamnat la moarte pentru că era contra divorţului Regelui şi supremaţiei regale şi pentru că a dezaprobat persecutarea Bisericii catolice. Cancelarul şi-ar fi putut salva viaţa dacă ar fi voit să jure că se supune ordinelor primite. Prietenii lui îl sfătuiau să depună un jurământ în aceşti termeni: Eu jur să mă supun la ordinele Domnului şi Stăpânului meu. Pronunţând aceste cuvinte, te poţi gândi la Domnul şi Stăpânul ceresc, deci la Dumnezeu. Însă Thomas Morus a refuzat: „Eu trebuie să jur că fac ceea ce mi se cere, nu ceea ce gândesc eu. Prin jurământ nu trebuie să mă înşel pe mine, nici pe altul, ci să întăresc adevărul!”



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *