Daniel, profet între străini

Teme: Biblic.
.
Publicat la 18 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Daniel

Daniel

Numele lui înseamnă „Dumnezeu (El) este judecător” sau „Dumnezeu a rostit verdictul de dreptate/ a făcut dreptate”. În credinţa vetero-testamentară despre retribuţie, în orice nenorocire se vedea o pedeapsă a lui Dumnezeu, nu rareori cel nevinovat trebuie să îndure injurii şi tot felul de calomnii. Întru cât şi sterilitatea era considerată un blestem, este uşor de imaginat că părinţii care aşteptau îndelung naşterea unui fiu, îi dădeau acestuia un nume care să amintească dreptatea pe care Dumnezeu le-a făcut-o înaintea celor care îi acuzau. „Daniel” era întocmai un nume preferat în asemenea situaţii. Daniel este cunoscut ca ultimul din cei „patru profeţi majori”. Cartea care poartă numele său aparţine, cel puţin în capitolele 7-12 la genul literar apocaliptic (în greacă „desvăluire”). Adevăratul subiect al cărţii lui Daniel este raportul dintre stăpânirea regilor acestei lumi şi regalitatea divină. În evenimentele umane, autorul întrevede un proces de degenerare care se vădeşte în succesiunea a patru imperii mondiale, unul mai crunt decât precedentul. Înspăimântat şi disperat în faţa acestei stăpâniri umane care se cufundă tot mai mult în rău, Daniel aşteaptă mântuirea numai de Sus. Numai Dumnezeu ţine în mâinile sale destinul lumii şi are puterea de a instala şi depune pe regi. Guvernarea lumii urmăreşte un plan bine conturat: instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care începe cu întronizarea figurii misterioase a unui „Fiu al omului”. La judecata finală universală, orice putere nelegiuită şi duşmană a lui Dumnezeu, va fi nimicită. Atunci, morţii vor învia, unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ruşinea şi infamia eternă (12,2). Cartea lui Daniel a fost scrisă în jurul anului 165 î.C. în timpul unei crunte persecuţii religioase pusă în act de suveranul Antioh al IV Epifanul: acesta, în 167 î.C. a profanat templul din Ierusalim şi a ridicat un altar lui Zeus, altar numit „urâciunea pustiirii” (8,12-13). Scrierea, aşadar, avea ca scop mângâierea celor care au rămas credincioşi, dar grav asupriţi şi persecutaţi. Autorul se foloseşte de un pseudonim, potrivit unei practici obşinuite în literatura apocaliptică. El atribuie viziunile şi revelaţiile lui Daniel, o cunoscută figură din trecut, prezentând în acest fel istoria trecută, pînă în prezent, în termeni de profeţie. Foarte probabil, autorul face referinţă la un Daniel care în cartea profetului Ezechiel (14,14-20) este menţionat alături de Noe şi Iob ca modele de dreptate (28,3) şi admirat pentru înţelepciunea sa. Dar îl plasează pe acest Daniel într-o perioadă mai târzie, în robia babilonică, în timpul lui Nabucodonosor, Baltazar, Darius şi Cirus. Dar ordinea succesiunii acestor regi nu corespunde întru totul desfăşurării istorice a evenimentelor. În orice caz, autorul nu se interesează de detaliile efemere ale istoriei profane, ci de forţele ascunse care o conduc şi mai ales de ţelul spre care se îndreaptă, adică de adevărul imutabil din spatele tuturor schimbărilor ce poate fi recunoscut numai prin credinţă. (…)

Prima parte a cărţii (1-6)În primele capitole datele despre Daniel sunt oferite la persoana a treia. Povestirile care se pot inspira din materiale tradiţionale relativ antice, intenţionează să arate cum deţinătorii puterii asupra pământului sunt constrânşi în cele din urmă să recunoască pe adevăratul stăpânitor al lumii, pe Dumnezeu.

La începutul cărţii se povesteşte cum Daniel, provenind dintr-o familie nobilă a lui Iuda, în timp ce era încă prunc a devenit supus al marii puteri dominante a vremii. Regele Nabucodonosor l-a deportat în Babilonia după prima cucerire a Ierusalimului în 597 î.C., unde împreună cu prietenii lui Anania, Misael şi Azaria au fost educaţi în serviciul regelui şi în activitatea administrativă. La curte, numele i-a fost schimbat în Belşaţar care în babiloniană înseamnă „cutare zeu (numele era omis din respect) să ocrotească viaţa ta”. Cu toate că evita alimentele impure de la curtea regală din fidelitate faţă de legea iudaică, a crescut mai mult decât toţi ceilalţi elevi. Ascultarea sa faţă de lege a fost premiată de Dumnezeu cu o înţelepciune extraordinară şi cu darul de a interpreta visele şi enigmele. Unul dintre aceste vise îl avea ca protagonist pe Nabucodonosor: regele a visat o statuie enormă care, începând de la cap în jos, era făcută de aur, în parte de argint, o parte de bronz şi o altă parte din fier şi lut. „Fără concursul mâinii de om”, s-a abătut asupra ei o piatră care a crescut pînă la a deveni un munte gigantic acoperind întregul pământ. Metalele şi materialele din care era făcută statuia, unul mai slab decât altul, simbolizau cele patru imperii mondiale, unul mai rău decât altul: babilonienii, mezii, persanii şi tolemeii/seleucizii. Toate aceste împărăţii vor fi nimicite de Împărăţia lui Dumnezeu simbolizată de piatra neatinsă de mâna omului, o împărăţie care, spre deosebire de celelalte, „va dura în veci” (2,44). De aceea, nicio împărăţie omenească n-a reuşit să-l abată pe Daniel de la adorarea adevăratului Împărat al lumii. Împreună cu prietenii lui, a refuzat ferm să adore statuia zeilor păgâni ridicată de Nabucodonosor şi astfel a fost aruncat în cuptorul de foc. Dar Dumnezeu i-a salvat din flăcări pentru credinţa lor diamantină şi la această vedere, regele a devenit adorator al Dumnezeului lui Daniel şi l-a introdus pe Daniel în cercurile sale de prieteni ridicându-l la un rang de mare prestigiu.

Cânda Baltazare, succesorul lui Nabucodonosor, a profanat vasele sacre furate de la templul din Ierusalim folosindu-le pentru un banchet, o scriere misterioasă a apărut pe perete, prevestind pedepsirea sa. Numai Daniel era în măsură să citească şi să înţeleagă această scriere: „mene, mene, tekel ufarsin” (5,25). Daniel traduce: „numărat, cântărit, împărţit”, cu referinţă la imperiul lui Baltazar care avea zilele deja numărate şi domnia va fi împărţită între mezi şi persani, lucru care s-a verificat chiar în acea noapte. Succesorul lui Baltazar, medul Darius (mai precis, regele persanilor; el era tatăl şi nu fiu şi succesor al lui Xerxe, nici predecesor al lui Cirus; cf 9,1 şi 6,29) a emanat un edict prin care niciun om nu putea să-l adore şi să-l roage pe Dumnezeu, dar singurul vrednic de adorare şi rugăciune era regele. Dar pentru că Daniel a continuat să-l roage pe Dumnezeul lui Israel, a fost aruncat în groapa leilor, insă şi de această dată a fost ocrotit în mod miraculos de Dumnezeu încât Darius a emanat un alt edict, care poruncea să fie cinstit şi temut „Dumnezeul cel viu, a cărui împărăţie nu va dispare nicicând” (6,27). Şi aici, afirmaţia de bază spune că regii pământeşti trebuie să recunoască puterea superioară a adevăratului Dumnezeu.

A doua parte a cărţii, capitolele 7-12, este în genul apocaliptic. Daniel informează în prima persoană despre viziuni care se referă la istoria suveranităţii umane şi la sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, Daniel a văzut ieşind din mare patru animale enorme care, asemeni celor patru materiale ale statuii din prima parte, simbolizau cele patru imperii. După cum piatra a distrus statuia colosală, la fel aceşti patru monştri au fost nimiciţi de „Bătrânul” şezut pe tron pentru judecată. Apoi, pe norii cerului, a sosit unul „asemenea unui fiu al omului” (7,13), căruia i-a fost încredinţată suveranitatea veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu. În capitolul 9 urmează profeţia care se bazează pe cei 70 de ani de robie vestiţi de Ieremia (25,11) potrivit căreia împărăţia lui Dumnezeu se va arăta după 70 de săptămâni de ani (adică de 7 ori câte 70, 490 de ani), cu alte cuvinte, într-un viitor iminent.

Biblia greacă (Septuaginta), alături de rugăciunea lui Azaria şi cântecul de laudă al celor trei tineri în cuptorul de foc, a adăugat două capitole de încheiere (13 şi 14). Aici, avem imaginea lui Daniel model de înţelepciune şi dreptate care o salvează pe Susana acuzată pe nedrept de moravuri uşuratice. În fine, de observat că de la 2,4 – 7,28 textul este scris în aramaică, aşadar suntem în faţa singurei cărţi biblice scrisă şi tradusă în trei limbi, în ebraică, aramaică şi greacă. Prezicerile acestei cărţi despre puterea superioară a lui Dumnezeu, care la timpul său va curma orice aroganţă şi cruzime umană şi va instaura o împărăţie veşnică de pace şi dreptate sunt menite să întărească în credinţă pe toţi cei care suferă din cauza persecuţiilor şi a nebuniilor efemere ale mai marilor acestei lumi, insuflând răbdare, curaj şi speranţă. Aici vrea să ajungă mesajul de fond al acestei cărţi şi al eroului central, Daniel, al cărui nume ne aminteşte de dreptatea lui Dumnezeu. Cartea lui Daniel, totodată, pregăteşte terenul pentru predicarea lui Isus care se prezintă ca „Fiul Omului” şi vesteşte tuturor „Împărăţia lui Dumnezeu”.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *