Ezechiel, profetul învierii

Teme: Biblic.
.
Publicat la 13 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Ezechiel

Ezechiel

În ebraică Iehezqel, din Iehzaq-el, este un nume propriu compus dintr-o frază care exprimă cererea şi dorinţa unei vieţi reuşite: „Dumnezeu (El) să întărească pe copil”.

Unul din cei „patru profeţi majori”, Ezechiel era fiul preotului Buzi, care trebuie să fi fost preot din Ierusalim. Din introducerea cărţii, aflăm că Ezechiel era unul din prizonierii evrei deportaţi împreună cu regele Ioiachin în Mesopotamia de Nabucodonosor, regele Babiloniei – după prima cucerire a Ierusalimului, în 597 î.C. – care s-au stabilit de a lungul marilor canale de irigaţie. Ezechiel a trăit la Tel-Abib (în ebraică „Spice de grâu”, în babiloniană „Colina potopului”), pe marginea râului Kebar, un canal al Eufratului între Babilonia şi Nipur. În sânul comunităţii de exilaţi, Ezechiel a reuşit să-şi facă un loc de prestigiu, încât în casa lui se adunau bătrânii poporului pentru a-i asculta cuvântul (cf 8,1; 14,1; 20,1).

Vocaţia profetului La cinci ani de la deportare, în 592, pe când Ezechiel trebuia să aibă circa 30 de ani, a primit chemarea de profet, într-o viziune impunătoare (1,4-28). Cele patru fiinţe pluriforme, fiecare cu patru aripi, aveau asemănare de om, leu, taur şi acvilă. În Biserica antică, au devenit simbolurile celor patru evanghelii. Dumnezeu i-a apărut lui Ezechiel ca să-l trimită ca profet la fiii infideli ai lui Israel, „încăpăţânaţi şi cu inima împietrită” (2,4), care nu aveau să-l asculte, dar care trebuiau să recunoască cel puţin că „un profet este în mijlocul lor”. În viziune, Dumnezeu a pus cuvintele sale pe buzele lui Ezechiel, o experienţă pe care profetul a simţit-o în termeni foarte concreţi: trebuia să înghită un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, cuprinzând lamentaţiuni, plânsete şi jale. Profetul l-a înghiţit şi a devenit dulce ca mierea în gura sa (2,8-3,3). Dar pentru că fiii lui Israel, în încăpăţânarea lor, nu aveau să primească mesajul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi a întărit fruntea lui Ezechiel făcând-o dură „ca diamantul, mai dură decât piatra”, ca să reziste la duşmănia lor. Numai în acest fel profetul era în măsură să combată prejudecăţile lor răuvoitoare şi sentimentul lor de autosuficienţă.

Păcatul – „pe propria răspundere” Ezechiel s-a dezlănţuit cu vigoare împotriva vechii idei de retribuţie, potrivit căreia copiii ispăşesc vinovăţiile părinţilor (cf Ex 20,5), o convingere atât de răspândită încât a devenit proverb: „părinţii au mâncat aguridă şi fiilor li s-au strepezit dinţii” (18,2). Ezechiel, în schimb, susţine responsabilitatea personală: fiecare trebuie să ispăşească propria vinovăţie. Cauza deportării în robie nu este păcatul părinţilor, ci trebuie căutată în cei deportaţi. Cu toate acestea, Dumnezeu, Cel viu prin excelenţă, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se căiască, şi să fie viu (18,23). Dar pentru că la mesajul său, compatrioţii lui deportaţi împreună cu el în Mesopotamia nu dădeau niciun semn de răspuns, incapabili să se deschidă la cuvântul lui Dumnezeu, Ezechiel s-a văzut constrâns să le vestească realităţi dureroase şi incomode. El a comparat rolul profetului cu cel al unei santinele (3,17; 33,7) chemată să dea alarma oridecâteori sesiza păcate grave în rândul poporului: „fiţi atenţi la pericolul, la pedeapsa lui Dumnezeu care planează asupra voastră”. Erau mulţi în acel timp profeţii falşi care narcotizau conştiinţa poporului cu promisiuni înşelătoare şi fericire ieftină (12,22).

Profetul acţiunilor simbolice Mai mult decât prin cuvinte, Ezechiel a prorocit căderea Ierusalimului prin acţiuni simbolice. Dintre acestea, un loc a parte îl ocupă una mai puţin cunoscută. Pe o tăbliţă de lut a trasat profilul cetăţii Ierusalimului, a construit împrejur terase şi turnuri de asediu, şi el însuşi s-a aşezat în tabăra celor care asediau oraşul, punându-se să zacă la pământ pe partea stângă timp de 390 de zile, corespondentul anilor de păcat ai Israelului, de la Solomon pînă la robia babilonică. Apoi, s-a întors pe partea dreaptă pentru alte 40 de zile, corespondent al anilor de pedeapsă a lui Iuda prin exil (4,1-8). În tot acest timp, profetul trebuia să mănânce pâine frământată cu materiale impure şi bălegar de vite, cu porţii raţionalizate, şi apa, tot la fel, în porţie bine măsurată, după cum se întâmplă în condiţii de asediu (4,9-17). În timpul acestor acţiuni simbolice ciudate, Ezechiel suferea nu numai la nivel fizic, dar şi în suflet. Astfel, Dumnezeu i-a vestit că mireasa lui iubită, „bucuria ochilor săi” urma să-i fie luată de o moarte neaşteptată şi Ezechiel nu ar fi trebuit nici să plângă nici să poarte doliu, pentru a spune tuturor prin comportamentul său ieşit din comun că deportaţii din Ierusalim nu ar mai fi avut nicio posibilitate de a-i plânge pe căzuţii lor (24,15-27). Nu sunt puţine gesturile şi comportamentele ciudate ale profeţilor lui Israel prezentate în Sf. Scriptură, dar când le citim pe cele ale profetului Ezechiel, uneori apar deosebit de excentrice. Enigmatice apar însă viziunile lui despre templul din Ierusalim (8-11). Oraşul însuşi devenise o vie sălbatică, bună numai de aruncat în foc (15,1-8). Dumnezeu o luase cândva ca pe o nou născută abandonată în mizerie, purtând încă pe trup sângele naşterii, o nutrise cu iubirea lui pentru a o lua de mireasă când a crescut şi s-a făcut splendidă prin frumuseţea ei, dar ea, prin idolatrie, s-a redus la o prostituată disponibilă pentru oricine (cap. 16). Din destinul neruşinatei sale surori Israel, Iuda ar fi trebuit să înţeleagă unde duce nebunia comportamentului ei, în schimb, a făcut şi mai rău. De aceea, va trebui să bea paharul surorii Samaria, pocalul urâciunii şi al distrugerii (23,33). Mesajul lui Ezechiel a avut o confirmare înspăimântătoare când „a cincea zi a lunii a zecea, în anul al unsprezecelea al deportării” (586 î.C.), un fugar de la Ierusalim a adus ştirea teribilă: Cetatea a căzut! (33,21).

Profetul, omul speranţei Din acest moment, profetului i s-a poruncit să vestească mesaje diametral opuse: acum trebuia să combată disperarea care se înstăpânea în rândul deportaţilor şi să trezească speranţa într-un viitor de mântuire, care avea să sosească cu aceeaşi siguranţă a nenorocirii îndurate. În a doua parte a activităţii sale profetice (586-571), Ezechiel proroceşte judecata divină asupra popoarelor păgâne limitrofe şi restaurarea regatului lui Israel: la condamnarea popoarelor păgâne, urmează făgăduinţa mântuirii viitoare. Distrugerea Ierusalimului a răpus şi curajul de a mai trăi a deportaţilor, pînă atunci încă plini de încredere; acum, se simţeau ca morţi. Profetul, într-o viziune grandioasă, a văzut ca o câmpie nesfârşită plină de oase goale, asupra cărora Spiritul lui Dumnezeu a început să sufle, redându-le viaţa. Readucerea la viaţă a scheletelor şi deschiderea mormintelor vestea reînsufleţirea, eliberarea şi întoarcerea poporului în patrie. Lectura creştină a văzut în aceste imagini o referinţă la învierea din morţi prin puterea Duhului Sfânt. În legătură cu repatrierea, aşteptată cu certitudine, Ezechiel a dezvoltat o concepţia vizionară a unei noi întocmiri a templului, a cetăţii sfinte şi a ţării (capitolele 40-48). Se poate vorbi astfel de eshatologie imanentă istoriei, întru cât de acum încolo, istoria va continua în condiţii antropologice, religioase şi sociologice cu totul diferite. (…)

Lectura posterităţii Ultima profeţie a lui Ezechiel este din jurul anului 571 î.C., în care regele Nabucodonosor, ca răsplată pentru efortul depus în calitate de instrument al judecăţii universale, primeşte făgăduinţa cuceririi Egiptului. Ezechiel a fost inelul de legătură între profetismul pre-exilic şi iudaismul post-exilic. În el se regăseşte preotul şi profetul, extaticul şi teologul, martorul lui Dumnezeu şi animatorul comunităţii. Prin proiectul său de constituţie teocratică, a devenit pionierul reformei post-exilice, încât poate fi numit pe bună măsură „părintele iudaismului”. Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii viziunea despre apele dulci care izvorau din partea dreaptă a templului, este profeţia lui Cristos străpuns de suliţă pe Cruce şi a Bisericii care din izvorul apelor dulci ale botezului dăruieşte oamenilor viaţa divină din belşug.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *