Sf. Francisc Xaveriu SJ, patronul misiunilor

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Olivo Bosa SJ

Sf. Francisc Xaveriu

Sf. Francisc Xaveriu, preot iezuit
şi patronul misiunilor

Navarra (Spania), 7 aprilie 1506
Sancian (China), 3 decembrie 1552

1525 Începe studiile universitare la Paris, Sorbona
1529 Prima întâlnire cu Ignaţiu, cu care împarte camera, împreună cu Petru Favre
1530 Maestru în filozofie şi începutul predării
1534 Voturile de la Montmartre (15 august)
1534 Luna de Exerciţii Spirituale, conduse de Ignaţiu, care provoca în Francisc o schimbare radicală
1537 Soseşte la Veneţia, cu scopul de a merge la Ierusalim
1537 La Veneţia, este hirotonit Preot; face anul al treilea la Vicenţa (Ex. Sp., serviciu la spital şi apostolat la Bologna).
1538 Se pune la dispoziţia Sf. Părinte, pentru a fi trimis oriunde în lume
1540 Pleacă spre Portugalia (martie), ca de acolo să plece spre mai departe spre India
1540 Aprobarea Ordinului din partea Sf. Scaun (27 septembrie).
1541 (aprilie) Pleacă spre India, din Lisabona. Este numit nunţiu apostolic pentru Africa şi întregul Orient Extrem
1542 (mai) soseşte la Goa, India
1543 Capul Comorin (Sudul Indiei)
1546-1547 Insulele Moluce
1548 Goa
1549-1551 Japonia
1552 Goa (februarie)
1552 (aprilie) pleacă spre insulele Moluce şi China
1552 (septembrie) soseşte în Insula Sancian, la intrarea în China
1552 (3 decembrie, Sancian) moare singur la 46 de ani, cu o dorinţă arzătoare de a pleca spre China
1542-1552 zece ani de misiune

Câteva caracteristici ale personalităţii lui Francisc

Om al marilor dorinţe

Francisc provine dintr-o familie nobilă din Navarra (Spania), are un mare spirit de independenţă şi este înclinat spre lucruri mondene: carieră, onoare, titluri, avuţii, fiind şi încăpăţânat în dobândirea scopului; totuşi are şi o mare bogăţie interioară care trebuie descătuşată.

Îşi începe studiile universitare în 1525 la Paris, Sorbona; după patru ani soseşte la Paris şi Ignaţiu de Loyola, care va împărţi, în mod providenţial, aceeaşi cameră.

Ignaţiu intuieşte bogăţia spirituală a acestui tânăr dincolo de coaja sa dură şi încearcă să o spargă, crezând ferm în puterea Cuvântului. Când Francisc se mândreşte cu reuşitele lumeşti, Ignaţiu rosteşte cuvântul: „La ce îi foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul?” După cinci ani Francisc nu mai poate rezista puterii Spiritului Sfânt care îi vorbea prin slujitorul său, Ignaţiu. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până la rădăcina sufletului lui Francisc: ucide ambiţiile sale lumeşti şi îl trezeşte la o viaţa nouă; aprinde în el dorinţe mari pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Lui. Trezit din păcatele sale, prin Exerciţiile Spirituale, are o puternică experienţă a milei Domnului, urmată de o mare dorinţă de a se pune în slujba Regelui veşnic pentru a cuceri sufletele pentru Dumnezeu, precum el însuşi se simte cucerit. A lucra pentru gloria Regelui Veşnic şi pentru mântuirea sufletelor va fi pentru el onoarea cea mai înaltă; aici îşi găseşte adevăratul sens al vieţii.

Om cu vise mari

Visează des că poartă pe umerii lui un păgân indian foarte greu; vis însoţit de o dorinţă arzătoare de a merge în India pentru convertirea păgânilor; totuşi nu îi va cere niciodată lui Ignaţiu să fie trimis în India, ci se lasă cu totul în mâinile providenţei divine.

Providenţa, de fapt, intervine: una dintre cele două persoane alese de Ignaţiu ca să fie trimisă în India se îmbolnăveşte. În ziua dinaintea plecării Ignaţiu îl cheamă pe Francisc şi, fără prea multe cuvinte, îi cere să se pregătească pentru a pleca în India. Răspunsul lui Francisc este la fel de concis şi hotărât: „Iată-mă!”

O dată ajuns în India, văzând nevoile păgânilor, orizontul lui se deschide din ce în ce mai mult: Africa, insulele Moluce, Japonia, China; pare că cele trei mări de pe cealaltă parte a lumii sunt prea mici pentru a „arunca sămânţa cerească pe care o purta în inima lui”. Francisc poartă în sine o flacără cu care doreşte să aprindă lumea întreagă, flacără care îl ţinea ore întregi în rugăciune în timpul nopţii şi care se transforma în dragoste pentru suflete. Dorinţele atât de mari nu îl împiedică sa ţină picioarele pe pământ: relaţiile lui cu regii, cu guvernatorii, cu episcopii, cu clerul local, cu tovarăşii lui, precum şi proiectele pentru dezvoltarea misiunii.

Francisc s-a aruncat într-o aventură, aparent nebună, unde se întâlneşte cu greutăţi enormi şi care îi provoacă mari suferinţe şi îndoieli, depăşindu-le pe toate datorită experienţei unice şi de neobosit a Domnului, cel mereu prezent şi viu. De aceea ultimul său cuvânt aparţine mereu bucuriei. El poartă mereu în sine acel mister pascal, pe care îl vesteşte şi îl mărturiseşte cu atâta ardoare.

O bucurie contagioasă

Francisc avea un farmec special; cei care se întâlneau cu el aveau percepţia că ceva misterios se petrecea în inima lui şi plecau de la el cu ceva în plus. Şi scrisorile lui au o putere care mişcă şi care pune pe gânduri.

Din Japonia, le scria studenţilor: „Dacă mă găsesc în Japonia este pentru a deschide un drum în care într-o zi să vă puteţi realiza dorinţele voastre. Şi rodul pe care vi-l garantez este nespusă consolare şi bucurie interioară (împreună cu multe încercări)”. Acesta era modul lui de a cuceri sufletele tinerilor pentru slujirea lui Dumnezeu şi pentru a avea colaboratori în munca sa apostolică.

El nu promite altceva decât o mare bucurie şi consolare sufletească, care provin din încercare şi suferinţă, acceptate pentru mai marea mărire a lui Dumnezeu şi pentru binele sufletelor. Tot din Japonia scrie: „Nenumăratele greutăţi de a lucra cu persoane care doresc să cunoască legea Domnului aduc cu sine bucurii de nespus … în toată viaţa mea nu am primit niciodată o bucurie şi o consolare atât de mare.” Francisc a trăit printr-o continuă încercare, dar însoţită mereu de o mare consolare. Francisc nu iluzionează tinerii, ci vorbeşte din experienţă. El ştie, din experienţă, că atunci când cineva lucrează şi riscă totul pentru slava Domnului şi pentru binele sufletelor, Isus îşi face simţită prezenţa în inima slujitorului său fidel. Pasiunea apostolică şi comuniunea cu Isus îi face să nu mai simtă greutatea încercărilor.

Scriindu-i lui Ignaţiu despre profesorii şi studenţii din Paris spune: „Cu câtă mai mare consolare ar trăi acele persoane şi cu câtă mai mare speranţă ar avea în mila Domnului dacă, în loc de a se dedica studiilor pentru a dobândi funcţii, beneficii, episcopate, etc., s-ar dedica pentru cunoaşterea şi împlinirea voinţei Domnului şi, conformându-se cu ea, s-ar face disponibili până la a spune: Doamne, iată-mă! Trimite-mă unde vrei, chiar şi în India.”

Încercările apostolice

Ignaţiu, deja la Paris, văzând dorinţele şi focul care ardea în inima lui Francisc, în special după Exerciţiile Spirituale, îl îndeamnă să îndrepte acel zel împotriva lui însuşi, împotriva înclinaţiilor lumeşti, împotriva egoismului şi amorului propriu, pentru a deveni umil, liber şi disponibil, fără a cădea uşor în iluzii.

Din India, Francisc îi cere lui Ignaţiu să îi trimită persoane care au trecut prin experienţe grele, supuse la diferite încercări, ca nu cumva, o dată trimise la munca apostolică, să lase totul baltă, datorită greutăţilor pe care le vor întâmpina, sau din frica de a-şi risca viaţa. El scrie: „Am nevoie de persoane în care pot să am încredere, pe care pot să le trimit singure sau cu altcineva în orice loc unde este necesar, pentru cea mai mare slava lui Dumnezeu: în India, în Moluce, în Japonia, în China”. Cere oameni cu o mare umilinţă pentru un apostolat foarte exigent, ca să îşi pună încrederea numai în Dumnezeu, pentru că doar prin forţe umane nu vor putea rezista mult timp la încercările pe care le vor întâmpina. A se încrede numai în Dumnezeu evită de a se lasă paralizaţi de frică în toate pericolele şi încercările pe care munca apostolică le poartă, în mod inevitabil, cu sine.

Încă de la început, în drum spre India, trăieşte o viaţă plina de încercări. Pleacă spre India cu titlul de Nunţiu Apostolic pentru toate Ţările din Oceanul Pacific; datorită acestei funcţii, în corabie îi este pus la dispoziţie un servitor şi o locuinţă mai bună, cu mâncăruri alese; le refuză pe toate şi se pune la serviciul celor mai mici şi bolnavi, dormind pe puntea corabiei, pe o funie, printre săraci. Pentru el era clar că nu ar fi putut să îl mărturisească pe un Isus slujitor decât slujind. În timpul navigaţiei scrie: „Am suferit foarte mult în timpul navigaţiei …; suferinţele au fost atât de mari încât pentru nimic în lume n-aş îndrăzni să mai trăiesc o singură zi atâtea suferinţe”. Totuşi, din dragoste faţă de suflete şi pentru slava Domnului, va înfrunta ani întregi acele suferinţe, petrecând o mare parte a apostolatului său pe o corabie. Uneori, în mijlocul furtunii, se retrăgea într-un colţ şi intra într-o rugăciune atât de adânca încât îi părea că nu mai suferă nimic şi lumea, văzându-l atât de cucerit spunea: „Francisc conduce corabia”.

La Moluce înfruntă chiar şi moartea pentru a duce sacramentele creştinilor din Insula Mauro, unde înaintea lui, au fost otăviţi alţi preoţi. Dar suferinţele cele mai mari îi veneau din nedreptăţile la care erau supuşi creştinii de către colonizatorii portughezi sau de către localnicii păgâni: „Aceasta, spune el, este suferinţa pe care eu o port mereu cu mine”.

Singurătatea şi sensul Societăţii şi al Bisericii

O altă mare încercare a fost pentru Francisc singurătatea. Chiar dacă ştia şi experimentase de mai multe ori că lumea este locul prezenţei Domnului, totuşi simte nevoia de a fi sprijinit de o prezenţă fraternă. Apostolul nu este un solitar care străbate lumea făcând binele, nu lucrează izolat ci, precum Isus, însoţit de ucenici, de prieteni; este deci înrădăcinat în Biserica ce vesteşte vestea cea bună. Comunitatea, Biserica, nu este un lux, ci o necesitate, fie pentru mărturia Cuvântului, fie pentru echilibrul uman şi spiritual al apostolului, care nu este un dictator al sufletelor, ci un tată. Şi el, care iubeşte, simte nevoie de a se simţi iubit.

Scriind tovarăşilor săi, Francisc le spune: „Păstrez despre voi o amintire continuă şi specială, pentru marea mea consolare; să ştiţi, fraţii mei iubiţi, că din scrisorile voastre am decupat semnăturile voastre, scrise de mâna voastră, şi le păstrez împreună cu formula voturilor pe care o port mereu cu mine … şi de fiecare data când mă uit la ea simt o mare consolare.”

Tocmai singurătatea îl îndeamnă pe Francisc să descopere şi să experimenteze, încetul cu încetul, dimensiunea trupului mistic al Bisericii ca forţă apostolica, dar şi vitalitatea ei comunitară.

El este adânc convins că rugăciunile confraţilor lui răspândiţi în lume, jertfele lor şi greutăţile lor apostolice, au o putere mijlocitoare foarte mare înaintea Domnului, de aceea împreună cu îngerii, cu sfinţii, cu sf. Fecioară Maria, cere şi mijlocirea confraţilor săi, vii şi morţi, şi uneori experimentează în mod atât de viu prezenţa lor, şi cu atâta consolare, încât n-are nici o îndoială că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea. Are aceste experienţe în special în momentele cele mai periculoase din viaţa sa apostolică. Toate acestea îl fac să simtă o mare responsabilitate faţă de Biserică şi are convingerea interioară că prin el întreaga Biserică acţionează şi îşi manifestă puterea mântuitoare. Chiar dacă continuă să simtă dorinţa unei vieţi comunitare şi bucuria împărtăşirii fraterne, totuşi, cu timpul, îşi întâlneşte confraţii în inima lui Cristos, în inima Bisericii.

Sf. Francisc Xaveriu

Omul rugăciunii

Bucuria şi consolarea, care permitea lui Francisc să depăşească falimentele, încercările, suferinţele, provine pentru el din inima lui Dumnezeu. Dumnezeul lui este un Dumnezeu viu, prezent, care se face simţit cu cerinţele lui dar şi cu forţa lui mângâietoare; Dumnezeu este un prieten de drum, precum a fost pentru cei doi discipoli din Emaus. Apostolul care încetul cu încetul încearcă să se adapteze noilor contexte, noilor popoare, cu care se întâlneşte, este la rândul său prelucrat după Cristos, de acelaşi Cuvânt pe care îl vesteşte.

Francisc nu mai este un simplu om de acţiune, ci un om al lui Dumnezeu; aceasta se întâmplă datorită unui drum de purificare pe care îl face printr-o relaţie de singurătate şi de adâncă comuniune cu Dumnezeu. Pentru a deveni un contemplativ în acţiune Francisc a trebuit să se supună acţiunii divine în „silenţium”, în contemplare. De la începutul experienţei sale spirituale, Francisc este plin de încredere, simţindu-se ars de focul divin.

Din mai multe mărturii se ştie că Francisc petrecea o mare parte a nopţii în rugăciune: „În timpul zilei aparţinea aproapelui, în timpul nopţii aparţinea cu totul lui Dumnezeu”, spune un confrate. Totuşi Francisc, scriind confraţilor săi în misiune, nu impune timpuri îndelungate de rugăciune; el ştie, din experienţă, că o persoană care a trăit cu adevărat Exerciţiile Spirituale, o persoana cucerită de Dumnezeu, are mai mare nevoie de a fi înfrânată în dorinţa sa de a se ruga, decât să fie împinsă.

Pentru o persoană apostolică el insista mai degrabă asupra examenului de conştiinţă, prin care omul apostolic este invitat să verifice nu atât cum a colaborat cu harul lui Dumnezeu, ca să nu se mândrească, ci cum n-a colaborat cu harul Lui, ca astfel să tindă mereu spre mai bine şi să se păstreze în stare de umilinţă. Scriind confraţilor săi care sunt în muncă apostolică le spune: „vă recomand să vă vegheaţi pe voi înşivă, pentru binele sufletului vostru; să daţi o atenţie specială relaţiei voastre cu Dumnezeu: dacă voi încetaţi a da atenţie acestei relaţii, eu nu mă mai pot folosi de voi pentru a vă trimite acolo unde nevoile apostolice urgentează. Pentru că, aşa cum spune Scriptura: „cine nu este bun pentru el însuşi, cum poate fi bun pentru alţii?”(Ben Sirah 14,5).

Din această relaţie unică şi personală cu Dumnezeu îşi extrăgea acea iubire şi acea pasiune apostolică ce îi permiteau să treacă dincolo de orice încercare sau pericol, chiar şi de a-şi pierde viaţa.

Rugăciunea devenise pentru el mai odihnitoare decât somnul: ocazia pentru a-şi reîmprospăta forţele, lumina pentru discernământul în orientările şi deciziile sale apostolice, forţa şi curajul pentru a porni mereu spre noi meleaguri unde dorea să arunce sămânţa mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. De fapt el va muri singur la Sancian, o insulă la mică distanţă de China, părăsit de toţi, ca o sămânţă aruncată în pământ, îndreptat cu toata fiinţa spre China, unde alţii vor continua munca lui şi vor culege roadele seminţei.

A.M.D.G.

Posted in Personalităţi.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *