Ioel, Ziua Domnului şi revărsarea Duhului

Teme: Biblic.
.
Publicat la 25 decembrie 2014.
Partea 35 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Ioel

Ioel

Acest nume înseamnă „Iahve (Io-) este Dumnezeu (El)”, aparent o afirmaţie tautologică dar în fond este o mărturisire de credinţă. Cine poartă acest nume sau îl dă copiilor, mărturiseşte că Iahve singur este Dumnezeu şi nimeni altul. La fel şi numele lui Ilie: „Eli-ia”, „Dumnezeul meu e Iahve”. Într-un ambient politeist unde existenţa multor divinităţi era universal acceptată, numele Ioel are şi o nuanţă polemică. Ioel, fiul lui Petuel este al doilea din cei „Doisprezece profeţi minori”. El este cunoscut mai ales pentru faptul că vorbeşte despre „Ziua lui Iahve” şi de revărsarea Duhului lui Dumnezeu.

Contextul istoric Din oracolele scrise ale profetului Ioel, care nu sunt datate şi nu menţionează personaje contemporane, nu se spun nimic despre locul şi timpul în care a trăit. Din câteva indicii, rezultă că forma actuală a cărţii a fost scrisă la Ierusalim în secolul IV î.C. Distanţa considerabilă faţă de robia babilonică este confirmată de motive externe, precum existenţa unei diaspore ebraice, liturgia numită „a celui de al doilea templu”, terminat în 515 şi mai presus de toate zidurile cetăţii reconstruite în jurul anului 445 în timpul lui Neemia. Raţiunile interne, precum limbajul şi modul eshatologic al exprimării, îl plasează pe Ioel în pragul literaturii apocaliptice. Ocazia predicării lui Ioel a fost o invazie de lăcuste şi o secetă catastrofală care au distrus complet toate produsele agricole şi a transformat câmpia în pustiu. Profetul invită la proclamarea unei celebrări penitenţiale şi a unui post. În situaţia de necesitate care se abate asupra poporului, Ioel recunoaşte „semnele timpului”, adică indicii premonitoare ale judecăţii ce va să vie. „Este aproape ziua Domnului şi vine ca o distrugere de la Cel atotputernic” (1,15). În stolul devastator al lăcustelor el vede o imagine a asaltului eshatologic actuat de o armată duşmană, care se abate asupra Ierusalimului cu o violenţă nemaiauzită: „Înaintea ei pământul este ca grădina Edenului, iar în urmă, e un pustiu înfricoşător, căci nimic nu-i scapă” (2,3). Vechiul motiv despre asaltul popoarelor şi ziua Domnului dobândeşte actualitate şi face să se presimtă ceva înspăimântător care va însoţi catastrofa vremurilor de pe urmă (2,11).

Ziua Domnului Expresia „ziua lui Iahve”, care în ebraică trebuie citit ca „ziua Domnului” (numele Iahve nu se citeşte, fiind înlocuit, din respect, cu „Adonai”, Domnul), înseamnă că Iahve va interveni într-un moment determinat, acţionând concret în interiorul istoriei. Iniţial, Israelul aştepta de la această zi ceva salvific şi eliberator, dar în predicarea profetului Amos (5,18-20) a devenit o zi de judecată de la care nimeni nu va scăpa. Cuvintele de mânie ale profetului Zaharia (în jurul anilor 640-610) descriu această zi de judecată destinată să se abată asupra celor păcătoşi: „Zi de mânie este acea zi, zi de întuneric şi obscuritate, zi de nori şi de noapte grea, zi de sunete de trompetă şi de alarmă în cetăţile întărite şi pe turnurile de la colţuri. Voi pune oamenii în spaimă şi vor umbla ca orbii, pentru că au păcătuit împotriva Domnului” (1,15-17). În perioada post-exilică, ziua Domnului a devenit o zi de judecată şi de răzbunare asupra lumii întregi, în faţa căreia tremură nu numai Israelul dar şi toate neamurile pământului. Mai mult, cosmosul întreg urmează să fie zdruncinat din temeliile sale (Is 13,6-13 are o profeţie anonimă datând din secolul IV î.C.). Şi Ioel prezintă asaltul popoarelor în culori apocaliptice şi ziua Domnului este o catastrofă cosmică: „În faţa lor pământul tremură, cerul se cutremură, soarele, luna se vor întuneca şi stelele îşi vor pierde strălucirea” (3,4; 4,15). Mare şi înfricoşătoare este ziua Domnului, cine va putea să stea împotriva ei? (cf 2,11). Numai o convertire profundă va putea schimba ziua Domnului din zi de judecată în zi de mântuire: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima, cu posturi, plâns şi tânguire. Sfâşiaţi-vă inimile şi nu hainele şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru, căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de dragoste şi îi pare rău de ameninţarea nenorocirii” (2,12-13). Urmarea convertirii la Domnul este făgăduinţa mântuirii, iar pagubele provocate de lăcuste vor fi reparate şi toţi se vor bucura din nou şi se vor înveseli.

Făgăduinţa Duhului lui Dumnezeu A doua parte a cărţii, capitolele 3-4, cuprinde douăsprezece oracole despre viitor, care promit o viaţă nouă şi salutară pentru Ierusalim şi Iuda, precum şi eliberarea din mâna tuturor duşamnilor. Noul raport cu Dumnezeu, pe care Ieremia l-a indicat în noul legământ şi Ezechiel ca o inimă nouă, în Ioel devine revărsarea Duhului lui Dumnezeu peste tot trupul. Sfântul apostol Petru va vedea realizarea acestei făgăduinţe în evenimentul Rusaliilor (Fap 2,14-21). La sfârşitul timpurilor, Spiritul lui Dumnezeu nu va mai fi privilegiul rezervat câtorva persoane carismatice dar va deveni un bun al tuturor. Urarea lui Moise (Nm 11,29) ca toţi să devină profeţi în poporul Domnului şi ca Domnul să dea Duhul său tuturor, va deveni realitate. Atunci nu va mai fi nevoie de profeţi ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, pentru că fiecare, fără diferenţă de vârstă, gen sau condiţie socială, va fi în măsură să înţeleagă revelaţia divină. Ioel nu proroceşte nimic despre mântuirea celorlalte popoare. Dimpotrivă, toate neamurile vor fi nimicite pentru că l-au dispreţuit pe Dumnezeu şi în lăcomia şi cruzimea lor, l-au redus în sclavie pe poporul sfânt şi au prădat templul Domnului. Dumnezeu sfidează popoarele la „războiul sfânt”, la bătălia finală, la confruntarea definitivă, a cărei radicalitate este subliniată de inversarea faimosului oracol despre pacea finală (Is 2,4 – Mih 4,3): „Faceţi din plugurile voastre săbii şi din secerile voastre, lăncii” (4,10). Bătălia se va desfăşura într- o vale din apropierea Ierusalimului, desemnată cu numele simbolic de Iozafat (care înseamnă „Iahve judecă”). Din secolul IV î.C. acest loc va fi identificat cu Valea Cedronului, unde mulţi evrei, şi astăzi, cer să fie înmormântaţi în aşteptarea zilei judecăţii finale. Aici se va desfăşura judecata asupra tuturor popoarelor păcătoase (4,2). În această „Vale a sentinţei”, în ziua Domnului, viitorul umanităţii va fi hotărât o dată pentru totdeauna. Judecata lui Dumnezeu devine aşadar o catastrofă mondială în care cosmosul întreg va fi implicat. La fel ca în în haosul de la prima creaţie, pământul va fi din nou învăluit de întuneric, în timp ce Iahve, Domnul atotputernic ca un leu va rage din Sion şi pământul şi cerul se vor cutremura (4,16). Apoi, pentru duşmanii lui Dumnezeu va urma un sfârşit de teroare şi zbucium, dar pentru poporul lui Dumnezeu va începe un timp de binecuvântare şi de pace, pe un pământ de o fertilitate paradisiacă în care Iahve va locui în mijlocul poporului său. După ce mântuirea a fost dăruită tuturor popoarelor în Isus Cristos, aceste făgăduinţe grandioase nutresc speranţa creştinilor în viaţa veşnică din viitoarea împărăţie a lui Dumnezeu, în care întreaga creaţie va ajunge la desăvârşire. Făgăduinţa lui Dumnezeu de a locui pentru totdeauna în mijlocului poporului său începe să se împlinească prin taina Sfintei Euharistii: Duhul Sfânt transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângel lui Cristos pentru hrana poporului său. (Text inspirat şi adaptat liber după Paul Maiberger, Marile figuri ale Vechiului Testament, Mainz 1990; tr.it., Brescia 1995).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *