Despre originea „speciilor” de atei (III)

Teme: Analize.
Etichete: .
Publicat la 29 ianuarie 2015.
Print Friendly

Autor: Alianţa Familiilor din România
Sursa: Buletinul informativ, 29 ianuarie 2015

Originile ateismului

Originile ateismului

Continuarea seriei bazate pe cartea britanicul Nick Spencer intitulată „Atheists: The Origin of the Species” (Ateii: originea speciilor).

Ateismul sec. XVIII

Evoluţia ateismului în sec. XVIII a mers în direcţii diferite. Cel francez a devenit agresiv şi politic, culminând cu sângeroasă Revoluţie Franceză din 1789, iar cel britanic a evoluat mai mult la nivel intelectual. Britanicii au dat ateismului sec. XVIII pe David Hume şi pe Edward Gibbon.

Spencer îl numeşte pe David Hume „primul mare erou al ateismului britanic”. Influenţat de ateii şi hedoniştii francezi, Hume pretindea să fi devenit ateu la 20 de ani. A rămas ateu toată viaţa iar dispreţul lui faţă de credinţă şi, în special, creştinism, s-a intensificat de-a lungul anilor. Dispreţul lui i s-a manifestat şi la adresa clericilor, a Bisericii, şi a intelectualilor care promovau ideea unei inteligenţe supreme ca autor şi creator al universului. Hume a negat nu doar existenţa lui Dumnezeu ci şi a sufletului, a imortalităţii lui, noţiunea de pedeapsa eternă pentru păcat, şi miracolele Scripturii, pe care le-a etichetat ca fiind fabule scrise de oameni needucaţi. Ideile lui sunt enunţate în principala lui carte anti-creştină: „Istoria naturală a religiei” (Natural History of Religion).

Este mai puţin cunoscut că reputatul istoric britanic Edward Gibbon a fost anticreştin şi ateu. Anglican la naştere, Gibbon a îmbrăţişat catolicismul, doar pentru a-l abandona mai târziu în viaţă, împreună cu credinţa în divinitate şi Dumnezeu. În anii atei ai vieţii lui, Gibbon a scris monumentala carte pentru care a rămas cunoscut până în zilele noastre: „Declinul şi prăbuşirea imperiului roman” (Decline and Fall of the Roman Empire). Puţini dintre noi probabil ştiu că Gibbon a atribuit prăbuşirea imperiului roman apariţiei şi apoi ascendenţei creştinismului. Capitolul XV al cărţii reda ideile anticreştine ale lui Gibbon. Ca istoric, Gibbon era interesat să cunoască originile istorice ale creştinismului, dar părea frustrat pentru că erau greu de identificat. Un exemplu clasic al frustrării lui a fost neputinţa de a înţelege întunecarea zilei în care Hristos a fost răstignit. De ce, întreabă, el, dacă aceasta ar fi adevărat, istoricii ori oamenii de ştiinţă ai vremii nu au menţionat lucrul acesta în scrierile lor? Dar ce Gibbon ignora însă era că istoricul roman Pliniu cel Bătrân a menţionat în scrierile lui un eveniment identic petrecut cu prilejul asasinării lui Caesar.

Promisiunile ateismului

În iulie 1789 Franţa a erupt în flăcări, iar violenţa împotriva Bisericii şi a clericilor s-a dezlănţuit pentru ani de zile. Preoţi au fost linşaţi, biserici au fost distruse ori desacralizate, numele străzilor rescrise pentru a elimina numele creştine ori de influenţă religioasă, iar sărbătorile creştine, religioase şi ritualurile creştine au fost interzise. Calendarul gregorian a fost înlocuit, lunile anului au fost renumite, şi Notre Dame a fost convertită în Templul Raţiunii. Voltaire şi Rousseau au devenit sfinţii seculari ai Revoluţiei. Libertinajul sexual practicat în anii revoluţiei a atins apogee noi în istoria Europei, bisericile devenind locuri preferate pentru întreţinerea de relaţii sexuale. Obscenităţile la adresa lui Dumnezeu şi blasfemia au devenit evenimente zilnice şi parte din vocabularul zilnic al francezilor.

Dar ateismul Revoluţiei franceze nu a durat mult. Autorii revoluţiei s-au înspăimântat, realizând că abandonarea religiei şi a credinţei a rezultat în ascendenţa imoralităţii şi că filosofia şi ateismul nu puteau să înlocuiască catolicismul ca fundament al societăţii morale. Treptat, francezii şi-au dat seama că au ajuns la o extremă, aceea a ireligiozităţii, şi că, în mintea lor, ireligiozitatea era la fel de periculoasă ca şi religiozitatea. Ce era deci de făcut? Cum se poate ajunge la o societate morală dar fără religie? Ori ar fi aşa ceva posibil? Cu aceste întrebări în minte Franţa, şi după ea alte ţări occidentale, au intrat în sec. XIX. S-a încercat o revenire la normal. Divorţul a fost din nou interzis, proprietăţile Bisericii au fost retrocedate, iar sacralitatea duminicii ca zi de odihnă şi închinare a fost restabilită.

Între religie şi ateism, liberii cugetători francezi au venit cu idei noi – a treia cale: nici religie, nici ateism. Compromisul ar fi o religie fără Dumnezeu. Religia fără Dumnezeu ar fi un sistem moral în care Dumnezeu ar fi înlocuit cu umanismul, umanitatea, moralitatea, ştiinţa, progresul. Credinţa în ştiinţă şi abilitatea ei de a mântui a fost promovată cu asiduitate. A apărut şi noţiunea de infailibilitate a ştiinţei, un articol de credinţă al intelectualilor sec. XIX. Ştiinţa a devenit dumnezeul sec. XIX. Ştiinţa poate schimba moralitatea, natura socială a omului, poate îmbunătăţi personalitatea umană. Aceste articole de credinţă au devenit cunoscute ca pozitivism, exponentul lui principal fiind francezul August Comte. În 1825, Comte a publicat Nouveau Christianisme („Noul creştinism”) în care promova noţiuni bizare ale unei religii noi, dar ateiste. Rugăciunile încă urmau să fie făcute, dar unor zeităţi păgâne. Comte a creat un calendar nou, cu luni numite după filosofi ori personalităţi ai antichităţii (Aristotel şi Arhimede, de exemplu), a declarat sărbători noi care să le înlocuiască pe cele creştine, a elaborat un sistem de preoţie, şi a solicitat publicarea de noi imnuri religioase.

Pietismul german şi critica ateismului

În paralel, în Germania, la fel ca şi în Franţa şi Marea Britanie, ateismul a început să se metamorfozeze în secularism. În Marea Britanie şi în Germania ateismul a fost contracarat de treziri spirituale, cea din Germania fiind cunoscută ca pietism. Pietismul a influenţat pe marii filosofi germani ai sec. XIX. Immanuel Kant a argumentat că, chiar dacă „cunoaşterea” lui Dumnezeu nu este posibilă, „credinţa” în El este justificată. Kant a privit credinţa în Dumnezeu ca un „bun social” suprem. Kant a fost şi un aspru critic al ateismului din patru motive: ateismul surpă motivaţia individului de a fi ori trăi o viaţă morală; duce la disperare; erodează virtutea şi rezultă în vicii; iar, în final, ateismul are consecinţe negative ireversibile asupra moralităţii: rezultă în libertinism şi imoralitate.

Dacă Immanuel Kant a fost un apologet al credinţei în Dumnezeu şi, în consecinţă, al creştinismului, Germania sec. XIX a fost dominată de scrierile intelectualilor anticreştini. Aici, Spencer examinează gândirea teologiei liberale germane şi apoi scrierile virulent anticreştine ale lui Friedrich Engels. În sec. XIX, doi din cinci studenţi germani studiau teologia, mulţi dintre ei devenind nemulţumiţi de starea politică şi bisericească a Germaniei. Pe terenul acesta fertil şi-a publicat Engels scrierile lui anticreştine, în care a declarat Evangheliile ca „mitologie pură”. Secolul XIX a văzut însă şi multiplicarea scrierilor despre istoricitatea Mântuitorului. În anii 1840 Ludwig Feuerbach a publicat „Esenţa creştinismului” (The Essence of Christianity) în care promova noţiunea, de loc originală lui ori sec. XIX, că Dumnezeu este o creatură a imaginaţiei umane şi a nevoilor umane, o idee preluată şi promovată în sec. XX de Sigmund Freud.

Analiza ateismului german al sec. XIX ar fi incompletă fără a-l menţiona pe Karl Marx, care şi el a perpetuat idei neoriginale, împrumutate din scrierile secolelor precedente, inclusiv noţiunea că Dumnezeu şi religia sunt invenţii ale omului. Spencer, de fapt, îl acuză pe Marx de lipsă de originalitate în examinarea religiei. Unica originalitate a lui Marx în istoria ateismului, spune Spencer, a fost argumentul lui că religia a fost o unealtă de asuprire a omului de către om. Din acest motiv, religia trebuie eliminată. Ideea aceasta a prins rădăcini în Rusia ţarista, ateismul Rusiei fiind mai mult de origine şi influenţă marxistă. În consecinţă, politica de anihilare a credinţei şi Bisericii a avut prioritate în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări comuniste, inclusiv China comunistă sub Mao.

Un alt aspect al ateismului sec. XIX a fost proliferarea cărţilor scrise despre Isus Hristos, negându-i divinitatea, şi uneori chiar şi istoricitatea. Fichte, Renan, David Strauss şi alţii au scris volume imense despre viaţa lui Isus, sub titluri diferite, cum ar fi „Viaţa lui Isus examinată critic” (The Life of Jesus, Critically Examined). De la o vreme, cărţile acestea şi-au pierdut originalitatea, ele tratând aceleaşi subiecte şi concluzii şi împrumutând argumente unele de la altele: miracolele Noului Testament sunt invenţii şi imaginaţii, Isus a fost un magician egiptean, Evangheliile nu sunt autentice, ba unele sunt chiar false. Feuerbach a venit cu noţiunea că Isus a fost doar un „om inteligent”, care a învăţat arta miracolelor de la caldei.

Charles Darwin

O discuţie despre ateismului sec. XIX este imposibilă fără a-l aminti şi pe Charles Darwin. Nu este încă cert dacă Darwin a devenit ateu în totalitate. Cert este însă că la 20 de ani Darwin studia teologia la Cambridge şi se pregătea să devină pastor anglican. În 1876 şi-a publicat autobiografia, identificându-se în ea ca o persoană fără credinţă, probabil mai mult agnostică decât atee. Trei lucruri spunea el că l-au propulsat în direcţia ateismului: îndoielile lui privind Biblia, obiecţii de ordin moral şi filosofia. Spencer îl caracterizează pe Darwin ca un ateu privind Dumnezeul creştinismului, dar nu ca un ateu autentic. În ultimele trei decenii ale vieţii lui, ideile lui Darwin privind divinitatea au fluctuat. Într-o scrisoare adresată filosofului William Graham, Darwin comenta că a ajuns la concluzia că universul nu poate fi rezultatul unei şanse ori că ar fi apărut la întâmplare. Exprima convingerea că la început trebuia să fi existat ceea ce el numea „o primă cauză”, ce ar fi declanşat alte reacţii ori cauze, rezultând în final în apariţia universului. Spencer conchide că „Darwin a murit un sceptic devotat, nu doar neştiind nimic despre Dumnezeu, dar nici neştiind dacă cineva ar putea să ştie”.

Dacă Darwin a rămas ambivalent privind credinţa în divinitate, cei din jurul lui i-au exploatat ideile pentru a propulsa gândirea ateistă a sec. XIX şi XX. Au împletit evoluţionismul cu ştientismul („scientism”), adică credinţa în puterea ştiinţei şi a tehnologiei ca fundament raţional al secularismului şi alternativă a credinţei. Britanicii au fost pionierii acestui sincretism şi rămân devotaţi acestei variante a ateismului până azi. În 1866, ateii britanici au fondat Societatea Naţională Seculară pentru răspândirea ideilor seculariste şi atee. Impactul Societăţii a fost rapid şi radical. Dacă încă în 1870, spune Spencer, britanicii mai erau capabili să ucidă cu pietre, în public, pe cei care se declarau atei, spre sfârşitul sec. XIX lucrurile s-au schimbat radical. În 1880 primul ateu britanic a fost ales în Parlament: Charles Bradlaugh. Fost învăţător de şcoală duminicală, Bradlaugh a fondat Societatea Naţională Seculară în 1866. Ales în Parlament în 1880, i s-a refuzat mandatul de parlamentar pentru că a refuzat să depună jurământul religios în vigoare la acea vreme. Bradlaugh însă a persistat. După mulţi ani de judecată în instanţă a fost instituit că parlamentar. Societatea seculară pe care a fondat-o a ajuns curând la 4.000 de membri, majoritatea covârşitoare dintre ei fiind bărbaţi. La scurt timp, Parlamentul Britanic a adoptat o lege permiţând deputaţilor să îşi asume mandatul fără jurământ, legea fiind în vigoare până în zilele noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *