Conştiinţa morală

Teme: Teologie.
.
Publicat la 31 ianuarie 2015.
Partea 18 din 24 din seria Catehezele Mons. Martinelli.
Print Friendly

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Conştiinţa

Conştiinţa

Care conştiinţă morală?

Se spune: Fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei… fă ceea ce crezi că e mai bine… urmează-ţi conştiinţa… Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: Care conştiinţă? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această cateheză în care, atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Pornim înainte de toate cu întrebarea:

Ce este conştiinţa morală?

* Prezentă în adâncul persoanei, conştiinţa este:

  • „o judecată a raţiunii prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă, este pe cale să-l ducă la îndeplinire, sau l-a împlinit” (CBC, 1778). Fără folosirea raţiunii nu există conştiinţă.
  • percepţia naturală a principiilor morale fundamentale, aplicarea lor în circumstanţe speciale şi judecata finală cu privire la ceea ce trebuie să se facă (sau ceea ce s-a făcut).
  • „nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului” (GS 16)
  • sanctuarul persoanei, care decide pentru acţiunile omului.

* Totuşi ea nu este:

  • o simţire imediată, care este în schimb de atâtea ori rod fie al unei stări sufleteşti speciale fie al unei presiuni din exterior, de exemplu a mijloacelor de comunicare socială sau a opiniei majorităţii.
  • legată de instinct şi nici de subiectivismul relativist, care duce la afirmaţia că mai presus de conştiinţă nu poate să existe nici o instanţă superioară.
  • însuşi izvorul de adevăruri şi de valori.
  • un absolut, aşezat mai presus de adevăr şi de eroare, de bine şi de rău.
  • o acţiune după propria interpretare sau înclinaţie personală şi fără a răspunde în faţa cuiva de acţiunea aceasta.

Care este misiunea conştiinţei?

* Ea permite:

  • să percepem principiile moralităţii.
  • să le aplicăm la evenimente şi circumstanţe de fapt printr-un discernământ practic al motivaţiilor şi al bunurilor
  • să facem binele şi să evităm răul
  • să exprimăm judecata cu privire la calitatea morală a actelor concrete care trebuie îndeplinite sau care au fost deja împlinite
  • să asumăm responsabilitatea actelor făcute: „Dacă omul comite răul, judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui, şi în acelaşi timp a răutăţii alegerii sale personale. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Dovedind greşeala comisă, el aminteşte iertarea care trebuie cerută, binele care trebuie încă făcut şi virtutea ce trebuie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu” (CBC, 1781).

* De aceea, conştiinţa are o triplă misiune:

  • deductivă: cunoaşte, recunoaşte şi aplică normele morale la diferitele situaţii şi alegeri
  • imperativă: decide comportamentul moral al persoanei, la lumina legii morale, a glasului interior al Duhului, a învăţăturilor lui Cristos transmise în manieră sigură şi autoritară din partea păstorilor, aleşi dinainte de Cristos însuşi.
  • creativă: adoptă strategii, proiectează soluţii, găseşte tonalităţi şi modalităţi în a face binele.

* „Confirmă autoritatea adevărului, prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile” (CBC, 1777).

Care este condiţia indispensabilă pentru a auzi glasul conştiinţei?

„Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie, examinare sau introspecţie” (CBC, 1779): „Întoarce-te la conştiinţa ta, întreab-o. […] Întoarceţi-vă, fraţilor, înlăuntrul vostru şi, în tot ceea ce faceţi, priviţi-l pe martor, pe Dumnezeu” (Sfântul Augustin, In epistulam Ioannis ad Parthos tractatus, 8, 9: PL 35, 2041).

Cum trebuie să fie conştiinţa?

Trebuie să fie:

  • adevărată
  • sigură
  • corectă
  • liberă
  • formată.

Când este adevărată conştiinţa?

* O conştiinţă este adevărată atunci când este întemeiată pe adevăr. De fapt, conştiinţa este act al raţiunii care tinde spre adevărul lucrurilor.

„Conştiinţa morală, pentru a fi în măsură să călăuzească în mod corect conduita umană, trebuie să se bazeze înainte de toate pe fundamentul solid al adevărului, adică trebuie să fie luminată pentru a recunoaşte adevărata valoare a acţiunilor şi consistenţa criteriilor de evaluare, aşa încât să ştie să deosebească binele de rău chiar şi acolo unde ambientul social, pluralismul cultural şi interesele suprapuse nu ajută la aceasta” (Benedict al XVI-lea, Discurs, 24.02.2007).

* „Omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia şi după ea va fi judecat. […] Prin conştiinţă se face cunoscut în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele” (Conciliul al II-lea din Vatican, Gaudium et spes, 16).

* De aceea este necesar să se vestească, să se apere şi să se promoveze posibilitatea pentru raţiune de:

  • a cunoaşte adevărul: astăzi nu se are încredere nici în capacitatea raţiunii de a percepe adevărul. De asemenea, se întâmplă că reducerea conştiinţei la certitudinea subiectivă duce în acelaşi timp la renunţarea la adevăr.
  • a nu interpreta acest adevăr aşa cum i se pare şi îi place fiecăruia: conştiinţa este un antidot şi nu o scuză pentru subiectivism (conform căruia ceea ce gândeşte cineva este criteriu şi izvor de adevăr) şi relativism (conform căruia nu există adevărul, ci există multe adevăruri).
  • a recunoaşte strălucirea adevărului, transcendenţa sa faţă de inteligenţa noastră creată şi, prin urmare, datoria noastră de a ne deschide în faţa lui, de a-l primi nu ca pe o invenţie proprie, ci ca pe un dar care vine de la Dumnezeu.

De ce este important ca să fie sigură conştiinţa?

Pentru că persoana trebuie să acţioneze mereu, în domeniul moral, cu toată certitudinea şi siguranţa, cu scopul de a fi mereu deplin responsabilă de acţiunile sale. Atunci când persoana decide, trebuie să facă acest lucru cu o conştiinţă sigură, adică trebuie să fie sigură conştiinţa, trebuie să emită propria judecată morală cu siguranţă şi să nu fie în îndoială, adică în starea de a nu şti ce anume este drept să facă. În acest caz, ea trebuie mai întâi să se informeze de la persoane de încredere şi competente, cu scopul de a risipi orice îndoială şi a acţiona în siguranţa obţinută.

Ce înseamnă că trebuie să fie corectă conştiinţa?

Înseamnă că trebuie „să fie de acord cu ceea ce este corect şi bun conform raţiunii şi legii divine” (Compendiu, 373).

Însăşi demnitatea persoanei umane implică şi cere această corectitudine. Aşadar conştiinţa corectă este determinată să urmeze adevărul, fără contradicţii, fără trădări şi fără compromisuri.

Conştiinţa poate să emită şi o judecată greşită?

Conştiinţa nu are întotdeauna dreptate, nu este infailibilă: dacă ar fi aşa, nu ar exista nici un adevăr unic, deoarece de multe ori judecăţile de conştiinţă se contrazic, între persoane diferite şi chiar în aceeaşi persoană. Ar exista atâtea adevăruri câte conştiinţe sunt; ar fi doar adevărul fiecărei persoane şi deci atâtea adevăruri câte persoane sunt.

* Conştiinţa poate emite o judecată greşită, fapt care se întâmplă atunci când judecata sa se depărtează de raţiune şi de legea divină.

„Persoana trebuie să asculte întotdeauna de judecata sigură a propriei conştiinţe, însă poate da şi judecăţi eronate, din motive care nu sunt întotdeauna lipsite de vinovăţie personală. Însă nu se poate imputa persoanei răul făcut din ignoranţă involuntară, chiar dacă el rămâne din punct de vedere obiectiv un rău. Deci este necesară strădania pentru a corecta conştiinţa morală de erorile sale” (Compendiu, 376).

* Totuşi conştiinţa eronată nu-şi pierde demnitatea.

Când este vinovată ignoranţa?

„Când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului” (GS 16). În aceste cazuri persoana este vinovată de răul pe care îl comite.

* „Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui, exemplul rău dat de alţii, robia patimilor, pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei, refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei, lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală” (CBC, 1792).

Când este involuntară, invincibilă (deci nevinovată) ignoranţa?

* Când ignoranţa nu poate fi imputată responsabilităţii persoanei. Totuşi, în acest caz, chiar dacă persoana nu este responsabilă din punct de vedere subiectiv de răul făcut, totuşi răul făcut rămâne un rău, o dezordine obiectivă: datorită faptului că orbii nu văd soarele, nu se poate conclude că el nu există.

* De aici rezultă responsabilitatea persoanei de:

  • a fi informată cu privire la acest rău
  • a corecta conştiinţa sa morală de erorile sale
  • a repara pe cât posibil daunele provocate de răul făcut.

Conştiinţa eronată este mereu justificată?

* Conştiinţa eronată nu poate să fie justificată dacă faptul de a fi în eroare se datorează ignoranţei vinovate sau unei întunecări a conştiinţei sale.

  • Ignoranţa nu poate fi considerată o soluţie comodă, un avantaj: ar fi ca şi cum am spune că a nu cunoaşte este mai bine decât a cunoaşte.
  • „A nu mai vedea păcatele, muţenia glasului conştiinţei în aşa de numeroase domenii ale vieţii este o boală spirituală mult mai periculoasă decât păcatul, pe care cineva este încă în stare să-l recunoască păcat. Cel care nu mai este în stare să recunoască faptul că a ucide este păcat, a căzut mai profund decât cel care mai poate recunoaşte răutatea propriului comportament, deoarece s-a îndepărtat mai mult de adevăr şi de convertire” (Card. Joseph Ratzinger, Elogiul conştiinţei, Conferinţă din 16 martie 1991).

* Într-un psalm biblic este conţinută această afirmaţie, care merită mereu să fie examinată: „Cine îşi dă seama de greşelile sale? Eliberează-mă de greşelile pe care nu le văd!” (Ps 19,13).

* Aşadar, se poate întâmpla ca păcatul să nu fie în actul momentului, în actuala judecată a conştiinţei mele, ci să fie în altă parte, mai în profunzime: adică în acea neglijenţă, închidere pe care am realizat-o, chiar dacă în mod treptat, faţă de adevăr.

Când este liberă conştiinţa?

* Omul are dreptul să acţioneze în libertate deplină după conştiinţa sa. Această libertate înseamnă că el:

  • nu poate fi constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale (cf. Rom 14,23): „În tot ceea ce spune şi face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept” (CBC, 1778)
  • dar nu poate nici să fie împiedicat să acţioneze după conştiinţa sa
  • mai ales în domeniul religios.

* Există totuşi o limită la această libertate. Trebuie urmată propria conştiinţă:

  • fără a merge împotriva binelui comun
  • respectând acele valori care nu sunt negociabile, tocmai deoarece corespund adevărurilor obiective, universale şi egale pentru toţi.

Ce norme trebuie să urmeze mereu conştiinţa?

„Există trei norme generale:

  1. nu este permis niciodată să se facă răul pentru ca să urmeze un bine;
  2. aşa numita Regulă de aur: „Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,12);
  3. dragostea trece mereu prin respectarea aproapelui şi a conştiinţei sale, chiar dacă aceasta nu înseamnă a accepta ca un bine ceea ce obiectiv este un rău” (Compendiu, 375).

Când este bine formată o conştiinţă?

* O conştiinţă este bine formată când este sigură, corectă şi adevărată, adică „îşi formulează judecăţile urmând raţiunea, conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului” (CBC, 1783).

* Cu cât conştiinţa este mai informată şi formată, cu atât este mai liberă.

* Conştiinţa, ca un izvor de apă, poate să fie şi poluată, deviată, alterată. Însă în acest caz poate să fie şi ajutată să se purifice, să regăsească drumul corect, printr-o informare şi formare adecvată, totuşi respectând mereu libertatea şi demnitatea sa.

* O conştiinţă bine formată este ca un exerciţiu autentic de discernământ înţelept, de alegeri libere şi responsabile. Reducerea conştiinţei la certitudinea subiectivă nu eliberează, ci înrobeşte, făcându-ne total dependenţi de gustul personal sau de opinia prevalentă.

Este necesară formarea conştiinţei?

A forma conştiinţa, a o educa este „indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate. […] Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină” (CBC, 1783.1787).

Educaţia ajută conştiinţa să se îmbunătăţească, deşi în mod treptat, ca un instrument de înaltă precizie.

Educaţia trebuie să slujească mai ales ca să conducă conştiinţa să cunoască, să îmbrăţişeze şi să urmeze adevărul: Să nu cădem în greşeala de a gândi că rămânerea departe de adevăr ar fi pentru om mai bun decât adevărul, ca şi cum a sta în întuneric este mai bine decât a sta în lumină!

Cât durează educarea unei conştiinţe?

* „Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. Încă din primii ani, ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa morală. O educaţie prudentă învaţă virtutea; ea apără sau vindecă de teamă, de egoism şi de orgoliu, de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă, născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii” (CBC, 1784).

„Este necesară reeducarea la dorinţa cunoaşterii adevărului autentic, la apărarea propriei libertăţi de alegere în faţa comportamentelor de masă şi a linguşirilor propagandei, pentru a hrăni pasiunea frumuseţii morale şi a clarităţii conştiinţei. Aceasta este misiunea delicată a părinţilor şi a educatorilor care le stau alături; şi este misiunea comunităţii creştine faţă de credincioşii săi. Cât priveşte conştiinţa creştină, creşterea sa şi hrănirea sa, nu ne putem mulţumi cu un contact fugar cu principalele adevăruri de credinţă în copilărie, ci este nevoie de un drum care să însoţească diferitele etape ale vieţii, deschizând mintea şi inima ca să primească îndatoririle fundamentale pe care se sprijină atât existenţa fiecăruia cât şi existenţa comunităţii” (Benedict al XVI-lea, Discurs, 24.02.2007).

* Să nu se uite ceea ce a scris sfântul Augustin: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine” (Confesiuni, I, 1).

Cum se formează conştiinţa morală pentru ca să fie dreaptă şi vrednică de crezare?

* „Conştiinţa morală dreaptă şi vrednică de crezare se formează prin educare, prin asimilarea cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturii Bisericii. Este susţinută de darurile Duhului Sfânt şi ajutată de sfinţenia persoanelor înţelepte. De asemenea, folosesc mult pentru formarea morală rugăciunea şi cercetarea cugetului” (Compendiu, 374).

* Este importantă şi interpretarea datelor experienţei şi a semnelor timpurilor cu virtutea prudenţei, care este „virtutea care dispune raţiunea să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui” (CBC, 1806).

* În felul acesta omul prudent, prin intermediul conştiinţei sale:

  • aude glasul lui Dumnezeu care îi vorbeşte
  • percepe şi recunoaşte preceptele legii divine
  • aplică principiile morale la cazurile particulare fără a greşi şi depăşeşte îndoielile cu privire la binele ce trebuie făcut şi răul ce trebuie evitat.

* A lăsa propria conştiinţă să fie luminată de credinţa creştină permite:

  • să cunoaştem adevărul şi să trăim viaţa proprie în fericire autentică şi deplină: de fapt, credinţa nu este o greutate, o povară apăsătoare, o realitate care dă tristeţe, o impunere de exigenţe morale… Însă calea care conduce la adevăr şi la bine nu este o cale comodă, ci este o cale înaltă şi anevoioasă… însă pe această cale nu suntem singuri: Cristos este cu noi, ni-l dă pe Duhul său Sfânt care este Duh de adevăr şi de fericire;
  • să depăşim subiectivismul şi relativismul: „Nu poate fi identificată conştiinţa omului cu autoconştiinţa eului, cu certitudinea subiectivă despre sine şi despre propriul comportament moral. Această conştiinţă, pe de o parte, nu poate fi o simplă reflexie a ambientului social şi a opiniilor răspândite în societate. Pe de altă parte poate să derive dintr-o lipsă de autocritică, dintr-o incapacitate de a asculta profunzimile propriului spirit” (Card. Joseph Ratzinger, Elogiul conştiinţei, Conferinţă din 16 martie 1991).

* Iată importanţa Magisteriului în această privinţă.

Care este rolul Magisteriului Bisericii în formarea conştiinţei?

* Am spus că judecata propriei conştiinţe trebuie să fie luminată de adevăr şi, în acest scop, în special în problemele noi sau care se prezintă în termeni cu totul inediţi, recurgerea la Magisteriu este de mare ajutor pentru formarea unei conştiinţe sigure, adevărate, corecte.

* De fapt, Magisteriul Bisericii nu este:

  • un obstacol, ci un ajutor, dat de Cristos tuturor oamenilor de bunăvoinţă în căutarea, găsirea, primirea adevărului: el există pentru ca să ajungă cu siguranţă la adevăr conştiinţa morală şi să rămână în el
  • un oarecare izvor extern de gândire morală cu care conştiinţa individuală trebuie să vină în contact: el formează (dinăuntru) conştiinţa, practic aşa cum sufletul formează (dinăuntru) trupul
  • o realitate care restrânge, ameninţă sau chiar neagă libertatea conştiinţei personale, ci mai degrabă un ajutor dat luminării conştiinţei.

* Nu se poate uita că Magisteriul Bisericii (adică al Papei în comuniune cu Episcopii) a fost voit de Cristos însuşi, care i-a încredinţat misiunea de a sluji Cuvântul lui Dumnezeu, „învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei Verbum, 10).

De aceea, credincioşii, „amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10,16), primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care păstorii lor le dau sub diferite forme” (CBC, 87).

* Aşadar, Magisteriul încearcă să ajute conştiinţele pentru a ajunge la o mediere şi o aplicare a adevărului moral mai demne de luat în seamă: întotdeauna adevărul moral obiectiv are primatul şi numai acesta poate să fie în mod infailibil adevărat.

Care este rolul Duhului Sfânt în formarea conştiinţei?

Conştiinţa este ca un spaţiu locuit de Duhul Sfânt, care ne eliberează nu din exterior, ci în adâncul inimii, ne configurează cu Cristos pentru a putea alege şi acţiona ca şi el. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit la Botez de către Dumnezeu Tatăl, prin intermediul lui Cristos mort şi înviat, „până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13).

Ce este obiecţia de conştiinţă?

„Cetăţeanul este obligat în conştiinţă să nu urmeze prescripţiile autorităţilor civile când aceste prescripţii sunt contrare exigenţelor ordinii morale, drepturilor fundamentale ale persoanei sau învăţăturilor evangheliei. Refuzul de ascultare faţă de autorităţile civile, când exigenţele lor sunt contrare celor ale conştiinţei drepte, îşi are justificarea în distincţia între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea comunităţii politice. „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21). „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29)” (CBC, 2242).

* Trebuie promovată şi susţinută o curajoasă obiecţie de conştiinţă, deoarece în societate se răspândesc tot mai mult legi contrare principiilor şi valorilor ne-negogiabile, cum sunt:

  • „respectarea şi apărarea vieţii umane, de la zămislire până la moartea naturală;
  • familia întemeiată pe căsătoria dintre bărbat şi femeie;
  • libertatea de educare a copiilor şi promovarea binelui comun în toate formele sale” (Benedict al XVI-lea, Sacramentum caritatis, nr. 83).

* Statul trebuie să recunoască, în legislaţia sa, dreptul la obiecţie de conştiinţă, ori de câte ori un cetăţean consideră oportun să recurgă la ea, mai ales în domeniul medical-moral. Din păcate, există în contextul actual un paradox, conform căruia adesea o societate tolerantă din punct de vedere ideologic (în sensul contemporan al termenului) nu este dispusă în schimb să tolereze obiecţia de conştiinţă, deoarece o astfel de societate nu admite că:

– poate să existe cineva care în vreo manieră să scape de controlul său, de respectarea legilor sale, sau care să se opună totalitarismului său ideologic şi social

– pot să existe valori fundamentale care depăşesc înseşi legile civile, care în acest caz nu ar mai avea valoare absolută şi obligatorie pentru toţi.

* Obiecţia de conştiinţă, dacă este însoţită de iubire adevărului, pentru orice persoană:

  • este o acţiune exemplară care are curajul coerenţei
  • nu este o fugă de responsabilităţi, ci dimpotrivă o asumare a unei mărturii
  • îmbracă o cazuistică foarte complexă şi vastă. Este suficient să ne gândim chiar şi numai la categoria medicilor, angajaţi astăzi în domeniul amplu al vieţii umane (avort, eutanazie, pilule abortive, folosirea embrionilor în cercetare…)
  • o ultimă ratio (un drept-obligaţie uman) pentru a nu fi implicaţi în acte care sunt profund respingătoare pentru o persoană
  • este expresie şi realizare a dreptului legitim la libertate, pe care îl are orice persoană, în virtutea căruia poate şi trebuie să refuze să înfăptuiască o acţiune care se opune sau care încalcă principiile – etice şi/sau religioase – pe care i le dictează conştiinţa

NB: Pentru a aprofunda tema, a se citi:
* Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 1776-1802;
* Compendiu, nr. 372-376.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *