Despre originea „speciilor” de atei (II)

Teme: Analize.
Etichete: .
Publicat la 22 ianuarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Alianţa Familiilor din România
Sursa: Buletinul informativ, 22 ianuarie 2015

Originile ateismului

Originile ateismului

Continuarea seriei bazate pe cartea britanicul Nick Spencer intitulată „Atheists: The Origin of the Species” (Ateii: originea speciilor).

Reacţia Bisericii

După cum era de aşteptat, la început, reacţia Bisericii a fost pe măsură. Noel Journet, un învăţător din Ardennes, Franţa, a fost ars pe rug în 1582 pentru că a negat acurateţea Vechiului Testament, numind Biblia o carte plină de fabule, fantezii, şi falsităţi. În 1661, Anglia a adoptat o lege împotriva blasfemiei care prevedea pedepse severe pentru cei care, în vorbă ori în scris, negau, criticau, or defăimau pe Dumnezeu ori Scriptură. În conformitate cu această lege, în 1697, un tânăr de 20 de ani, Thomas Aikenhead, a fost executat pentru blasfemie. Student la Universitatea din Edinburgh, tânărul a fost auzit batjocorind Scriptură, afirmând că până în 1800 creştinismul va dispare, şi că e preferabil să crezi în Mahomed în loc de Cristos. Tot în vremea aceea autorităţile au început să facă razii prin librarii să confişte cărţile care puneau la îndoială credinţa în Dumnezeu. Au fost de asemenea adoptate legislaţii pentru a forţa moralitatea la oameni. Cetăţenii erau constrânşi prin lege să meargă la biserică, să plătească zeciuiala, şi să se căsătorească la biserică. Într-o oarecare măsură legile acestea au fost adoptate ca reacţie la numărul în creştere al tavernelor, crâşmelor şi caselor de toleranţă (ilegale la acea vreme), cât şi al celor care le frecventau. Oamenii păreau mai mult interesaţi în frecventarea tavernelor decât a bisericilor. În sec. XVIII au apărut în insulele britanice şi aşa numitele „hell fire clubs”, cluburi în care oamenilor li se îngăduia să se dea la desfrâu. Motto-ul cluburilor era: „Nu există bine ori rău; doar ceea ce îţi place ori displace; nu există Dumnezeu, cer ori diavol”.

Reacţia autorităţilor

Britanicii au reacţionat la răspândirea decadenţei şi ateismului formând Societatea Regală (The Royal Society) în 1663. Scopul ei a fost „glorificarea lui Dumnezeu” prin organizarea de cursuri şi prelegeri pentru apărarea credinţei în Dumnezeu. Robert Boyle, un creştin din Oxford, a condus Societatea Regală vreme de mulţi ani, obiectivul lui fiind apărarea credinţei în Dumnezeu şi explicând că descoperirile ştiinţifice de atunci confirmau, nu contraziceau, existenţa lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui. Prelegerile Societăţii Royale îl prezentau pe Dumnezeu că „guvernatorul moral” al Universului.

În paralel, ateii britanici au demarat şi ei o ofensivă, publicând o mulţime de cărţi. John Toland numea religia superstiţie şi miracolele descrise în Noul Testament „fabule”. Pentru el religia nu era necesară ori importantă pentru ordinea socială ori moralitate. Tot pe vremea aceea, ateii au lansat ideea că raţiunea, nu credinţa ori religia, poate fi fundamentul armoniei şi coeziunii sociale. Tot în sec. XVII, Thomas Hobbes, care pe faţă se dădea drept credincios şi creştin, în Leviatanul lui lansa atacuri critice la adresa acurateţei Bibliei. Iar în 1670 Baruch Spinoza, evreul olandez, a publicat cartea pentru care a rămas cunoscut în istorie: Tractatus Theologico-Politicus. Cartea i-a câştigat şi titlul de tată al ateismului modern. Ambii, Hobbes şi Spinoza, au încercat demolarea autorităţii Scripturii ca fundament al creştinismului. Mai nici o carte din Vechiul Testament nu a rămas necriticata de Spinoza. Profeţii, afirma Spinoza, nu au rostit mesaje din partea lui Dumnezeu ci expresii ale imaginaţiilor proprii. Miracolele Scripturilor, după Spinoza, au fost scrise pentru cei needucaţi. Miracole nu există, zicea el, pentru că ele contravin ştiinţa şi legile naturale.

Pe de altă parte, Spinoza a fost fascinat de Cristos şi apostoli pe care i-a desemnat ca exemple pozitive de moralitate. A lansat idea unei religii oficiale cu temple construite din fondurile publice, şi noţiunea de mântuire prin dreptate şi compasiune. Noul Testament, în opinia lui, putea constitui bazele unei moralităţi autentice dar şi a unei „religii private”. În alte cuvinte, Spinoza a lansat noţiunea „religiei private”, o idee mult vânturata şi de ateii şi seculariştii zilelor noastre. Ei nu se împotrivesc religiei, zic ei, dar religia trebuie practicată acasă nu în public. Cu alte cuvinte, religia nu poate fi exprimată în public ci numai privat. Ideea lui Spinoza a prins. Seculariştii promovează argumentul acesta peste tot. Un recent exemplu este editorialul lui New York Times din 10 ianuarie care recomandă creştinilor să îşi ţină credinţa pentru ei şi să o practice între cei patru pereţi ai bisericii. Spaţiul public nu are nevoie de religie. [Detalii aici.]

În Anglia, Isaac Newton a contrabalansat ateismul britanic al veacului XVII publicând, în 1687, Principia, cartea care l-a făcut faimos, cu teza fundamentală că ştiinţa confirmă, nu infirmă, existenţa lui Dumnezeu, a unui Creator, a unui Autor al Universului. Newton a numit fiinţa aceasta divină „a living, intelligent and powerful Beign”, adică o „Fiinţă vie, inteligentă şi puternică”. Descendenţii intelectuali ai lui Newton au dezvoltat, pe baza ideilor lui, noţiunea de „intelligent design”, care până în ziua de astăzi continua să fi un contrapunct al ateismului.

Ateismul francez

Tot la acea vreme, anticlericalismul şi ateismul a prins rădăcini puternice în Franţa. Aici, Spencer examinează scrierile ferocilor atei francezi ai sec. XVII şi XVIII. Louis XIV devenise un rege pios în anii din urmă ai vieţii şi puţin tolerant cu ideile ateiste care începuseră să îi împânzească regatul. Cărţi anticreştine, manuscrise batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu şi pamflete atee au început să fie introduse ilegal din Olanda, regatul cel mai tolerant al Europei pe vremea aceea. În sec. XVII Franţa încă permitea torturarea şi executarea celor vinovaţi de blasfemie. Chiar şi în sec. XVIII sunt menţionate persoane executate de autorităţi pentru aşa numitele „crime confesionale”. În 1766, de exemplu, Chevalier de la Barre a fost torturat în public pentru cântări blasfemiatoare.

Printre precursorii ateismului francez Spencer îl examinează pe D’Holbach, cel care a cerut înlocuirea revelaţiei cu raţiunea. Interesant pentru vremea lui, D’Holbach a atacat şi islamul, pe care a desemnat-o o religie care înşela minţile oamenilor mai mult decât creştinismul. Atât de feroce era ateismul lui, încât prietenii l-au poreclit „inamicul personal a lui Dumnezeu”. Cartea de căpătâi a lui D’Holbach a fost „Christianisme devoile” („Creştinismul dezvelit”), o carte foarte populară dar interzisă de autorităţi. Autorităţile îi vânau pe cei care deţineau cartea, făceau percheziţii prin librării să o confişte, şi chiar puneau în închisoare persoanele care o deţineau. D’Holbach însă a fost cunoscut şi pentru antisemitismul lui strident. Evreii Vechiului Testament erau priviţi de el ca nişte fiinţe sub-umane, autori de poveşti şi superstiţii, needucaţi, intoleranţi, izolaţi. Spre deosebire de alţi scriitori atei ai vremii lui, D’Holbach afirma că creştinismul nu poate fi reformat, adică transformat într-o religie utilă societăţii, ci trebuia eliminat.

O discuţie despre ateismul francez nu se poate face fără a vorbi despre Jean Meslier, ciudatul preot catolic care, la moartea lui în 1729, a lăsat în urmă un manuscris care l-a plonjat pe paginile istoriei ateismului. Manuscrisul, cunoscut sub numele de Memoire, pretindea să prezinte dovezile că toate religiile sunt false şi că închinarea la Dumnezeu este o iluzie. Spencer îl numeşte pe Meslier primul ateu original al Europei, prima persoană din Europa despre care se poate spune, cu certitudine, că era ateu. Spre deosebire de alţi contemporani ai lui însă, Meslier cerea eliminarea clasei preoţeşti şi a bisericilor, o idee acceptată şi pusă în aplicare în Franţa revoluţionară de final de veac, în Rusia sovietică şi în alte ţări comuniste, inclusiv România, şi azi, în China comunistă.

Diderot a mers pe urmele lui Meslier, iar după el au venit alţii. Numărul scriitorilor anticreştini şi anti-credinţă ai sec. XVIII a crescut cu rapiditate, devenind tot mai greu pentru autorităţi să controleze mişcarea ateilor. Cărţile lor negau existenţa lui Dumnezeu, promovau noţiunea că animalele şi fiinţele umane proveneau din aceleaşi specii marine, prevestind astfel teoria evoluţiei cristalizata şi explicată de Darwin în sec. XIX.

Ateismul german

Dacă ateismul francez a fost strident, cel german a fost mai domol, asemenea celui britanic. Ca şi în Anglia, în Germania ateismul de început a fost aplicat persoanelor care trăiau o viaţă depravată. Şi aceştia nu erau puţini. În 1685 scriitori germani menţionau tendinţa crescândă a oamenilor de rând să batjocorească Scriptură, să nege existenţa divinităţii ori a diavolului, a iadului, a paradisului, ori a vieţii veşnice. În 1696 a fost publicată o carte care denunţa imoralitatea germanilor de rând ce batjocoreau Scriptură. După 1700 au început să fie scrise cărţi anticreştine şi ateiste. Predilecţia ateilor germani a fost negarea divinităţii lui Cristos şi a miracolelor descrise în Biblie. Pe la 1700 a început să circule în Germania un manuscris anonim latin numit „Symbolium sapientie”, care numea Biblia o carte scrisă de oameni pentru înşelarea altor oameni, nega miracolele narate în Biblie şi, curios, respingea necesitatea căsătoriei şi promova imoralitatea sexuală. Cartea a fost tradusă în germană doar în 1749.

Scrierile anticreştine europene se acumulau de la an la an şi de la secol la secol. Era nevoie acum de un moment potrivit pentru a pune în practică ideile antireligioase şi atee ale vremii. Prilejul acela a fost Revoluţia Franceză din 1789 despre care vom scrie în articolul următor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *