Banul – este un bine sau un rău?

Teme: Teologie.
.
Publicat la 1 ianuarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Banul: când e bun, când nu?

Banul: când e bun, când nu?

Cum trebuie considerat banul, bogăţia?

* Banul nu este un bine şi nici un rău, dintr-un punct de vedere moral. Dimpotrivă, banul în sine este o realitate materială, care, deoarece este creată de Dumnezeu, în sine este bună. El este un mijloc de schimb, a cărui valoare este determinată în mod convenţional într-o societate.

* Cu referinţă la persoană, banul poate deveni un bine sau un rău. Şi acest lucru depinde de:

– Modul în care îl dobândeşte persoana: în mod cinstit sau furând şi înşelând?

– Modul în care se relaţionează faţă de ban. El este o valoare şi are o însemnătate mare în viaţa umană, dar nu este şi nu trebuie să devină principala, nici unica şi nici cea mai mare valoare a omului, care trebuie să evite în toate modurile să devină sclavul banului.

– Modul cu este folosit.

Când este morală folosirea banului?

Când persoana îl foloseşte:

* cu conştiinţa că este un administrator, dându-o valoarea şi însemnătatea corectă: bunurile materiale sunt mijloace, nu sunt scopul trăirii omului

* pentru binele propriu, pentru cel al propriei familii, pentru a face binele faţă de aproapele

* ţinând cont de diferite criterii, cum ar fi: cheltuielile obligatorii pentru ceea ce este indispensabil, necesar; exigenţele discreţionare; necesitatea economisirii în vederea necesităţilor viitoare (chiar încrezându-se în Providenţă); necesităţile altora, mai ales ale celor care sunt lipsiţi chiar de ceea ce este necesar şi indispensabil pentru a trăi…

* respectând „destinaţia sa universală”: în sensul că bunurile din această lume trebuie să folosească pentru a nu lipsi nici unei persoane cele necesare.

Când este imorală folosirea banului?

Este imorală:

* orice formă de adunare necuvenită a bunurilor materiale

* orice alipire de ele: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani” (1Tim 6,10); „Unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră” (Mt 6,21)

* teoria care face din profit regula exclusivă şi scopul ultim al activităţii economice

* orice practică ce reduce persoanele ca să nu fie altceva decât simple instrumente în vederea profitului: tot ceea ce subjugă pe om, conduce la idolatria banului şi contribuie la răspândirea ateismului. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24).

Ce daune poate să provoace banul?

Poate să provoace daune grave:

* în interiorul persoanei însăşi, banul poate să devină:

– un mod care înrobeşte persoana şi aceasta se întâmplă când devine scop şi stăpân, în loc să fie mijloc şi slujitor

– un instrument al voinţei de putere care poate face duce la pierderea capului

– un mod pentru a da prevalenţă faptului de a avea, mai înainte şi mai mult decât faptului de a fi al persoanei

– un criteriu decisiv, sau chiar exclusiv, pentru a determina propria valoare şi valoarea celuilalt: un individ valorează atât cât are

condicio sine qua non nu pentru realizarea persoanei ca persoană

– un motiv de continuă insatisfacţie, nefericire, mai ales când în persoană prevalează logică adunării

– un motiv de multe constrângeri. Se pierde adevărata libertate când suntem obsedaţi de obţinerea banului, de posesia lui, de păstrarea, apărarea şi administrarea lui… aşa încât devenim sclavii lui. În schimb, dacă este obţinut şi folosit în mod cinstit, banul poate să fie izvor de libertate: dă rapiditate şi eficacitate, permite accesul la lucrurile mai bune pentru sine şi pentru alţii…

* în relaţia cu Dumnezeu, banul poate:

– să devină un absolut care ia locul adevăratului Dumnezeu: se trăieşte un adevărat cult al banului

– să ducă la refuzarea lui Dumnezeu sau la trăirea ca şi cu Dumnezeu nu ar exista.

* în raportul cu alţii, banul poate:

– să mărească distanţele dintre bogaţi şi săraci

– să ducă la comiterea de nedreptăţi, furturi, fraude

– să devină un status symbol, care duce la obţinerea unei recunoaşteri şi avantaje în societate

– să ducă la refuzarea celorlalţi. Marea nenorocire a banului transformat în idol nu este faptul că desparte de ceilalţi. Cu cât unul este mai bogat, cu atât riscă să nu-i mai vadă şi să nu-i mai asculte pe ceilalţi. Bunurile din această lume, care ar trebui să fie un semn de comunicare, de comuniune, devin astfel un obstacol, un zid între noi şi ceilalţi, zid format din prestigiu, din consumuri diferite, din posibilităţi mai bune…

– să fie motiv de dezbinări (chiar şi în interiorul aceleiaşi familii) şi de numeroase conflicte care tulbură ordinea socială, naţională şi internaţională.

Ce anume interzice porunca a zecea: să nu pofteşti lucrurile altuia?

* „Porunca a zecea interzice aviditatea şi dorinţa de a-şi însuşi fără măsură bunurile pământeşti; ea opreşte cupiditatea dereglată, născută din patima nestăvilită după bogăţii şi după puterea lor. Interzice şi dorinţa de a săvârşi o nedreptate prin care s-ar aduce o daună aproapelui în bunurile sale vremelnice.

* Când Legea ne spune: „Să nu pofteşti”, ea ne spune în alte cuvinte să ne îndepărtăm de dorinţele de tot ce nu e al nostru. Căci stă ascunsă în noi o sete după bunul aproapelui, nemărginită, fără sfârşit şi niciodată sătulă, după cum e scris: „Avarul nu se va sătura niciodată de bani” (Qoh 5,9).

* Nu este o încălcare a acestei porunci dorinţa de a dobândi lucruri ce aparţin aproapelui, cu condiţia să fie prin mijloace drepte. Cateheza tradiţională indică realişti pe aceia care au cel mai mult de luptat împotriva poftelor lor păcătoase şi care trebuie, deci, îndemnaţi cel mai mult să respecte acest precept: negustorii care doresc lipsa sau scumpetea mărfurilor, pe care îi supără când văd că nu sunt singuri ca să cumpere şi să vândă, ceea ce le-ar permite să vândă mai scump şi să cumpere mai ieftin; cei care doresc ca semenii lor să se afle în mizerie pentru ca ei să realizeze profit, fie vânzându-le, fie cumpărându-le; medicii care doresc să apară boli; oamenii legii care doresc să fie cât mai multe procese şi litigii…” (CBC nr. 2536-2537).

Cum trebuie să se comporte creştinul faţă de ban?

Creştinul, în afară de faptul că trebuie să respecte ceea ce s-a spus până aici cu privire la obţinerea cinstită, folosirea morală şi atitudinea corectă care trebuie avută faţă de ban, trebui:

* să aibă conştiinţa că a da bani fără a se dărui pe sine însuşi este o minciună. A împărţi înseamnă a da propriul timp, propria putere, propriile competenţe, darurile primite, în măsura propriilor mijloace

* a ţine cont de ceea ce spune Isus cu privire la obolul (doi bănuţi) dăruit la templu de acea văduvă din evanghelie: „Vă spun, cu adevărat această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi, pentru că toţi aceştia au oferit lui Dumnezeu din surplusul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a oferit tot ce avea la viaţa ei” (Lc 21,3-4).

* să realizeze o iubire preferenţială faţă de cei săraci.

De ce şi cum trebuie iubiţi săracii?

Catehismul Bisericii Catolice aşa răspunde la această întrebare (nr. 2443-2449):

* „Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care vin în ajutor săracilor şi-i osândeşte pe cei cărora nu le pasă de ei: „Celui care îţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui care vrea să ia de la tine cu împrumut” (Mt 5,42). „În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Isus Cristos îi va recunoaşte pe aleşii săi după ceea ce vor fi făcut pentru săraci.

* Iubirea faţă de cei săraci:

– se inspiră din evanghelia fericirilor, din sărăcia lui Isus şi din atenţia lui faţă de cei săraci

– este chiar unul din motivele îndatoririi de a munci, pentru a putea face binele ajutând pe cei lipsiţi

– nu se extinde numai la sărăcia materială, ci şi la numeroasele forme de sărăcie culturală şi religioasă

– este incompatibilă cu iubirea dezordonată faţă de bogăţii sau cu folosirea lor egoistă:

– „Ei, voi bogaţilor! Plângeţi văitându-vă din cauza nenorocirilor care vor veni peste voi. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre au fost roase de molii. Aurul vostru şi argintul au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi va mistui trupurile voastre ca focul. Aţi adunat comori pentru zilele de pe urmă!” (Iac 5,1-3)

* Faptele de milostenie sunt acţiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupeşti şi spirituale. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca şi a ierta şi a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt mai ales a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuinţă, a-i îmbrăca pe cei zdrenţăroşi, a-i vizita pe bolnavi şi pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi. Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci este una din principalele mărturii ale iubirii frăţeşti: ea este şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu:

* „Cel care are două haine să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel” (Lc 3,11). „De aceea, daţi de pomană cele din interior şi, iată, toate vor fi curate pentru voi” (Lc 11,41). „Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos?” (Iac 2,15-16).

* „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). De aceea „când îi slujim pe săraci şi pe bolnavi îl slujim pe Isus. Nu trebuie să încetăm vreodată să-l ajutăm pe aproapele nostru, pentru că în fraţii noştri îl slujim pe Isus” (sfânta Roza din Lima)”.

Ce anume cere Isus Cristos când spune: „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Mt 5,3)?

* „Isus le cere ucenicilor săi să-l prefere faţă de tot şi de toţi şi le propune să se lepede de tot ce au, de dragul lui şi al evangheliei. Puţin înainte de pătimirea lui, le-a dat ca exemplu pe văduva săracă din Ierusalim care, din sărăcia ei, a dat tot ce avea pentru trai. Porunca dezlipirii de bogăţii este obligatorie pentru a intra în împărăţia cerurilor.

* Toţi creştinii trebuie să se străduiască să-şi orienteze corect înclinările, ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi şi alipirea de bogăţii împotriva spiritului sărăciei evanghelice să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite.

* Fericirile revelează o ordine a fericirii şi a harului, a frumuseţii şi a păcii. Isus proclamă bucuria celor săraci, a cărora este de pe acum împărăţia. Cuvântul numeşte sărăcie în spirit umilinţa de bunăvoie a spiritului omenesc şi renunţarea lui; şi apostolul ne dă ca exemplu sărăcia lui Dumnezeu spunând: „bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi” (2Cor 8,9).

* Domnul îi mustră pe cei bogaţi pentru că îşi găsesc mângâierea în belşugul avuţiilor. Cel trufaş caută puterea pământească, iar cel sărac în spirit caută împărăţia cerurilor. Abandonarea în grija Providenţei Tatălui din ceruri eliberează de neliniştea pentru ziua de mâine. Încrederea în Dumnezeu dispune pentru fericirea celor săraci. Ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (CBC, nr. 2544-2547).

Care este raportul dintre morală şi economie?

* Între cele două există o distincţie necesară: economia are legi proprii în producerea, distribuirea şi consumarea bunurilor materiale şi serviciilor.

* În acelaşi timp economia nu face abstracţie de morală deoarece economia îşi are motivaţia sa de a fi în om, este în slujba întregii persoane şi a tuturor persoanelor. Realizată după propriile metode, activitatea economică trebuie să fie exercitată în cadrul ordinii morale, respectând dreptatea socială, în aşa fel încât să răspundă planului lui Dumnezeu cu privire la om.

* Biserica dă o judecată morală, în materie economică şi socială, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor. Ea încearcă să insufle dispoziţiile juste în raportul cu bunurile pământeşti şi în relaţiile socio-economice.

Care sunt îndatoririle economiei conform eticii creştine?

Ele sunt multiple şi complementare:

* În privinţa persoanei, economia trebuie:

– să promoveze demnitatea persoanei umane şi binele întregii omeniri

– să tuteleze libertatea persoanei în domeniul economic, ca valoare fundamentală şi drept inalienabil

– să favorizeze armonizarea cu principiile morale între capacitatea creativă profesională fie a fiecăruia, fie a întreprinderii.

* În privinţa societăţii, economia are datoria:

– de a realiza propria creştere însă nu în dauna fiinţelor umane, a popoarelor întregi şi grupurilor sociale, condamnate la lipsuri şi la excludere

– de a favoriza o egală disponibilitate şi distribuire a bunurilor şi a serviciilor în transparenţă şi în legalitate, dezvoltând şi un comerţ mai egal şi solidar

– de a practica solidaritatea în cadrul familiilor şi al societăţii şi între state

– de a avea ca subiecţi pe toţi oamenii şi toate popoarele, deoarece toţi sunt responsabili de toţi

– de a căuta creşterea progresivă a bogăţiei nu numai în mod cantitativ ci şi calitativ, finalizând acest progres dezvoltării globale şi solidare a omului şi a societăţii. Căutarea legitimă a unui profit egal, criteriile eficienţei economice trebuie să fie armonizate cu tutelarea demnităţii persoanei. Există datoria de a lua în considerare binele persoanelor şi numai creşterea profiturilor. Oricum, acestea sunt necesare: permit realizarea de investiţii care asigură venitul întreprinderilor şi garantează locurile de muncă

– de a căuta să elimine inegalităţile şi dezechilibrele, care provoacă situaţii foarte grave de sărăcie. La nivel internaţional, inegalitatea resurselor şi a mijloacelor economice este de aşa natură încât provoacă o adevărată „prăpastie” între naţiuni. Pe de o parte sunt cei care posedă şi măresc mijloacele dezvoltării şi, pe de altă parte, cei care acumulează datorii (cf. Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis, 14)

– de a favoriza o reglementare raţională a pieţei şi a iniţiativelor economice, după o justă ierarhie a valorilor şi în vederea binelui comun. Reglementarea sa numai prin legea pieţei nu poate realiza dreptatea socială, deoarece există numeroase necesităţi umane care nu au acces la piaţă.

Ce anume stă la baza oricărei creşteri economice autentice a societăţii?

* La baza oricărei dezvoltări autentice şi complete a societăţii umane se află creşterea simţului lui Dumnezeu şi a conştiinţei de sine.

* În acest caz dezvoltarea:

– înmulţeşte bunurile materiale şi le pune în slujba persoanei şi a libertăţii sale

– reduce mizeria şi exploatarea economică

– face să crească respectarea identităţilor culturale şi deschiderea spre transcendenţă.

Care este rolul statului faţă de economie, conform concepţiei creştine?

Responsabilitatea statului este mare şi în acelaşi timp limitată şi finalizată. „Activitatea economică, îndeosebi cea a economiei de piaţă, nu se poate desfăşura într-un gol instituţional, juridic şi politic. Dimpotrivă, ea presupune siguranţă cu privire la garanţiile libertăţilor individuale şi a proprietăţii, pe lângă o monedă stabilă şi servicii publice eficiente. De aceea, principala îndatorire a statului, este aceea de a garanta această siguranţă, în aşa fel încât cel care munceşte să se poată bucura de roadele muncii sale şi deci să se simtă stimulat să o exercite cu eficienţă şi onestitate. […] Îndatorirea statului este aceea de a supraveghea şi conduce exercitarea drepturilor umane în sectorul economic; totuşi, în acest domeniu prima responsabilitate nu este a statului, ci a fiecăruia individ şi a diferitelor grupuri şi asociaţii din care se compune societatea” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 48).

Cum pot unii să-i ajute pe ceilalţi?

* „Naţiunile bogate au o responsabilitate morală gravă faţă de cele care nu pot, prin ele însele, să-şi asigure mijloacele de dezvoltare sau au fost sau au fost împiedicate de evenimente istorice tragice. Este o îndatorire de solidaritate şi de caritate; este şi o obligaţie de dreptate, dacă bunăstarea naţiunilor bogate provine din resurse care nu au fost plătite în mod echitabil.

* Ajutorul direct constituie un răspuns adecvat unor nevoi imediate, extraordinare, provocate, de exemplu, de catastrofe naturale, de epidemii etc. Dar nu este suficient pentru a repara marile daune ce rezultă din situaţiile de sărăcie extremă, nici pentru a satisface în mod durabil nevoile. Trebuie reformate instituţiile economice şi financiare internaţionale, pentru ca ele să promoveze mai bine relaţii echitabile cu ţările mai puţin avansate. Trebuie susţinut efortul ţărilor sărace care lucrează la creşterea şi la eliberarea proprie. Această doctrină se cere aplicată în mod cu totul deosebit în domeniul muncii agricole. Ţăranii, mai ales în lumea a treia, formează masa preponderentă a săracilor” (CBC, nr. 2439-2440).

NB. Pentru a aprofunda tema se pot citi următoarele documente pontificale:

* Catehismul Bisericii Catolice (CBC), Partea a treia;

* Ioan paul al II-lea:

Sollicitudo rei socialis

Centesimus annus;

* Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi al Păcii, Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, 2004.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *