Cultura omeniei la 1 decembrie 1918. Iuliu Hossu şi Biserica Greco-Catolică

Teme: Istorie.
.
Publicat la 1 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: PS Mihai Frăţilă

Citind declaraţia Unirii

Citind declaraţia Unirii

Evocând generaţia Marii Uniri, cu crezurile sale sufleteşti – care nu pot fi considerate accidentale – trebuie să constatăm că adevărul istoric şi onestitatea faţă de el mai pot şi azi să ne cucerească sufletul.

În Transilvania, unde convieţuirea mai multor etnii şi confesiuni a creat un microcosmos al respectului reciproc, cu tot dramatismul istoriei, Biserica Greco-Catolică Română a contribuit constant, odată cu formarea unei conştiinţe naţionale pentru românii ardeleni, la construirea unei culturi a omeniei pentru toată suflarea românească.

În lăcaşurile de cult şi în şcolile parohiale unite s-a creat astfel, de-a lungul anilor, o cultură de masă, ale cărei preocupări pentru latinitatea limbii şi identitatea creştină de tip bizantin, aşa-numita „lege românească”, schiţau personalitatea unui popor fără drepturi civile. Aceste două principii s-au regăsit de altfel ca fundament al tuturor iniţiativelor greco-catolice pentru emanciparea naţională a românilor, indiferent de confesiune.

Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu al Gherlei, născut în 1885, este cel care a citit la Alba-Iulia rezoluţia unirii Transilvaniei cu ţara mamă, făcând parte apoi din delegaţia celor patru ardeleni – doi uniţi (Hossu, el însuşi, cu Vaida-Voievod) şi doi ortodocşi (episcopul Miron Cristea şi Vasile Goldiş) – care au dus Proclamaţia Unirii regelui Ferdinand la Bucureşti. A fost închis şi arestat, treizeci de ani mai târziu, în Bucureştiul pe care-l numea cu simplitate „Sionul împlinirilor naţionale”.

Iuliu Hossu, membru de onoare al Academiei în 1945, scriindu-şi în închisoarea de la mănăstirea Căldăruşani amintirile, publicate abia în 2003, ni se descoperă ca om de mare ţinută morală, aducându-ne în atenţie un accent al mărturiei extrem de preţios: absenţa oricărei urme de resentiment şi a spiritului de revanşă.

Scrise pentru urmaşi, memoriile sale au intenţia clară de a-L preamări pe Dumnezeu, „cel care a revărsat harul şi mângâierea, într-un timp în care cel rău căuta să plece şi să clatine, pe calea sfântă a Crucii„. Cel mai de preţ diamant al luptei sale nu e, cum s-ar crede, rezistenţa, ci, aşa cum o spune el însuşi : „a ierta şi a face binele de-aproapelui, pe toţi ni i-a făcut de aproape Domnul, acestea sunt actele suzeranităţii noastre cu care ne-a investit Domnul”.

Suflet generos, Iuliu Hossu, decedat în 1970, după 22 de ani de închisoare, aminteşte trecutul pentru a oferi iubirea lui Hristos şi a ierta, depăşind formalismul, publicitatea sau recompensele distribuite de lume.

Iată că istoria continuă să fie scrisă de persoane, de alegerile şi de gesturile lor cotidiene. Mesajul celor care au făurit actul de la 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia ne confirmă astfel că tot ceea ce însumăm în viaţa aceasta depinde de conştiinţa de a arăta nimicul din noi, peste care îndurarea lui Dumnezeu şi alegerile bune edifică statura demnităţii.

Crezul interior şi apartenenţa confesională a greco-catolicilor nu au fost accidentale – cum s-a spus la sosirea comuniştilor şi pe durata dictaturii, dar şi după 1990. Mulţi spun că, de fapt, între greco-catolici şi ortodocşi nu sunt diferenţe rituale.

Comportarea cuiva în faţa provocărilor sufleteşti şi a încercării confirmă însă faptul că nu te salvează obligatoriu apartenenţele culturale. De ce? Fiindcă ceea ce numim conştiinţă nu e ceva aleatoriu şi nici expresia unor formalităţi exterioare. A realiza că merită să spui adevărul, fiindcă adevărul oricum va ieşi la iveală, este o realizare în primul rând interioară. Asta înseamnă că lucrurile au un alt tip de fundament decât cel pe care îl exprimă opţiunile trecătoare şi interesele.

François de la Rochefoucauld, moralistul francez al secolului al XVII-lea, spunea că „adevăratul şi perfectul curaj este acela de a face şi fără martori ceea ce ai fi capabil să faci în faţa tuturor„. Adevărul are răbdarea şi perseverenţa de a ieşi la lumină, iar beneficiarii viitorului au şanse majore de a ştii ce s-a întâmplat.

Iuliu Hossu s-a dedicat bucuros pentru ceilalţi prin zestrea primită de la Biserica sa, care şi-a lăsat inexorabil pecetea în istoria românească prin căutarea oiţei pierdute, cheltuindu-şi tezaurul, zidind şcoli şi caractere.

Cultura omeniei presupune, aşadar, sacrificiul şi mai puţin cifrele. Biserica Greco-Catolică este mică astăzi. A supravieţuit persecuţiei, şi, har Domnului, nu este o piesă de anticariat. Lucrarea sa istorică rămâne mărturie în actul Unirii de la Alba-Iulia şi rezistenţa morală a persecuţiei comuniste. Şi nu e puţin dacă Biserica Unită a ales să piardă aproape totul pentru a rămâne fidelă omeniei lui Hristos. Lumea îşi imaginează supravieţuirea exclusiv prin influenţă şi putere.

Până şi oameni, adepţi al bunului simţ sau al respectului istoriei au putut să cadă şi cad din cauza amorului propriu. Se întâmplă să vorbim acum despre 1 decembrie 1918 într-un context de neimaginat până acum două săptămâni. La straja ţării, prezenţa unui român, etnic german, ar trebui să ne ofere o mai bună detaşare de prejudecăţi, de interese dar, mai ales, să ne inspire o justă apreciere a jertfelor trecutului şi a diversităţii. Ceea ce e sfânt azi este, fiindcă a fost ieri şi va fi mâine: cele bune rezistă cu adevărat în orice epocă prin generozitatea oamenilor cu principii, scrişi, prin urmare, de omenie.

Cultura acestei omenii a fost şi trebuie să rămână un loc consacrat dialogului clădit prin sacrificii şi respectul diversităţii. Altruismul nu poate izvorî din ghetto-uri, iar sacrificiul sau dăruirea dezinteresată pentru celălalt nu sunt o meserie. Rodnicia cuiva depinde în mare parte de putinţa sa de a se pune în discuţie, adică eşti mai bun, mai drept, aspiri la cinste sau la bine înainte de a citi sondajele?

Demnitatea răbdării Crucii, nu supunerea de rob, continuă să ne-o spună şi astăzi oamenii din câmpia Ardealului care ne-au făurit patria. Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Pop de Băseşti, Valer Pop, Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, George Coşbuc, Ovid Densuşianu, Iuliu Haţieganu sunt doar câţiva din acei greco-catolici români, cel puţin la fel de buni şi oneşti ca fraţii lor ortodocşi.

Orice viaţă de om este o minune a răbdării care îndeamnă la discernământ. Înaintaşii noştri au aşteptat o Românie unită, în care toţi românii, indiferent de etnie sau confesiune religioasă, să se bucure de drepturi egale. Biserica Unită i-a educat pe oameni să trăiască în omenie şi să fie buni români. Fiii săi au trăit pretutindeni aceeaşi bucurie şi credinţă că libertatea le-a fost adevărul, iar speranţa îndrăzneala de a fi crescut pierzând.

„La mulţi ani România, la mulţi ani omeniei!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *