Să distrugem barierele din calea rugăciunii

Print Friendly, PDF & Email

Autor: W. Patrick Cunningham
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 26 iulie 2014

Rugăciunea

Rugăciunea

„Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii, pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (Matei 6,5-8).

Critica pe care Isus o face ucenicilor Săi în Matei 6,5-8 aminteşte cititorului de moriştile de rugăciune budiste sau de musulmanii cu şiragurile de rugăciune sau… de catolicii care se roagă Rozariul sau recită devoţiunea Sf. Faustina către Divina Milostivire. Cine se implică în apărarea sau promovarea Bisericii are de a face cu o întrebare inevitabilă – cutare sau cutare devoţiune nu reprezintă tocmai ceea ce Domnul opreşte, adică să ne rugăm iar şi iar pentru ceva despre care El ştie deja că avem nevoie?

Repetarea rugăciunilor, în special a Kyrie Eleison, a fost mult timp asociată cu adoraţia publică în biserică. Această practică era atât de importantă încât Conciliul al II-lea de la Vaison din 529 d.C. a decretat folosirea ei în mod regulat la Sfânta Liturghie şi la Oficiul Divin. Rugăciunea zilnică s-a bazat întotdeauna pe Psalmi, mulţi dintre aceştia incorporând repetiţia, aşa cum sunt Psalmii 102/103 şi 135/136. Tripla repetiţie, „Sanctus, sanctus, sanctus„, cu care se deschide Rugăciunea Euharistică la Sfânta Liturghie (şi se foloseste şi în Te Deum), are probabil rădăcini antice, fiindcă este atribuită celor patru creaturi din Apocalips 4,8. Şi în aceeaşi carte, aclamaţiile „Aleluia” şi „Amin” sunt repetate frecvent. De fapt, Isus însuşi este identificat ca „Amin” în Apocalips 3,14.

Prin urmare, Isus nu condamnă rugăciunile care folosesc „multe cuvinte”, ci critică ideea păgânilor care cred că, în măsura în care spun mai multe cuvinte în rugăciune, obţin atenţia zeilor şi îşi sporesc şansele de „a fi auziţi”. De altfel, în 1Regi 18,21-29, citim o satiră la adresa profeţilor lui Baal care căutau să atragă atenţia falsului zeu, iar o parte din „rugăciunea” lor consta din auto-mutilări cu săbii şi cuţite.

În contrast direct, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, singurul Dumnezeu adevărat, este înfăţişat constant în Vechiul Testament plin de iubire şi compasiune pentru poporul Său. Cartea de rugăciuni a celui de al doilea Templu, Cartea Psalmilor, vorbeşte în mod repetat despre iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu. „Pentru că veşnică este îndurarea Lui” este refrenul litaniei cunoscute ca Psalmul 135/136. Iubirea Domnului este neschimbătoare. Voinţa lui Dumnezeu pentru binele nostru este de asemenea neschimbătoare (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1066). Canalul de comunicare între Dumnezeu şi credincios (şi chiar către necredincios) este întotdeauna deschis de la Dumnezeu către om. Aceasta înseamnă că trebuie să căutăm la noi piedicile în calea rugăciunii. Dumnezeu vorbeşte; Dumnezeu ascultă. Dacă nu putem auzi sau transmite, este vina noastră, nu a Domnului.

Tragedia inimii

Duhul Sfânt ne spune în Geneză 6 că, într-un moment anume în istoria omenirii, Dumnezeu a regretat că l-a făcut pe om, fiindcă „a văzut că răutatea omului pe pământ era mare şi că toate gândurile plănuite de inima lui erau rele tot timpul” (Geneză 6,5). Această înclinare spre păcat, numită concupiscenţă, este o slăbiciune a voinţei (CBC, nr. 418), care ţine omul centrat asupra lui însuşi, dorind cu ardoare satisfacţia imediată. Aici începe tragedia omului, din cauza împietririi inimii, care este rezultatul concupiscenţei. Inima se împietreşte, prinzând un fel de crustă morală, care exclude compasiunea şi împiedică orice comunicare cu ceilalţi şi în special cu Dumnezeu. Obişnuinţa păcatului, în special cele şapte păcate capitale, ne fac să ne concentrăm asupra propiilor plăceri, onoruri, confort şi să pierdem capacitatea de a ne ruga.

De exemplu, un principiu bine stabilit al îndrumării spirituale este că păcătoşii înrăiţi nu se pot ruga şi întâmpină de asemenea dificultăţi de comunicare cu partenerul de viaţă şi cu copiii lor. Se poate face şi o analogie fizică în privinţa acestei împietriri a inimii. În Texas, în cursul lunii martie şi aprilie, dacă iarna a fost blândă şi bogată în precipitaţii, asistăm la o explozie de flori sălbatice de-a lungul drumurilor, râurilor şi pe câmpii. Printre ele se remarcă Lupinus texensis, cu frunzele sale compozite şi cu tulpinile înalte, cu flori albastre şi albe spre vârf.

Important însă pentru studiul nostru despre rugăciune şi inimă este sămânţa acestei flori. Similar altor seminţe de plante, are un înveliş foarte dur, care este distrus pe încetul, prin acţiunea bacteriilor, prin abraziune şi alternanţă îngheţ/dezgheţ în sol. Uneori durează ani de zile pentru ca învelişul să se deterioreze suficient încât să permită germinarea, în timp ce alte seminţe germinează chiar din primul an. Ceea ce asigură supravieţuirea seminţelor de la un an la altul este faptul că sunt protejate de mediul înconjurător prin acel înveliş, astfel încât rămân în stare latentă şi nu germinează.

Inima omului, captivă în învelişul ei de păcat, care devine din ce în ce mai gros şi mai dur pe măsură ce omul comite păcate, nu poate, prin ea însăşi, să scape şi să crească devenind imaginea Preasfintei Inimi a lui Isus. Este necesar harul Domnului pentru a ieşi din carapacea dură a înclinaţiilor rele. Putem învăţa multe despre lucrarea Domnului în viaţa oamenilor pe care îi iubeşte, studiind procesul scarificării.

Scarificarea deschide învelişul dur al seminţei de Lupinus texensis şi permite germinarea plantei, cu condiţia să fie suficientă apă pentru ca floarea să trăiască şi să crească. Scarificarea creşte numărul seminţelor care vor germina, dar în acelaşi timp face comunitatea plantelor mai vulnerabilă la secetă şi la alte fenomene meteorologice. Cum scarifică grădinarul seminţele? Iată alternativele: crestează sămânţa cu un cuţit; răzuieşte sămânţa cu şmirghel; pune sămânţa la îngheţat în timpul nopţii iar ziua o ţine la temperatura camerei, timp de câteva zile, în apă; îngheaţă sămânţa în timpul nopţii, apoi adaugă imediat apă clocotită peste sămânţă şi o lasă în apă timp de câteva ore la temperatura camerei; cufundă sămânţa în acid sulfuric concentrat timp de o oră, după care o clăteşte atent cu apă curată din abundenţă (acidul sulfuric necesită desigur proceduri speciale de manipulare: mănuşi, mască, o bună ventilaţie).

Seminţele de plante nu simt durerea, dar procedurile de scarificare menţionate mai sus ar putea fi extrem de dureroase dacă ar fi înzestrate cu sistem nervos. Dumnezeu, în iubirea şi milostivirea Sa, utilizează adesea scarificarea pe inima omului şi nu numai pentru cei încătuşaţi de păcate grele. El aplică scarificarea asupra celor pe care îi iubeşte: cuţitul trădării de către un prieten apropiat; şmirghelul iritării constante de către un coleg sâcâitor, sau un defect fizic; îngheţul unei perioade de ariditate spirituală urmată de cufundarea în apa cerinţelor constante ale unui superior. Cea mai dificilă este cufundarea o oră în acidul plângerilor altora, sau o afecţiune personală debilitantă. Toate aceste scarificări sunt dureroase pentru spirit şi, uneori, şi pentru trup. Dar ne captează atenţia, şi dacă sunt urmate de o „clătire” minuţioasă în Sacramentul Reconcilierii, sunt în stare să facă sufletul să se întoarcă spre ceilalţi şi să crească în putere şi slujire.

Puterea rugăciunii repetate

O inimă împietrită se aseamănă cu un zid de fortificaţie. Inima împietrită este fortăreaţa împotriva iubirii lui Dumnezeu. Înainte de inventarea artileriei pe bază de praf de puşcă, tehnica cea mai eficientă de a dărâma un zid era fie a săpa pe sub zid, fie a sfărâma poarta. În primul caz, se săpa un tunel pe sub zid iar pietrele zidului erau înlocuite cu stâlpi de lemn uşor inflamabili. Apoi, în timpul asaltului, le dădeau foc şi zidul cădea. În al doilea caz, atacatorii, protejaţi de scuturi, loveau poarta cu un berbece greu.

Ambele metode pot fi utilizate de creştinul care doreşte să se roage mai eficient, să experimenteze erodarea zidului care împiedică rugăciunea. Dacă zidul este reprezentat de centrarea în sine, atunci cultivarea zilnică a celor patru virtuţi cardinale va submina zidul şi va permite Duhului Sfânt să-l aprindă. Calea este a ne ruga pentru prudenţă, dreptate, putere şi temperanţă şi apoi a permite Duhului iubitor să le înalţe, pe eşafodajul Cuvântului lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru alţii, care se află în nevoie, îndreaptă de asemenea gândurile spre afară şi spre înalt. A face un serviciu direct sau indirect pentru nevoiaşi, în special dacă nu aşteptăm nimic în schimb, ajută de asemenea, în timp, la dărâmarea zidului.

Rugăciunea repetitivă este ca un berbec de asalt împotriva porţii egoismului. Deosebit de eficientă în acest sens este rugăciunea: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” (CBC, nr. 435). Ar trebui să ştim cu toţii că Sfântul Rozariu este o armă foarte eficientă împotriva duşmanului real. Recitarea publică, în masă, a Rozariului de către catolici a dus la înfrângerea otomanilor la Lepanto, în 1571. La Fatima, Sfânta Fecioară a insistat ca orice credincios să recite zilnic Rozariul. Aceasta era intenţia specială pentru sfârşitul primului război mondial şi risipirea influenţei apăsătoare a satanei. Viziunea Sf. Faustina despre Divina Milostivire este cuprinsă în rugăciunea: „Isuse, mă încred în Tine”, pe care foarte mulţi au găsit-o a fi cea mai eficientă „mantra” în timp de necaz.

Ceea ce trebuie să ne amintim este să dorim ca Duhul Sfânt să se roage în noi şi pentru noi. Noi nu ştim cum să ne rugăm, aşa cum spune Sf. Paul (Romani 8,26), astfel încât Duhul Sfânt angajează spiritul nostru omenesc şi ne face în stare să-l auzim pe Dumnezeu şi să vorbim cu Dumnezeu, chiar dacă ne exprimăm doar printr-un geamăt. În vremuri grele, aflându-ne prizonieri ai inimii noastre împietrite, uneori un geamăt sau un suspin este singurul semn fizic pe care îl putem manifesta.

Nu aceasta are însă importanţă. În afara zidului şi presându-l cu forţa divină, se află puterea inimaginabilă a iubirii divine. Chiar şi o fisură abia vizibilă deschisă prin exercitarea liberului arbitru, prin pârghia Duhului Sfânt face ca Iubirea divină să se prelingă înăuntru şi în timp, să facă explozie de lumină. Nevoia, dar şi rezistenţa noastră, sunt mari, însă pentru o inimă plină de voinţă, iubirea şi puterea Domnului sunt încă şi mai mari. El niciodată nu va fi surd şi mut pentru cel care doreşte să vorbească cu El.

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *