CFE: Samariteanul milostiv: a se lăsa îngrijit

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 8 noiembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Samariteanul milostiv

Samariteanul milostiv

Cateheza 47
Samariteanul milostiv: a se lăsa îngrijit
Text de bază: Lc 10,29-37

Dragi prieteni,

Emoţia trebuie să fie întotdeauna mare, chiar dacă totuşi obişnuinţa ne face somnolenţi, puţin obosiţi sau cu mintea în altă parte, împrăştiată, ochiul greoi, inima departe; ar trebui să fim plini de emoţie când îl auzim pe Isus vorbindu-ne. Nu este un cuvânt străin cel care peste puţin timp va răsuna între noi. Un Cuvânt care va fi îmbogăţit de experienţele pe care ni le-am împărtăşit, la rugăciunea de laudă, comunicând modul în care am răspuns prezenţei lui Isus în viaţa noastră, la ceea ce El a făcut pentru noi în această săptămână. E o prezenţă vie; vrem să-l auzim vorbind.

Vom lua un fragment din Cuvântul lui Dumnezeu foarte cunoscut. O parabolă povestită de Isus însuşi, gândită de El, din inima Sa, pentru a încerca să transmită o idee foarte clară, este parabola Samariteanului milostiv. O vom observa din două perspective. Prima, „Samariteanul milostiv: a se lăsa îngrijit”. O vom aprofunda de această dată pentru a vedea acest aspect din relatarea lui Isus. La următoarea întâlnire vom vorbi din nou despre parabola Samariteanului milostiv, dar o vom privi din alt profil: „a purta de grijă”.

Să privim deci spre prima perspectivă despre care vă spuneam: „Samariteanul milostiv: a se lăsa îngrijit”. Să citim împreună fragmentul din Evanghelia lui Luca, cap. 10, vers. 29-37.

29 Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” 30 Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. 31 Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. 32 La fel şi un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. 33 Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. 34 Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. 35 În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce». 36 Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” 37 El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”

Vă spuneam că am vrea să privim cât mai în profunzime frumuseţea acestei povestiri plăsmuite de Isus, pornită din inima Sa tocmai pentru a transmite câteva mesaje frumoase, profunde, semnificative despre cum să fim cu El, despre cum să trăim după inima Sa. De aceea, fiecare cuvânt, fiecare perspectivă e încărcată de sens, pentru că este El, Isus care a inventat şi vestit această povestire, această parabolă. Şi am vrea să o privim dintr-o perspectivă prea puţin prezentată în comentariile care se fac în legătură cu aceste cuvinte ale lui Isus. E vorba de perspectiva „victimei”, aşa cum este numit acest om care cobora de la Ierusalim la Ierihon. L-au dezbrăcat, l-au strivit în bătaie şi apoi au plecat lăsându-l pe jumătate mort.

Această „victimă” – da, e adevărat că au trecut diferite persoane pe lângă el – dar e ceva ce acesta a făcut în mod deosebit, s-a lăsat îngrijit. Nu a refuzat pentru faptul că acela care i-a sărit în ajutor era un samaritean, prin urmare o persoană care nu era evreu, nu aparţinea rasei evreieşti, era de altă naţiune. Să te laşi îngrijit de un străin, de unul care nu ştii ce-ţi poate face – a trăit deja groaznica experienţă de a fi despuiat de toate; ar fi putut spune: „Acesta poate vrea să profite” – dar s-a lăsat îngrijit, cum aşa? Ajunsese în starea de a spune: „Mor aici, am nevoie de ajutor”, era conştient, a conştientizat gravitatea propriilor răni, a conştientizat că singur nu avea cum să se descurce.

Vedeţi că e semnificativ acest fapt, nu se explică prea multe, dar e evident că acel om, la acel punct, se lasă purtat pe braţe, se lasă dus, nu mai poate. E conştient că nu mai are nici o posibilitate de a se descurca de unul singur, nu se poate descurca singur. Această postură de a simţi că nu mai reuşeşti, că ai nevoie de celălalt, că ai nevoie de cineva, a avut-o şi Isus. Amintiţi-vă de Isus când era pe drumul Calvarului, plin de sudori de sânge, care-l împiedicau până să şi vadă, a lăsat să-i fie şters chipul de către Veronica, a lăsat să-i fie ştearsă faţa. Sau de un alt moment în care Isus a dorit ca cineva să aibă grijă de El, când în Grădina Măslinilor le cere celorlalţi apostoli: „Vegheaţi cu Mine, faceţi ceva pentru Mine!” Sau când pe cruce a început să strige: „Mi-e sete!”

Dar să revenim la „victimă”, la acest om sărman, rănit, care a înţeles că nu mai poate face nimic. Şi să urmărim cine-i trece pe alături: samariteanul milostiv. Samariteanul milostiv, ştim din toată tradiţia comentariilor evanghelice, reprezintă şi figura lui Isus. Isus care poartă de grijă, Isus, am spune noi – trebuie să spunem -, Isus care astăzi prin comunitate poartă de grijă, ne ridică de jos, varsă pe rănile noastre ulei şi vin, vinul iubirii, vinul vindecării, vinul dezinfectării, uleiul mângâierii, uleiul care poate vindeca şi vindecă rana.

În acel samaritean milostiv îl întrevedem pe Isus, Bunul Samaritean, dar şi comunitatea care oferă şi pune la dispoziţia lui Isus buzele, inima, braţele pentru a se îngriji de acel frate, pentru a-l ridica de jos, a-l lua pe braţe, pentru a-l mângâia şi a-l întări. Şi acel frate ce atitudine are? Este fratele care se lasă îngrijit, este fratele care permite ca ceilalţi să-i facă binele. Şi acesta este aspectul spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia. Fiecare dintre noi e invitat să conştientizeze propriile plăgi, propriile răni, ceea ce-l tulbură, ceea ce-i face rău, ceea ce-l răneşte. Priviţi împrejur, credeţi că se află cineva aici fără nici o rană? Sau ştim să protejăm atât de bine propriile răni, încât nici soţul ori soţia care trăiesc unul lângă altul nu reuşesc să le descopere?!

Putem să ne ascundem rănile o viaţă întreagă? Nu este nimeni fără răni! E ca şi când am crede că există arbori fără noduri ori soare fără umbră! Fiecare dintre noi e chemat să devină conştient de propriile răni, de ceva ce am în interior şi care a murit, care nu trăieşte, pe care poate chiar l-a înmormântat, l-a dat deoparte pentru totdeauna. Fiecare dintre noi e invitat să-şi facă partea sa, aici; să văd ce vrea să-mi spună Isus prin figura acestei „victime”. Vine şi-mi spune: „Vezi că poate eşti chiar tu! Nu ai nimic, nu se vede sângele, dar suferi, eşti rănit.” E vorba de capacitatea de a privi aceste răni.

Şi celălalt element, „a se lăsa îngrijit”, este mai degrabă a întrevedea că aceste răni nu-mi permit să mă descurc singur. Uneori preferăm ca anumite răni să fie ascunse o viaţă întreagă doar pentru că gândesc că mă descurc singur. De câte ori nu-mi spun: „Mă descurc singur, mă descurc singur! Nu vreau ca ceilalţi să ştie!” Să reluăm deci punctele principale: conştientizarea rănilor mici sau mari. Pot fi răni fatale, care duc la descompunerea interioară, la eforturi interioare enorme, dar după ce am devenit conştienţi de răni, trebuie să avem şi conştiinţa faptului că nu ne descurcăm singuri. „Mă voi descurca, mă voi descurca!” spunem însă! Dacă devin conştient că nu mă pot descurca singur, atunci am curajul să mă las îngrijit.

Al treilea aspect: „a mă lăsa îngrijit de Domnul”, a-i prezenta aceste răni Domnului! Să-i spun: „Am nevoie de Tine, am nevoie de îngrijirea Ta, am nevoie de Tine, Samaritean milostiv, să fii Tu cel care verşi ulei pe rănile mele, vinul pe rănile mele, am nevoie să fii Tu, Doamne, cel care să ai grijă de mine, dar eu mai întâi trebuie să mă las îngrijit”. Dacă nu există acest pas de a te lăsa îngrijit, dacă nu există această umilinţă, e dificil ca Domnul să ne poată veni în întâmpinare.

Ultimul aspect: după ce am devenit conştient de propriile răni, conştient de faptul că nu mă pot descurca singur, după ce am înţeles că Domnul îmi poate fi alături, atunci am şi umilinţa să mă aşez lângă un frate, lângă fraţi şi, deschizându-mi inima, dar chiar şi fără să mi-o deschid din diverse motive, să spun: „Am nevoie de rugăciuni!” Iată ce este rugăciunea asupra unui frate prezent, care este ultimul moment al întâlnirii comunităţii noastre, e momentul cel mai preţios, cel mai delicat, e momentul culminant, e momentul în care, după ce ne-am deschis în rugăciune, după ce ne-am încărcat de bucuria prezenţei lui Isus, după ce am înţeles că Isus vorbeşte cu mine, după ce m-am rugat pentru lumea întreagă… să spun: „Fraţilor, am nevoie de rugăciunea voastră, am nevoie de voi!”

Nu e necesar să spunem motivul, se poate spune, dacă se consideră oportun, dacă simt nevoia de a spune, dar nu e necesar. Doar în umilinţa inimii să spun: „Fraţilor, am nevoie de voi, am nevoie de rugăciunea voastră! Vă rog, fiţi voi acele mâini ale lui Isus care mă ating, care se apleacă asupra mea, fiţi voi privirea de iubire a lui Isus, fiţi voi invocarea lui Isus: Vreau să te vindeci! Fiţi voi cei care iarăşi să vă deschideţi pentru a spune că este un Dumnezeu care iubeşte acea persoană de acolo, acea rană de aici.” Lăsaţi-vă atinşi, să aveţi umilinţa de a vă lăsa îngrijiţi!

Repet din nou, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare. De ce eu, în această seară – în faţa voastră, lângă voi, îngenuncheat înaintea voastră, cum vreţi, nu este o modalitate fixă – de ce eu, în această seară, aici, în mijlocul vostru, cer rugăciunea voastră? Pentru că vreau să mă las îngrijit de Domnul, şi vreau să fie un semn că Domnul se îngrijeşte de mine! Vreau să ies din singurătatea mea, care mă chinuie, pentru că această săptămână a fost pentru mine îngrozitoare, am nevoie…! Respectăm mereu intimitatea celuilalt şi de aceea nu trebuie să se spună motivul – e o chestiune de conştiinţă; dacă vreţi, dacă puteţi, spuneţi; de multe ori nu trebuie să spuneţi – dar indiferent că spuneţi sau nu motivul, ceea ce contează este să spuneţi: „Am nevoie de intervenţia lui Isus, vreau să mă las îngrijit, lecuit, tămăduit!”

„Isuse, Bunule Samaritean, ia-mă de mână, aşază-mă pe animalul Tău de povară, du-mă la hanul Tău! Isuse, îţi mulţumesc că îmi oferi alături o comunitate care se apleacă asupra mea, care se roagă pentru mine, are grijă de mine, iar eu ştiu, Isuse, că această comunitate are un singur nume; sunt braţele Tale, este inima Ta, e privirea Ta”; pentru că doar Isus lucrează în interiorul comunităţii, pentru că cine nu are aceste sentimente în inimă, chiar dacă stă în interiorul acestei încăperi, e ca şi când nu ar fi, pentru că nu e sintonizat, nu e parte din acest trup care se roagă.

Fie ca Isus care e prezent şi în acest moment lângă voi să aibă grijă de voi, dar şi fiecare dintre voi, lăsaţi-vă îngrijiţi de Isus!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *