CFE: Cine îl găseşte pe Isus îi aduce laude

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 16 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Păstorii află Vestea

Păstorii află Vestea

Cateheza 53
Cine îl găseşte pe Isus îi aduce laude
Text de bază: Lc 2,15-20

Dragi prieteni,

Iată-ne din nou reuniţi împreună în apropierea sărbătorii Crăciunului, pentru a contempla marele mister pe care îl aşteptăm. Suntem şi noi ca şi păstorii care, când au auzit vestea cea bună, s-au dus să vadă şi inima lor s-a umplut de bucurie, de uimire.

Şi noi, la fel ca păstorii, l-am întâlnit pe Isus, l-am găsit şi simţim ca şi păstorii că nu avem altă modalitate de a ne exprima decât prin a-i aduce laudă şi preamărire lui Dumnezeu. Dar să auzim cum s-au comportat aceşti păstori citind un fragment din Evanghelia lui Luca, cap. 2, vers. 15-20:

15 Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”. 16 Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. 17 După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. 18 Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. 19 Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. 20Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus.

Să analizăm mai în profunzime comportamentul păstorilor. Tocmai au primit vestea de la îngeri, doar îngerii puteau da această veste. Ce agenţie de presă ar fi putut anunţa că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup, care informator secret, care spion ar fi putut veni de la Dumnezeu pentru a informa de sub tejghea, pe acest pământ, că Dumnezeu s-a întrupat? Doar mesagerii cereşti, doar fiinţe legate de Dumnezeu, trimise de Dumnezeu puteau veni pe pământ pentru a vesti prezenţa Sa. Şi aceasta ne arată deja măreţia faptului petrecut, Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut istorie. Cel infinit, Cel inaccesibil, Cel cu totul Altul, Cel departe de noi, ne-a devenit aproape, a devenit om, s-a făcut copil, a luat trup omenesc. Şi numai acest mister ar trebui să ne facă să ne plecăm genunchii şi să ne minunăm!

Desigur că în faţa acestei veşti păstorii rămân uimiţi, cine nu ar fi rămas uimit în faţa acestei veşti a îngerilor? Şi aceştia ce atitudine au? Ar fi putut gândi orice şi să spună: poate e un vis, un vis colectiv, poate e doar o sugestie creată de noi, poate frigul, foamea care ne deranjează şi ne apar lucruri de neînchipuit! Cum e posibil să gândim că Dumnezeu se poate face om? Nici măcar să nu luăm în considerare aspectul ca Dumnezeu să se facă om! Cum e posibil? E pur şi simplu absurd a gândi astfel!

Ei au fost sensibili la acel gest, la acel semn, au fost sensibili la acel semn discutabil şi au decis. Există ceva deosebit în această Evanghelie ce ne surprinde: „au plecat… în grabă”. Nu au început să discute, nu au zis: „Imediat ce ne terminăm lucrul, mergem! Dimineaţă, când răsare soarele, mergem!” „Au plecat în grabă”. Şi aici reuşim să înţelegem că pentru a-l întâlni pe Isus e nevoie şi de decizia noastră, de o decizie a inimii, a voinţei!

Domnul se face auzit întotdeauna într-o manieră delicată, Domnul nu indispune niciodată, nu e niciodată violent, nu ne invadează conştiinţa, sufletul. Nu ne trimite semne strălucitoare prin care să nu putem să refuzăm să vedem ori să auzim. E vorba mereu de o pătrundere delicată, e ca şi când te-ar trece un fior. Depinde de noi să vedem că El e cel care ne dă un semn cât de mic pentru a lua o decizie, pentru a ne pune în mişcare. Să nu aştepţi privind în sus: „Doamne, când îmi vei vorbi, Doamne, când îmi vei arăta, Doamne când îmi vei asculta rugăciunea…?” Domnul vrea să-ţi vorbească, ascultă acel semn delicat şi hotărăşte-te! „Au plecat în grabă” – decide-te!

De câte ori Domnul nu s-a făcut simţit ca o adiere uşoară, ca o mică intuiţie, ca o mică atracţie, ca un dor pentru pace, ca dorinţă de iubire! De câte ori Domnul şi-a făcut simţită prezenţa şi de câte ori am luat decizia de a merge, de a mă mişca, de a începe, de a-mi lua angajamentul de a porni!?

În al doilea pasaj găsim acel verb care ne este prezentat de Luca. „Au plecat – se spune în Evanghelie – şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. I-au găsit pentru că i-au căutat, i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. Acest mister al micimii lui Dumnezeu ne tulbură! El, cel Atotputernic, care se manifestă ca un sărac, ca un nevoiaş! El, care este strălucirea luminii, se prezintă înfăşat, El, care-ar putea să facă să se cutremure cerul şi pământul, se prezintă tremurând ca un copilaş culcat în iesle. El, care alege semnul simplităţii şi al sărăciei, se prezintă de asemenea ca semn de contradicţie, îndoielnic.

E suficient să vedem unde este aşezat: într-o peşteră, într-o iesle; mai apoi Îl vom vedea prezent sub chipul pâinii. Ne invită să-l privim în această sărăcie, în această simplitate şi în această simplitate ne ajută să experimentăm că ceea ce credem e adevărat. Păstorii s-au încrezut în acel glas, au plecat, au găsit, şi s-au întors preamărind pe Dumnezeu. L-au întâlnit pe Dumnezeu, acum au văzut ceea în ce credeau. Au văzut şi până la urmă au ajuns să-l preamărească şi să-l laude pe Dumnezeu pentru ceea ce au văzut şi auzit.

E ceea ce ni se întâmplă şi nouă, când l-am văzut pe Domnul; ceea ce izvorăşte din această găsire a lui Dumnezeu este preamărirea. Cine îl găseşte pe Domnul îi aduce laudă! Şi este şi experienţa noastră personală, cea a faptului de a-i aduce laudă, întâlnirea cu Isus devine motiv de laudă. Am găsit o persoană importantă, am găsit o persoană care valorează, am găsit persoana – spunea femeia samariteană – care mi-a spus tot ce am făcut, am găsit o persoană care mă înţelege, l-am aflat pe cel care-mi dăruieşte vindecarea, l-am găsit pe cel care ştie să-mi citească în inimă, l-am găsit!

Răspunsul nu poate să fie decât lauda şi mulţumirea! A-l lăuda pe Domnul pentru că l-am văzut, pentru că l-am auzit! Şi în acelaşi timp să-l lăudăm pe Domnul pentru ceea ce El face în ceilalţi, pentru ceea ce s-a auzit! Observaţi de câte ori şi în interiorul comunităţii familiale – povestind propriile experienţe, a ceea ce am făcut eu pentru Isus sau a ceea ce a făcut Isus pentru mine în această săptămână – se aude un „Mulţumesc!” Spuneţi „Mulţumesc!” când se încheie relatarea experienţei în momentul împărtăşirii credinţei, spuneţi „Mulţumesc!” pentru că cineva vă ajută să înţelegeţi că Isus face ceva, că Isus nu stă pe loc, că Isus nu e obosit de noi, că Isus vrea încă să construiască Biserica.

Gândiţi-vă câtă lume se aşază în bancă în biserică doar să se odihnească, câtă lume stă deoparte, câtă lume participă la ritualuri, dar nu ştie ce face Isus! Şi voi, în comunităţile familiale, sunteţi disponibili să ascultaţi ceea ce face Isus într-o altă persoană! A descoperi că Isus este viu, activ, intră încă în inimi, Isus ştie în continuare să schimbe istoria persoanelor! Câţi dintre voi cei ce ascultaţi sunteţi dovada vie că Isus ştie să schimbe istoria mea, istoria vieţii noastre! A auzi ceea ce Isus face în ceilalţi înseamnă şi a aduce laudă şi mulţumire!

Şi un ultim pasaj pe care-l citim în Evanghelia lui Luca: „păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus” – păstorii s-au întors lăudând! Cine a adus păstorilor vestea cea bună, o veste nouă? Îngerii! Cine merge apoi să ducă vestea? Păstorii! Acel mesaj extraordinar adus de către îngeri este acum încredinţat păstorilor, unor persoane sărace, pe de altă parte prea puţin stimate de către societate, marginalizate, persoane considerate fără valoare. Isus alege persoanele cele mai simple, cele mai normale, pentru ca să meargă să povestească ceea ce au văzut şi auzit, să meargă şi să ducă vestea cea bună!

Cel mai rău dintre voi cei care sunteţi aşezaţi în jurul acestei mese, cel mai rău dintre voi cei care vă aflaţi aici în această seară să ştie că e trimis ca să ducă vestea cea bună! Nu înseamnă că ceilalţi nu pot să o facă, ci înseamnă că nu este nimeni care, din cauza slăbiciunii ori a propriei incapacităţi, ori a judecăţii negative pe care o are despre sine sau pe care ceilalţi o au despre el, să se poată justifica pe sine şi să spună: „eu nu sunt trimis să duc vestea cea bună”. Păstorii erau consideraţi de către toţi nişte şarlatani, de profesie bandiţi. Isus îi alege pe aceştia pentru că credibilitatea nu se bazează pe faptul că păstorii sunt buni, persoane vrednice de stimă şi pentru că oriunde vor ajunge toţi îi vor asculta! Nu! Nu se bazează pe capacitatea lor, ci se bazează pe faptul că ceea ce spun e atât de frumos, e atât de extraordinar, pe faptul că Dumnezeu face! E ceva ce ne angajează atât de mult, faptul ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul nostru, încât nu contează cine o spune, eu sunt atent, ascult!

Să simţim că suntem trimişi! Dacă l-am întâlnit pe Isus, nu putem să nu-i aducem laudă, nu putem să nu vestim! Cel care tace înseamnă că nu l-a găsit!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *