Pacea, rod al Duhului

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 21 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Pacea

Pacea

Advent 2014: A treia predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa

III. „Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre” (Col 3,15) – Pacea, rod al Duhului

1. Pacea rod al Duhului

Sfântul Paul pune pacea pe al treilea loc printre roadele Duhului: „Rodul Duhului, spune el, este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătare” (Gal 5,22). Ce anume sunt „roadele Duhului” descoperim tocmai analizând contextul în care apare această idee. Contextul este cel al luptei dintre carne şi spirit, adică între principiul care reglementează viaţa omului vechi, plin de concupiscenţe şi voinţe pământeşti, şi cel care reglementează viaţa omului nou, condus de Duhul lui Cristos. În expresia „roade ale Duhului”, „duh” nu-l indică pe Duhul Sfânt în el însuşi, cât mai ales principiul noii existenţe, sau şi „omul care se lasă condus de Duh”.

Spre deosebire de carisme, care sunt operă exclusivă a Duhului, care le dă celui care vrea şi când vrea, roadele sunt rezultatul unei colaborări dintre har şi libertate. Aşadar, sunt ceea ce înţelegem astăzi prin virtuţi, dacă dăm acestui cuvânt sensul biblic al unei acţiuni obişnuite „conform lui Cristos”, sau „conform Duhului”, în locul sensului filozofic aristotelic al unei acţiuni obişnuite „conform raţiunii drepte”. De asemenea, spre deosebire de darurile Duhului care sunt diferite de la persoană la persoană, roadele Duhului sunt identice pentru toţi. În Biserică nu toţi pot fi apostoli, profeţi, evanghelişti; dar toţi fără deosebire, de la primul la ultimul, pot şi trebuie să fie caritabili, răbdători, umili, paşnici.

Pacea rod a Duhului este aşadar distinctă de pacea dar al lui Dumnezeu şi de pacea ca misiune pentru care trebuie lucrat. Arată condiţia obişnuită (habitus), starea sufletească şi stilul de viaţă al celui care, prin efort şi vigilenţă, a ajuns la o anumită pacificare interioară. Pacea rod al Duhului este pacea inimii. Şi despre acest lucru atât de frumos şi atât de dorit vom vorbi astăzi. Este adevărat, ea este distinctă de misiunea de a fi făcători de pace, dar foloseşte în mod minunat şi pentru acest scop. Titlul mesajului papei Ioan Paul al II-lea pentru Ziua Mondială a Păcii din 1984 spunea: „Pacea se naşte dintr-o inimă nouă”, iar Francisc de Assisi, trimiţându-i pe fraţii săi în lume, le recomanda: „Pacea pe care o vestiţi cu gura, s-o aveţi înainte de toate în inimile voastre”1.

2. Pacea interioară în tradiţia spirituală a Bisericii

Obţinerea păcii interioare sau a inimii i-a angajat de-a lungul secolelor pe toţi marii căutători ai lui Dumnezeu. În Orient, începând de la părinţii deşertului, acest efort s-a concretizat în idealul hesychia, adică al esicasmului, sau al liniştii. În el s-a îndrăznit să se propună sieşi şi să se propună altora o ţintă foarte înaltă, dacă nu chiar supraomenească: să se scoată din minte orice gând, să se ia voinţei orice dorinţă, să se ia memoriei orice amintire, pentru a lăsa minţii numai gândul despre Dumnezeu, voinţei numai dorinţa de Dumnezeu şi memoriei numai amintirea despre Dumnezeu şi despre Cristos (mneme Theou). O luptă titanică împotriva gândurilor (logismoi), nu numai a celor rele, ci şi a celor bune. Exemplu extrem al acestei păci obţinute cu un război feroce, a rămas în tradiţia monastică Arsenie călugărul care la întrebarea „ce trebuie să fac pentru ca să mă mântuiesc?” l-a auzit pe Dumnezeu răspunzând: „Arsenie, fugi, taci şi menţine-te în linişte” (literal, practică hesychia)2.

Mai târziu acest curent spiritual va da loc practicii rugăciunii inimii, sau rugăciunea neîntreruptă, încă pe larg practicată în creştinătatea orientală şi exemplul cel mai sugestiv lucrarea „Povestirile unui pelerin rus”. La început însă cu ea nu se identifica. Era un mod de a ajunge la perfecta linişte a inimii; nu o linişte goală şi scop în sine, ci o linişte deplină, asemenea cu aceea a fericiţilor, un început de a trăi pe pământ condiţia sfinţilor din cer.

Tradiţia occidentală a urmărit acelaşi idea, dar pe alte căi, accesibile atât celor care practică viaţa contemplativă cât şi celor care practică o viaţă activă. Reflecţia începe cu Augustin. El dedică o carte întreagă din De civitate Dei pentru a reflecta asupra diferitelor forme de pace, dând pentru fiecare o definiţie care a dăinuit până în zilele noastre, între care aceea clasică a păcii ca „tranquillitas ordinis„, liniştea ordinii.

Dar mai ales cu ceea ce spune în Confesiuni, Augustin a influenţat în schiţarea idealului păcii inimii. El îi adresează lui Dumnezeu, la începutul cărţii, un cuvânt destinat să aibă o rezonanţă imensă în toată gândirea succesivă: „Tu ne-ai făcut pentru tine şi inima noastră este neliniştită până când nu se odihneşte în tine”3. Mai înainte el ilustrează această afirmaţie cu exemplul gravităţii. Scrie el:

„În bunăvoinţă este pacea noastră. Orice trup, din cauza greutăţii sale, tinde spre locul care îi este propriu. O greutate nu trage numai în jos, ci spre locul care îi este propriu. Focul tinde spre sus, piatra spre jos, determinate amândouă să caute locul lor… Greutatea mea este iubirea mea; ea mă duce oriunde merg”4.

Cât timp suntem pe acest pământ locul odihnei noastre este voinţa lui Dumnezeu, abandonarea în voinţa sa. „Nu se află linişte dacă nu se consimte voinţei lui Dumnezeu fără rezistenţă”5. Dante Alighieri va rezuma această gândire augustiniană în celebrul său vers: „În voinţa sa este pacea noastră”6.

Numai în cer acest loc de odihnă va fi Dumnezeu însuşi. De aceea, Augustin termină tratarea temei păcii cu un pasionat elogiu al păcii din Ierusalimul ceresc pe care medită să-l ascultăm pentru a ne înflăcăra şi noi de dorinţa după ea:

„Acolo este apoi pacea finală […]. În acea pace nu este necesar ca raţiunea să domine impulsurile pentru că nu vor exista, ci Dumnezeu îl va domina pe om, sufletul spiritual va domina trupul şi va fi aşa de mare seninătatea şi disponibilitatea la supunere cât este de mare deliciul de a trăi şi a domina. Şi atunci în toţi şi în fiecare această condiţie va fi veşnică şi se va avea certitudinea că este veşnică şi de aceea pacea acestei fericiri, adică fericiriea aceste păci va fi binele suprem”7.

Speranţa acestei păci veşnice a marcat toată liturgia pentru răposaţi. Expresii precum „Pax„, „In pace Christi„, „Requiescat in pace” sunt cele mai frecvente pe mormintele creştinilor şi în rugăciunile Bisericii. Ierusalimul ceresc, cu aluzie la etimologia numelui, este definit „beata pacis visio8, fericita viziune a păcii.

3. Calea păcii

Viziunea lui Augustin despre pacea interioară ca adeziune la voinţa lui Dumnezeu are o confirmare şi o aprofundare în mistici. Maestrul Eckhart scrie: „Domnul nostru spune: «Numai în mine veţi avea pace» (cf. In 16,33). Cu cât se pătrunde mai mult în Dumnezeu, cu atât se pătrunde mai mult în pace. Acela care are de acum eu-l său în Dumnezeu are pacea; cel care are eu-l său în afara lui Dumnezeu nu are pacea”9. Deci nu e vorba numai de a adera la voinţa lui Dumnezeu, ci de a nu avea altă voinţă decât pe cea a lui Dumnezeu, de a muri complet voinţei proprii. Acelaşi lucru se citeşte, sub formă de experienţă trăită, în sfânta Angela de Foligno: „După aceea bunătatea divină, din două voinţe a făcut una singură, în aşa fel încât nu pot voi decât aşa cum vrea Dumnezeu. […] Nu mă mai aflu în condiţia obişnuită, ci am fost condusă la o pace, în care stau cu el şi sunt mulţumită de orice lucru”10.

O dezvoltare diferită, mai mult ascetică decât mistică, are loc cu sfântul Ignaţiu de Loyola, cu învăţătura sa despre „sfânta indiferenţă”11. Ea constă în a ne pune într-o stare de totală disponibilitate de a primi voinţa lui Dumnezeu, renunţând, de la început, la orice preferinţă personală, ca un cântar gata să se încline de partea unde va fi greutatea mai mare. Experienţa păcii interioare devine astfel criteriul principal al oricărui discernământ. Trebuie considerată conformă voinţei lui Dumnezeu alegerea care, după o prelungită cântărire şi rugăciune, este însoţită de mai mare pace a inimii.

Însă niciun curent spiritual sănătos, nici în Orient nici în Occident, nu gândit vreodată că pacea inimii este o pace ieftină şi fără efort. A încercat să susţină asta, în Evul Mediu, secta „Duhului liber” şi în secolul al XVII-lea, mişcarea cvietistă, dar ambele au fost condamnate de ierarhia şi de conştiinţa Bisericii. Pentru a menţine şi a creşte pacea inimii trebuie potolită, moment după moment, în special la începuturi, o revoltă: cea a cărnii împotriva spiritului.

Isus spusese asta în mii de moduri: „Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine”, „cine îşi iubeşte viaţa o va pierde, ci îşi pierde viaţa o va afla” (cf. Mc 8,34-35). Există o pace falsă pe care Isus spune că a venit să o ia, nu să o aducă pe pământ (cf. Mt 10,34). Paul va traduce toate acestea într-un soi de lege fundamentală a vieţii creştine:

„Într-adevăr, cei care sunt după trup caută cele ale trupului, pe când cei care sunt după Duh, cele ale Duhului. De fapt, dorinţa trupului este moarte, pe când dorinţa Duhului este viaţă şi pace. De aceea dorinţa trupului este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. Dar cei care sunt în trup nu pot să-i placă lui Dumnezeu… Dacă trăiţi după trup, aveţi să muriţi. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi!” (Rom 8,5-13).

Ultima frază conţine o învăţătură foarte importantă. Duhul Sfânt nu este răsplata pentru eforturile noastre de mortificaţie, ci ceea ce le face posibile şi rodnice; nu este numai la sfârşitul ci şi la începutul procesului: „Dacă, prin Duh, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. În acest sens se spune că pacea este rod al Duhului; ea este rezultatul efortului nostru, făcut posibil de Duhul lui Cristos. O mortificaţie voluntaristă şi prea încrezătoare în ea însăşi poate să devină (şi devine adesea) şi ea o faptă a trupului.

Între cei care au ilustrat de-a lungul secolelor această cale spre pacea inimii se evidenţiază, prin concreteţe şi realism, autorul Imitaţiei lui Cristos. El imaginează un soi de dialog între Învăţătorul divin şi discipol, ca între un tată şi fiul său:

Învăţătorul: „Fiul meu, acum te voi învăţa calea păcii şi a libertăţii adevărate”.

Discipolul: „Fă, o, Doamne, cum spui tu; îmi face plăcere să ascult învăţătura ta”.

Învăţătorul: „Străduieşte-te, fiule, să faci mai degrabă voinţa altora decât pe a ta. Alege mereu să ai mai puţin decât mai mult. Caută mereu să ai locul cel mai de jos şi să fii inferior tuturor. Doreşte mereu şi roagă-te ca în tine să se facă în întregime voinţa lui Dumnezeu. Un om care face aceste lucruri, iată, intră în împărăţia păcii şi a liniştii”.

Un alt mijloc sugerat discipolului este să evite curiozitatea zadarnică:

„Fiule, nu fii curios; nu-şi lua preocupări inutile. Ce te interesează asta sau aia? «Tu urmează-mă» (In 21,22). Ce te interesează că acea persoană este făcută aşa, sau diferită, sau cealaltă acţionează şi spune aşa şi aşa? Tu nu va trebui să răspunzi pentru alţii; dimpotrivă, vei da cont pentru tine însuţi. Aşadar, de ce te amesteci? Iată, eu îi cunosc pe toţi, văd tot ceea ce se întâmplă sub soare şi ştiu condiţia fiecăruia: ce gândeşte unul, ce vrea, la ce se îndreaptă intenţia sa. Aşadar, totul trebuie să fie pus în mâinile mele. Şi menţine-te în pace sigură, lăsând ca altul să se agite cât crede şi să pună agitaţie în jurul său: ceea ce acest a făcut şi ceea ce a spus va cădea asupra lui, pentru că, în ce mă priveşte, nu mă poate înşela”12.

4. „Pace pentru că şi-a pus încrederea în tine”

Fără a pretinde să înlocuiască aceste mijloace ascetice tradiţionale, spiritualitatea modernă pune accentul pe alte mijloace mai pozitive pentru a păstra pacea interioară. Primul este încrederea şi abandonarea în Dumnezeu. „Vei asigura pacea, pace pentru că şi-a pus încrederea în tine”, se citeşte în Isaia (26,3). Isus, în Evanghelie, motivează invitaţia sa de a nu ne teme şi de a nu fi neliniştiţi pentru ziua de mâine, cu faptul că Tatăl ceresc ştie ce avem nevoie, el care hrăneşte păsările cerului şi îmbracă crinii câmpului (cf. Mt 6,5 şu).

Aceasta este pacea a cărei maestră şi model a devenit Tereza a Pruncului Isus. Un exemplu eroic al acestei păci care vine din încrederea în Dumnezeu a fost şi martirul nazismului Dietrich Bonhoeffer. În timp ce era în închisoare şi în aşteptarea execuţiei capitale, el a scris câteva versuri care au devenit un imn liturgic în multe ţări anglosaxone:

De forţe prietene în mod uimitor învăluiţi

aşteptăm încrezători viitorul.

Dumnezeu este cu noi seara şi dimineaţa,

va fi cu noi în fiecare zi nouă”13.

Numele revelat de Dumnezeu lui Moise, conform unor mari exegeţi moderni (G. von Rad) nu indică atât esenţa divină cât mai ales existenţa sa; de aceea n-ar trebui să se traducă „Cel care este”, „Fiinţa pentru sine”, ci „Cel care există„, care este cu noi şi pentru noi, „mereu aproape în nelinişti” (Ps 46,2). Este afirmaţi care a uimit cel mai mult pe buzele actorului care, săptămâna trecută, a comentat la televiziune Cele zece porunci, dar ea nu este nouă şi are baze solide.

Un studios franciscan, Eloi Leclerc, în cartea sa Înţelepciunea unui sărac, povesteşte cu Francisc de Assisi a regăsit pacea într-un moment de profundă tulburare. Era întristat de rezistenţa opusă de unii idealului său şi simţea povara responsabilităţii familiei numeroase pe care Dumnezeu i-o încredinţase. A plecat de la Verna şi a mers la „Sfântul Damian” să o întâlnească pe Clara. Clara l-a ascultat şi pentru a-l încuraja i-a dat un exemplu.

„Să presupunem că una dintre surorile noastre ar veni la mine ca să ceară iertare pentru că a stricat un obiect. Ei bine, eu i-aş face fără îndoială o observaţie şi, ca de obicei, i-aş aplica o penitenţă. Dar dacă ea ar veni să-mi spună că a dat foc conventului şi că totul a ars sau aproape totul, cred că în acest caz n-aş avea nimic de replicat. Eu m-aş simţi copleşită de un eveniment mai mare decât mine. Distrugerea conventului este un fapt prea mare pentru ca eu să pot fi profund tulburată de asta. Ceea ce Dumnezeu însuşi a construit nu se poate întemeia pe voinţa sau pe capriciul unei creaturi umane. Edificiul lui Dumnezeu se întemeiază pe baze mult mai solide”.

Francisc a înţeles lecţia şi a răspuns:

„Viitorul acestei mari familii călugăreşti pe care Domnul a încredinţat grijii mele constituie un fapt prea important pentru ca să poată depinde numai de mine şi de forţele mele slabe, aşa încât eu să rămân tulburat de asta. Acesta este un fapt al lui Dumnezeu. Dumneavoastră aţi spus bine. Dar rugaţi-vă ca acest cuvânt să înflorească în mine ca o sămânţă de pace”14.

Sărăcuţul s-a întors printre ai săi înseninat, repetându-şi de-a lungul drumului: „Dumnezeu există şi acest lucru e suficient! Dumnezeu există şi acest lucru e suficient!”. Nu este un episod documentat din punct de vedere istoric, dar interpretează bine, în stilul Florilegiilor, un moment din viaţa lui Francisc şi conţine o lecţie importantă.

Dar ne apropiem de Crăciun şi eu aş vrea să scot în evidenţă ceea ce cred că este mijlocul cel mai eficace pentru a păstra pacea inimii, adică certitudinea că suntem iubiţi de Dumnezeu. „Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubeşte”, literal: „Pace pe pământ oamenilor bunăvoinţei (eudokia) divine” (Lc 2,14). Vulgata traducea aceast termen cu „bunăvoinţă” (bonae voluntatis), înţelegând cu ea bunăvoinţa oamenilor, sau oamenii de bunăvoinţă. Dar este vorba despre o interpretare greşită, astăzi recunoscută de toţi ca atare, chiar dacă din respect faţă de tradiţie, în Gloria la Liturghie, se continuă încă, cel puţin în italiană (şi în română, n.t.), să se spună „şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă”. Descoperirile de la Qumran au adus dovada definitivă. „Oameni, sau fii, ai bunăvoinţei” sunt numiţi, la Qumran, fiii luminii, aleşii din sectă15. Aşadar este vorba despre oamenii care sunt obiect al bunăvoinţei divine.

La esenienii din Qumran „bunăvoinţa divină” discriminează; sunt numai adepţii sectei. În Evanghelie „oamenii bunăvoinţei divine” sunt toţi oamenii, fără excepţie. Este ca şi cum atunci când se spune „oamenii născuţi din femeie”, nu se intenţionează să se spună că unii sunt născuţi din femeie şi alţii nu, ci numai să se caracterizeze toţi oamenii pe baza modului lor de a veni pe lume. Dacă pacea ar fi acordată oamenilor pentru „bunăvoinţa” lor, atunci, e adevărat, că ea ar fi limitată la puţini, la cei care o merită; dar de vreme ce este acordată prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, prin har, ea este oferită tuturor.

Assueta vilescunt„, spuneau latinii; lucrurile repetate adesea se ofilesc, pierd vioiciunea, şi asta se întâmplă din păcate şi cu cuvintele lui Dumnezeu. Trebuie să facem în aşa fel încât să nu se întâmpla şi la acest Crăciun. Cuvintele lui Dumnezeu sunt ca nişte fire electrice. Dacă trece prin ele curentul electric, dacă sunt atinse te scutură; dacă nu trece niciun curent, sau dacă se poartă mănuşi izolante, se pot manevra cât se vrea, nu te scutură deloc.

Puterea şi lumina Duhului este mereu în desfăşurare, dar depinde noi s-o adunăm prin credinţă, dorinţă şi rugăciune. Ce forţă, ce noutate, conţineau acele cuvinte: „Pace pe pământ oamenilor iubiţi de Domnul”, când au fost proclamate pentru prima dată! Trebuie să ne refacem o ureche virgină, urechea păstorilor care au auzit cei dintâi şi „îndată” au pornit la drum.

Sfântul Paul ne indică o metodă pentru a depăşi toate neliniştile noastre şi a regăsi de fiecare dată pacea inimii, prin certitudinea că suntem iubiţi de Dumnezeu. Scrie el:

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? […] Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,31-37).

Persecuţia, primejdiile, sabia: nu e vorba despre o listă abstractă sau imaginară; sunt motivele de angoasă pe care el le-a experimentat, de fapt, în viaţa sa; le descrie pe larg în A doua Scrisoare către Corinteni (cf. 2Cor 11,23 şu). Apostolul le trece acum în revistă în mintea sa şi constată că niciunul dintre ele nu este aşa de puternic încât să reziste în confruntare cu gândul iubirii lui Dumnezeu. Implicit, apostolul invită să facem acelaşi lucru şi noi: să privim viaţa noastră, aşa cum ni se prezintă ea, să aducem la suprafaţă fricile şi motivele de tristeţe care se cuibăresc în ea şi care nu ne fac să ne acceptăm cu seninătate pe noi înşine: acel complex, acel defect fizic sau moral, acel insucces, acea amintire chinuitoare; a expune toate acestea în lumina gândului că Dumnezeu ne iubeşte şi a conclude cu apostolul: „În toate acestea pot să fiu mai mult decât învingător în virtutea celui care m-a iubit”.

De la viaţa sa personală apostolul trece, imediat după aceea, să analizeze lumea care-l înconjoară. Scrie el:

„Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,37-39).

El observă lumea „sa”, cu puterile care o făceau pe atunci ameninţătoare: moartea cu misterul său, viaţa prezentă cu linguşirile sale, puterile astrale sau cele infernale care provocau atâta teroare omului antic. Suntem invitaţi, şi aici, să facem acelaşi lucru: să privim, în lumina iubirii lui Dumnezeu, lumea care ne înconjoară şi care ne provoacă frică. Ceea ce Paul numeşte „înălţimea” şi „adâncul”, sunt pentru noi acum cel infinit de mare în înălţime şi cel infinit de mic în jos, universul şi atomul. Totul este gata ca să ne strivească; omul este slab şi singur într-un univers cu mult mai mare decât el şi devenit, în ultima vreme, şi mai ameninţător, ca urmare a descoperirilor sale ştiinţifice, a războaielor, a bolilor incurabile, astăzi a terorismului… Dar nimic din toate acestea nu ne poate despărţi de iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu există şi acest lucru e suficient!

Sfânta Tereza de Avila ne-a lăsat un soi de testament, pe care este util să ni-l repetăm ori de câte ori avem nevoie să regăsim pacea inimii: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înspăimânte; totul trece, Dumnezeu nu se schimbă; răbdarea obţine totul; celui care-l are pe Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Numai Dumnezeu este suficient”16.

Fie ca Naşterea Domnului, Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, să fie cu adevărat pentru noi, aşa cum spunea sfântul Leon cel Mare, „naştere a păcii”: cu Dumnezeu, cu aproapele şi în inimile noastre!

Note

1 Legenda celor trei tovarăşi, 58 (Fonti Francescane, nr. 1469).
2 Apophtegmi, Arsenie 1-2.
3 Sfântul Augustin, Confesiuni, I, 1.
4 Ibid., XIII, 9.
5 Sfântul Augustin, Adnotationes in Iob, 39.
6 Paradisul, 3, v. 85.
7 Sfântul Augustin, De civitate Dei, XIX, 27.
8 Imn al oficiului Dedicării bisericii.
9 Meister Eckhart, Predici, 7 (Ed. J. Quint, Deutsche Werke, I,. Stuttgart 1936, pag. 456).
10 Il libro della Beata Angela, VII (ed. Quaracchi, 1985, pag. 296).
11 Cf. G. Bottereau, Indifference, în: „Dictionnaire de Spiritualité” , vol. 7, coll. 1688 şu.
12 Imitaţiunea lui Cristos, III, 23-24.
13 Von guten Mächten wunderbar geborgen / erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist mit uns am Abend und am Morgen / und ganz gewiss an jedem neuen Tag.

14 E. Leclerc, La sagesse d’un pauvre, Paris, Desclée de Brouwer, 22e éd. 2007.

15 Cf. Imnuri, I QH, IV, 32 s, (XI, 9) (I manoscritti di Qumran, a cura di L. Moraldi, UTET, Torino 1971, pag. 386 şi 428).

16 „Nada te turbe, nada te espante, todo se pasa, Dios no se muda; la paciencia todo lo alcanza; quien a Dios tiene nada le falta. Solo Dios basta”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *