Iubirea lui Dumnezeu pentru noi

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 17 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. David Vincent Meconi, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 11 august 2014

Nici Eu nu te condamn

Nici Eu nu te condamn

Chiar de la primele cuvinte, Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că Dumnezeu ne-a creat pur şi simplu „ca să ne facă părtaşi la viaţa Sa fericită… fiii Săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii Sale fericite” (CBC nr. 1). De ce este oare atât de greu de crezut şi acceptat acest adevăr fundamental? De ce nu dorim ca Dumnezeu să ne facă ai Lui, să ne iubească perfect şi necondiţionat? După împlinirea revelaţiei şi după ce au trecut literalmente milenii de teologie erudită, după convertirea de către Biserică a atâtor naţiuni şi culturi pe întreg globul pământesc, în pofida tuturor puterilor care au încercat să zdrobească Biserica, de la Nero la nazişti, mesajul de bază al Bisericii pare încă neobişnuit: Dumnezeu te iubeşte! Din păcate, acest mesaj ni se pare multora dintre noi banal, o platitudine goală, sau ceva care nu mi se adresează mie, ci altcuiva. Este Vestea cea Bună, dar chiar şi creştinii practicanţi lasă deoparte acest adevăr în timp ce îşi fac planuri sau se gândesc la fărădelegi.

Ce este mai uşor pentru tine: să primeşti sau să oferi un dar? Te bucuri văzându-i pe alţii deschizând darul pe care l-ai achiziţionat şi ambalat pentru ei, sau ai dori mai degrabă să fii în centrul atenţiei, primind recunoaşterea în public a afecţiunii cuiva? Majoritatea am prefera să oferim decât să deschidem daruri, fiindcă ne simţim mai bine să fim generosul care oferă decât beneficiarul care trebuie să fie recunoscător. Ne eschivăm, în general, de sentimentul de a fi îndatoraţi cuiva, de a nu putea să ne descurcăm singuri. Cel mai adesea, când primesc un dar de la cineva, instinctul egoist mă face să calculez imediat cum aş putea să mă revanşez: „Hmmm… probabil a costat vreo 20$. Oare de ce are el nevoie care să coste 25$?” Mai degrabă am dărui altora ceea ce avem, decât să recunoaştem vreo lipsă la noi. Recunoştinţa creează apropiere personală. Vulnerabilitatea este periculoasă. A primi este umilitor.

Vara trecută am avut ocazia să ţin numeroase reculegeri pentru persoane consacrate şi cler, precum şi unor persoane de diferite categorii. Şi totuşi, indiferent dacă este vorba despre un Episcop, preot, diacon, soră, persoane consacrate, sau despre laici botezaţi, am fost întotdeauna surprins în ce măsură noi, creştinii, refuzăm să lăsăm adevărul iubirii lui Dumnezeu să fie exprimat în fiinţa noastră şi în faptele noastre de zi cu zi.

Poate că în mintea noastră mai răsună încă glasul de demult, din copilărie: „Când sunt bun, sunt răsplătit; când greşesc, sunt pedepsit”. Când facem ceea ce ne spun mama şi tata, ei ne oferă tot ceea ce ne dorim; când suntem neascultători, urmează pedeapsa. În felul acesta, creştem cu ideea că orice formă de iubire urmează acest tipar, inclusiv Iubirea Domnului însuşi. Dar Preasfânta Treime, care este Iubire, nu ne tratează în acest fel – iubirea este singurul răspuns pe care Dumnezeu îl are pentru toţi copiii Săi. Uneori putem experimenta această iubire ca fiind suferinţă şi ascultare, dar realitatea este că tot ce se întâmplă în vieţile noastre exprimă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Totul este invitaţia Lui să fim ai Săi, chiar şi în situaţiile şi locurile pe care în mod firesc nu le căutăm sau nu le dorim.

Şi fiindcă nu dorim să ne lăsăm atât de „lipsiţi de protecţie”, ne înconjurăm în schimb cu distracţii şi cu orice altceva ne-ar abate gândurile de la caracterul nostru muritor sau de la nimicnicia noastră. Preferăm să fim noi la comanda vieţilor noastre şi să controlăm planurile noastre decât să primim ceea ce este cu adevărat excelent, de la altul. Slujitoarea Domnului Catherine De Hueck Doherty a numit această rebeliune inventarea „omului de azbest” – cel care este prea înspăimântat ca să se apropie de condiţia umană autentică.

„Cândva, Iubirea s-a revărsat pe pământ sub formă de limbi de foc. Oamenii au devenit atunci coloane de foc care ardeau fără să se consume şi care răspândeau focul iubirii lui Dumnezeu pretutindeni unde îi purtau picioarele lor… Încorsetat în salopeta de protecţie din azbest, omul modern nu se mai cunoaşte pe sine. El poartă salopeta zi şi noapte şi această haină a devenit închisoarea lui. Siguranţa, certitudinea, raţiunea, totul este aici, întreţesut. În jurul lui, oamenii plâng de foame, de foame de iubire. El nu îi aude. Şi nici nu îşi dă seama că bocancii lui de azbest sunt uzi de sângele lor, vărsat în disperare. El este imun – sau aşa se consideră – în salopeta lui de azbest. Dar curând, foarte curând, sângele va începe să curgă, fiindcă azbestul este poros, absoarbe toată umezeala. Ceea ce focul nu poate să atingă, sângele poate. Omule de azbest, vei muri curând, înecat de sângele fraţilor şi surorilor pe care nu-i ştii, şi nu îi poţi iubi, fiindcă tu singur te-ai ascuns în salopeta ta de azbest. Vei muri curând şi chiar fără să ştii unde. Poate va fi pe un deal în Palestina, singur, lângă o cruce goală, pe care tu însuţi ai ales să nu o iubeşti. Omule de azbest, cât mai ai încă timp, oricât ar fi de puţin, sfâşie-ţi salopeta şi lasă flăcările iubirii să-ţi reînnoiască sufletul şi să te cureţe” (Catherine De Hueck Doherty, Lubov: The Heart of the Beloved).

Momentul în care să îţi scoţi haina de azbest este chiar acum. Fiecare dintre noi, într-o manieră sau alta, refuză să lase Iubirea să se apropie. Dorim, pur şi simplu, să fim insule izolate în noi înşine. Am obosit să tot comentăm, să ne simţim nefolositori sau respinşi, să izbucnim în lacrimi pentru ceea ce li se întâmplă altora (chiar şi eu am remarcat cât îmi e de greu să citesc despre ceea ce li se întâmplă atâtor copii nevinovaţi în războaie). Haideţi să ne examinăm conştiinţa şi să ne întrebăm ce anume ne reţine de la a ne deschide spre misterul carităţii şi relaţiilor interumane. Catehismul ne învaţă că, ori de câte ori ne rugăm Tatăl nostru, trebuie să ne amintim că adevărata caritate pe care o primim de la ceilalţi în această lume este reală, autentică şi bună, deşi nu este decât o palidă reflecţie a iubirii perfecte a Tatălui nostru. Respingerea şi nedreptăţile pe care le primim din mâinile creaturilor imperfecte nu sunt în nici un caz felul în care Dumnezeu doreşte să fie cu noi.

„Înainte de a ne însuşi acest elan iniţial al Rugăciunii Domnului, se cuvine să ne purificăm cu umilinţă inima de anumite imagini false ale ‘lumii acesteia’… Purificarea inimii se referă la imaginile paterne şi materne, izvorâte din istoria noastră personală şi culturală şi care ne influenţează legătura cu Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl nostru transcende categoriile lumii create. A transpune asupra Lui, sau chiar împotriva Lui, ideile noastre în acest domeniu ar însemna să fabricăm idoli, de adorat sau de doborât. A ne ruga Tatălui înseamnă a intra în misterul Lui, aşa cum este El, şi cum ni l-a dezvăluit Fiul” (CBC nr. 2779).

Noi toţi avem idoli undeva în sufletele noastre. Nu sunt la fel de uşor de scos la iveală ca viţelul de aur, dar îmi imaginez că fiecare avem încă un fel de idol primitiv, un fel de zeitate care mă iubeşte numai dacă sunt bun. Dar Fiul, Isus Cristos, a revelat adevărata natură a iubirii lui Dumnezeu Tatăl pentru noi: o iubire care s-a întrupat nu în pofida păcatelor noastre, ci tocmai din cauza lor – o iubire care tânjeşte să sufere datorită celui iubit, o iubire care spune fiecăruia: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8,11) Cât de mult s-ar schimba vieţile noastre dacă am putea să petrecem o clipă de linişte în care să permitem acestui adevăr incredibil să prindă rădăcini în inimile noastre!

Tatăl nostru este adânc preocupat de tine.
Fiul te îmbrăţişează.
Sfântul Duh îşi găseşte plăcerea în tine.
Dumnezeu te iubeşte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *