A permis Moise Legea talionului?

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 24 ianuarie 2015.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ce ştim despre Biblie, vol. 3, Editura Sapientia

Legea talionului

Legea talionului

O lege antică

Nici o poruncă nu este mai neînţeleasă ca vestita Lege a talionului. Sintetizată în formula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, este considerată una dintre normele cele mai brutale şi sângeroase şi citată ca exemplu de necivilizaţie şi de răzbunare. Legea talionului este una dintre legile cele mai vechi din lume. A fost găsită deja în Codul lui Hammurabi,cel mai vechi cod complet care s-a descoperit.

Cine era Hammurabi? Un rege din Babilonia, care a trăit în jurul anului 1700 î.C. În faţa instabilităţii juridice şi sociale în care trăiau supuşii din regatul său, a decis să promulge o colecţie de sentinţe din care judecătorii să se poată inspira pentru a soluţiona problemele de justiţie. A rezultat un Cod, format din 282 de articole, sculptate într-un bloc de piatră înalt de 2,25m, descoperit de arheologii francezi în anul 1901 şi expus de atunci în Muzeul Luvru.

De trei ori în Biblie

După cinci sute de ani, a dat şi Moise poporului lui Israel o serie de dispoziţii şi norme. Între acestea, a inclus şi teribila şi brutala Lege a talionului, care apare de trei ori în Biblie. Prima dată, atunci când israeliţii şi-au stabilit tabăra în faţa muntelui Sinai. El le-a poruncit: „Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ex 21,23-25).

Câteva luni mai târziu, tot pe muntele Sinai, a stabilit respectarea ei, spunând: „De va pricinui cineva vătămare aproapelui său, aceluia să i se facă ceea ce a făcut el altuia: fractură pentru fractură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; cum a făcut el vătămare altui om, aşa să i se facă şi lui. Cel ce va ucide un dobitoc să dea altul; iar cel ce va ucide un om să fie omorât” (Lev 24,19-21).

Câţiva ani mai târziu, în câmpiile Moabului, a repetat legea pentru a treia oară, atunci când evreii trebuiau să pornească la cucerirea Ţării Promise. Moise, în apropierea morţii, i-a adunat şi le-a poruncit: „Să nu-l cruţe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior” (Dt 19,21). Pentru aceasta, legea a primit numele de „Talion”. Pentru că, dacă cineva a făcut „acest” lucru (talis, în latină), i se va aplica aceeaşi pedeapsă.

Răzbunări sfâşietoare

Citind aceste texte, mulţi creştini se scandalizează şi se întreabă: este posibil ca Biblia să propună Legea talionului, ba chiar de trei ori? Dumnezeu, care i-a inspirat lui Moise legile, a putut să-i sugereze să includă o normă aşa de crudă? Pentru a răspunde la întrebare, este necesar să ţinem cont de câteva elemente.

Primul: în Orientul antic exista o practică foarte răspândită, care aproape că se transformase în lege sacră: aceea a răzbunării. Acest obicei se practica în aşa fel încât represaliile erau întotdeauna mai mari decât ofensele primite. De exemplu, într-o ceartă, dacă cineva îi tăia altuia un deget, rudele sale amputau braţul agresorului. Şi dacă cineva pierdea un picior, clanul său tăia ambele picioarele agresorului şi chiar… capul. Dacă o persoană a ucis o oaie a vecinului său, acesta putea să distrugă toată turma celuilalt. Dacă ucidea un om, rudele sale îl răzbunau ucigându-l pe asasin, pe soţie şi pe copiii acestuia.

Datorită lipsei unei autorităţi

Un exemplu al acestor răzbunări teribile, practicate în perioadele primitive, se găseşte în Cartea Genezei. Acolo se relatează că, după ce l-a ucis pe fratele Abel, Cain fuge şi se ascunde. Atunci, un glas, care în text apare ca glas al lui Dumnezeu, dar, în realitate, ar putea să fie glasul tribului lui Cain însuşi, exclamă: „Tot cel ce va ucide pe Cain, înşeptit va fi pedepsit” (Gen 4,15).

Însă cea mai mare dintre aceste răzbunări sângeroase o avem în cântarea compusă de Lameh, fiul lui Cain: „Am ucis un om pentru rana mea şi un tâlhar pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunare de şapte ori, pentru Lameh, de şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,23-24). Cutuma poate să ni se pară prea sângeroasă. Însă într-o epocă în care nu exista poliţie, nici o autoritate centrală care să facă ordine în societate, teama de aceste răzbunări putea să descurajeze crimele şi să frâneze orice tentativă de furt sau de violenţă.

Dar, pe de altă parte, se preta la nenumărate abuzuri şi dădea naştere unei spirale a violenţei, care se termina frecvent cu războaie şi exterminări de triburi şi clanuri întregi. O simplă palmă peste obraz putea să dezlănţuie o bătălie în câmp deschis. Tot Biblia ne relatează că o fată, numită Dina, a fost răpită din Sihem şi violată. Atunci, fraţii săi, pentru a o răzbuna, au intrat în oraşul celui care o pângărise şi l-au ucis pe el, pe tatăl său şi pe toţi tinerii de parte bărbătească (Gen 34,1-31).

Un pas mare pentru omenire

Acest lucru explică sensul Legii talionului, dată de Moise pentru a frâna aceste abuzuri. De fapt, poruncea ca, dacă îi era scos cuiva un ochi, atunci rivalului său trebuie să i se scoată numai un ochi, nu amândoi ochii. Şi, dacă pierdea un dinte, putea să-i scoată adversarului său un dinte, nu toată dantura. Aşadar, Legea talionului, în pofida aparenţei sale de cruzime, în realitate, a stabilit un principiu de mare milostivire: răzbunarea nu trebuie niciodată să fie mai mare decât ofensa.

Intenţia sa originară a fost aceea de a frâna reacţia celor care se simţeau ofensaţi şi de a limita represaliile. Prin urmare, a constituit un progres faţă de legea răzbunării fără control, proprie triburilor lipsite de organizare judiciară. Şi a constituit un pas uriaş pentru a modera violenţa personală şi socială. Tot Cartea Deuteronomului, în sintonie cu spiritul Legii talionului, va interzice să se includă rudele nevinovate printre pedepse: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Dt 24,16).

Nu pentru oricine

Un alt element de care trebuie să se ţină cont pentru a înţelege mai bine sensul Legii talionuluieste că ea era adresată judecătorului, singurul care avea sarcina de a o aplica, şi nu pentru ca ea să fie aplicată de fiecare individ. Trebuie să amintim că, în vechime, judecătorii nu erau profesionişti. Nu mergeau la universitate, nici nu studiau pe de rost cărţi groase de drept. Mulţi dintre ei nu ştiau nici măcar să citească. Prin urmare, pentru a soluţiona dreptatea, aveau nevoie de formule practice, care puteau fi memorate uşor, adică de mici „zicale” care să le permită să rezolve cel mai mare număr de cazuri.

De aceea, Legea talionului nu a fost promulgată pentru ca oricare cetăţean să o aplice pe cont propriu, nici nu dădea cale liberă ca fiecare să-şi facă dreptate. A fost dată pentru judecători ca ei să decidă în fiecare caz cum trebuiau să o practice. Acest lucru îl afirmă Cartea Deuteronomului(19,16-21). Legea talionului nu a fost gândită pentru a rezolva chestiuni personale, cum o aplicăm noi uneori, ci pentru a soluţiona delicte publice în prezenţa judecătorului.

Fără a o lua prea în serios

Ultimul element care trebuie luat în considerare este că formula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” nu a fost înţeleasă în mod literal. Era vorba numai de un mod de a exprima că nici o pedeapsă nu trebuie să fie superioară ofensei primite. Însă era lăsată la aprecierea judecătorului alegerea pedepsei juste. Judecătorii evrei afirmau, pe bună dreptate, că aplicarea literală a Legii talionului putea duce la nedreptăţi, deoarece se risca să fie privat cineva de un ochi sănătos pentru un ochi bolnav sau de un dinte intact pentru un dinte cariat.

Pentru aceasta, tot Biblia stabilea deja alte pedepse compensatoare mai puţin crude. De exemplu: „Dacă va lovi cineva pe sclavul său, sau pe sclava sa în ochi, şi îl va pierde, să-l lase liber ca despăgubire pentru ochi. Şi dacă va pricinui căderea unui dinte al sclavului său sau al sclavei sale, să le dea libertatea pentru acel dinte” (Ex 21,26-27). Mai departe se stabileşte că, dacă un bou loveşte cu coarnele o persoană şi o ucide, judecătorii pot să impună stăpânului boului numai o amendă (Ex 21,28-30).

Noua lege a lui Isus

Aşadar, Legea talionului, în vremurile sale, a fost o normă milostivă şi binevoitoare. A însemnat un progres enorm faţă de legile teribile ale răzbunării nediscriminate şi aplicarea sa a făcut ca omenirea să progreseze enorm spre civilizaţie, convieţuire şi progres al relaţiilor umane. Atunci când a venit Isus Cristos, el a decis să o elimine. Pentru că a înţeles că răzbunarea, oricât ar fi de controlată, reţinută şi justă, dă naştere întotdeauna la noi resentimente. De aceea, nu are loc în viaţa creştină, în ordinea nouă instaurată de către Domnul.

În cuvântarea de pe munte, Isus învaţă: „Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două” (Mt 5,38-41).

O palmă stranie

Astfel, Isus introduce un nou spirit de iertare. Pentru a explica cum funcţionează, el însuşi dă trei exemple luate din viaţa zilnică, dar care nu trebuie să fie luate în mod literal, pentru că s-ar risca să se interpreteze greşit mesajul său. Primul exemplu este cel al palmei, pe care Isus o numeşte „pe obrazul drept”. Ce vrea să ne spună cu aceasta? Să presupunem că o persoană stă în faţa alteia şi vrea să-i dea o palmă pe obrazul drept. Cum ar face aceasta? În mod obişnuit, unul foloseşte mâna dreaptă. Deci există un singur mod de a face aceasta: cu dosul palmei. Ei bine, conform legii rabinice, a lovi cu dosul palmei era mai umilitor şi insultător decât a o face cu palma, în mod normal.

Prin urmare, Isus vrea să ne înveţe că, şi atunci când cineva ne adresează insulta cea mai gravă şi ruşinoasă, nu trebuie să răspundem cu o altă răutate de acelaşi tip. În viaţă nu primim des palme, însă îndurăm opoziţii şi ofense, uneori nemăsurate, echivalente cu o lovitură cu dosul palmei pentru un evreu. Creştinul este cel care a învăţat să nu păstreze resentimente şi nici să nu caute vreo răzbunare. Adevăratul ucenic al lui Isus este acela care a uitat ce înseamnă să fii jignit. A învăţat de la învăţătorul său să nu considere nimic ca ofensă personală.

Tunica şi mantia

În al doilea exemplu, el spune că, dacă cineva ne face un proces pentru a ne lua tunica, trebuie să-i dăm şi mantia. Şi aici există mult mai mult decât apare în mod superficial. „Tunica” era un fel de haină lungă, făcută, în general, din bumbac sau lână, care se purta pe trup şi ajungea până la genunchi. Chiar şi omul sărac avea în general mai mult de o tunică pentru a şi-o schimba frecvent. În schimb, „mantia” era haină rectangulară, făcută din stofă groasă. În timpul zilei, era folosită pe umeri ca o parte a îmbrăcămintei, iar în timpul nopţii, ca acoperământ pentru a dormi. În general, fiecare poseda o singură mantie.

Ei bine, legea ebraică stabilea că unui debitor i se putea lua printr-un proces tunica. Însă niciodată nu i se putea lua mantia, pentru că putea să fie sărac şi să o aibă numai pe aceasta, pentru a se acoperi noaptea (Ex 22,25-26). Isus, poruncind în mod simbolic ca creştinul să-şi dea mantia, a voit să ne spună că nu trebuie să trăim gândindu-ne mereu la drepturi, dar şi la obligaţii. Nu trebuie să trăim obsedaţi de privilegii, dar să fim conştienţi şi de responsabilităţi. Adevăratul ucenic nu este acela care pune „drepturile sale” mai presus de toţi, fiind atent să nu se „folosească violenţa” împotriva lui. Este cel care ştie să lase la urmă chiar şi drepturile sale, dacă poate în felul acesta să cucerească pe cineva pentru învăţător.

Ceea ce s-a i întâmplat lui Simon din Cirene

În al treilea exemplu, Isus vorbeşte despre „obligaţia” de a însoţi pe cineva pe o distanţă de un kilometru. Această imagine, care nouă ni se pare stranie, este familiară în Palestina din timpul lui Isus. Palestina era o ţară ocupată din punct de vedere militar. Cetăţenii unei ţări ocupate aveau obligaţia să presteze orice tip de serviciu trupelor ocupante. Să le dea lor alimente şi găzduire, până la ducerea mesajelor sau a sarcinilor în vreun loc. În orice moment, un evreu putea să simtă deasupra umărului său atingerea unei suliţe a unui soldat roman. În felul acesta, el ştia că era de datoria sa să-l slujească pe soldat în tot ceea ce avea el nevoie.

Acest lucru i s-a întâmplat lui Simon din Cirene, într-o zi când venea de la câmp: a fost obligat să poarte crucea lui Isus, care mergea spre Calvar. Isus a voit să ne spună că nu trebuie să respectăm datoriile noastre cu amărăciune şi ranchiună. Dacă ni se dă o sarcină care nu este pe placul nostru, nu trebuie să o asumăm ca pe o datorie odioasă, refuzându-l în interior pe cel care ne-a cerut-o. Dacă vom presta un serviciu, va trebui să-l oferim cu bucurie. Şi să nu facem minimul indispensabil, ci să mergem mai departe, căutând să îndeplinim ceea ce a voit în mod real să ni se ceară. Cel care face o faptă bună cu resentiment sau cu forţa nu a înţeles semnificaţia vieţii creştine.

Şi acum da, pentru toate

Aceste învăţături ale lui Isus nu sunt teoretice sau abstracte. Sunt adevărate porunci, pe care Domnul le propune celor care îl urmează. Însă, cu ele, Isus nu a eliminat Legea talionului din legislaţie. Nici nu a suprimat tribunalele, nici nu a voit un nou Cod de drept penal. Învăţăturile lui Isus nu sunt destinate judecătorilor, ci omului ofensat, rănit, lovit, pentru a-i arăta care trebuie să fie comportamentul său ca adevărat ucenic. Domnul nu pretinde abolirea legislaţiei din timpul său, ci introduce în societate un nou comportament uman, aşa încât codurile penale în vigoare să fie depăşite de comportamentul cetăţenilor creştini.

Sintetizând, putem să spunem că omenirea a trecut prin trei etape. În epoca primitivă, se practica răzbunarea cea mai crudă. Cu sosirea Legii talionului, s-a trecut la era dreptăţii. Cu venirea lui Isus Cristos, s-a inaugurat timpul iertării. Există puţine texte în evanghelii care conţin, aşa cum este cel analizat, cu atâta puritate esenţa eticii creştine. Lumea mai speră încă să o vadă pusă în practică de către ucenicii învăţătorului.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *