Persoana umană: ce demnitate?

Teme: Teologie.
.
Publicat la 25 noiembrie 2014.
Partea 12 din 24 din seria Catehezele Mons. Martinelli.
Print Friendly

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Bioetică

Bioetică

Se propune aici o sinteză a câtorva puncte importante din instrucţiunea „Dignitas personae. Câteva probleme de bioetică” (Instr. ), publicată la 12 decembrie 2008 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Această instrucţiune a fost aprobată în mod expres de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. Deci, aparţine documentelor care „fac parte din magisteriul obişnuit al urmaşului lui Petru” (instrucţiunea Donum veritatis, nr. 18), care trebuie primită de credincioşi cu „asentimentul religios al spiritului lor” (instrucţiunea Dignitas personae, nr. 37).

Pentru ce acest document?

În ultimii ani, ştiinţele biomedicale au făcut progrese enorme, care deschid noi perspective terapeutice, dar provoacă şi întrebări serioase.

Instrucţiunea amintită încearcă să:

– să propună răspunsuri la câteva probleme noi de bioetică, ce provoacă aşteptări şi perplexităţi în vaste sectoare ale societăţii;

– „să promoveze formarea conştiinţelor” (Instr., nr. 10);

– să încurajeze o cercetare biomedicală care respectă demnitatea oricărei fiinţe umane şi procreaţia;

– să dea glas celui care nu are glas, este complet lipsit de apărare, aşa cum este tocmai embrionul uman.

În examinarea acestor noi probleme, „s-a voit mereu să se ţină cont de aspectele ştiinţifice, folosindu-se de analiza Academiei Pontificale pentru Viaţă şi a unui mare număr de experţi, pentru a le confrunta cu principiile antropologiei creştine. Enciclicele Veritatis splendor şi Evangelium vitae ale lui Ioan Paul al II-lea şi alte intervenţii ale magisteriului oferă indicaţii clare de metodă şi de conţinut pentru examinarea problemelor luate în considerare” (Instr., nr. 2).

În propunerea principiilor şi evaluărilor morale pentru cercetarea biomedicală asupra vieţii umane, Biserica „ia fie din lumina raţiunii, fie din lumina credinţei, contribuind la elaborarea unei viziuni integrale despre om şi despre vocaţia sa, capabilă să primească tot ceea ce provine bun din operele oamenilor şi din diferitele tradiţii culturale şi religioase, care arată des o mare reverenţă faţă de viaţă” (Instr., nr. 3).

Pe ce principiu fundamental se bazează instrucţiunea?

Se bazează pe demnitatea persoanei umane, care trebuie recunoscută oricărei fiinţe umane, de la zămislire şi până la moartea naturală. Acest principiu fundamental „exprimă un mare «da» spus vieţii umane”, care „trebuie să fie pus în centrul reflecţiei etice despre cercetarea biomedicală” (Instr., nr. 1).

Îndeosebi:

– „Fiinţa umană trebuie respectată şi tratată ca o persoană încă de la zămislirea sa şi, de aceea, chiar din acel moment trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, între care înainte de toate dreptul inviolabil la viaţă al oricărei fiinţe umane nevinovate” (Instr., nr. 4). „Este convingere a Bisericii că ceea ce este uman nu este numai primit şi respectat de credinţă, ci este şi purificat, înălţat şi perfecţionat de ea” (nr. 7). Dumnezeu a creat orice om după chipul său; în Fiul său întrupat a revelat pe deplin misterul omului; Fiul face în aşa fel încât noi putem deveni fii ai lui Dumnezeu. „Pornind de la ansamblul acestor două dimensiuni, umană şi divină, se înţelege mai bine motivul valorii inviolabile a omului: el posedă o vocaţie veşnică şi este chemat să împărtăşească iubirea trinitară a lui Dumnezeu cel viu” (Instr., nr. 8).

– „Originea vieţii umane, pe de altă parte, îşi are contextul său autentic în căsătorie şi în familie, în care este generată prin intermediul unui act care exprimă iubirea reciprocă dintre bărbat şi femeie. O procreaţie cu adevărat responsabilă faţă de cel care trebuie să se nască trebuie să fie rodul căsătoriei” (Instr., nr. 6). „Aceste două dimensiuni ale vieţii, cea naturală şi cea supranaturală, permit să înţelegem mai bine şi în ce sens actele care permit fiinţei umane să vină la existenţă, în care bărbatul şi femeia se dăruiesc reciproc unul alteia, sunt o reflexie a iubirii trinitare. Dumnezeu, care este iubire şi viaţă, a înscris în bărbat şi în femeie vocaţia la o participare specială la misterul său de comuniune personală şi la opera sa de creator şi de Tată… Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentală (a căsătoriei), oferă soţilor creştini darul unei comuniuni noi de iubire, care este imaginea vie şi reală a acelei uniri cu totul speciale care face din biserică indivizibilul trup mistic al lui Cristos Domnul” (Instr., nr. 9).

De aceea, da-ul spus demnităţii fiinţei umane comportă în mod necesar nişte nu-uri spuse la tot ceea ce este împotriva respectării acestei demnităţi.

Care este raportul dintre magisteriul ecleziastic şi autonomia ştiinţei?

„Biserica, judecând despre valenţa etica a unor rezultate ale recentelor cercetări ale medicinei referitoare la om şi la originile sale, nu intervine în domeniul propriu al ştiinţei medicale ca atare, ci le aminteşte tuturor celor interesaţi de responsabilitatea etică şi socială a lucrării lor. Le aminteşte că valoarea etică a ştiinţei biomedicale se măsoară cu referinţa fie la respectarea necondiţionată datorată oricărei fiinţe umane, în toate momentele existenţei sale, fie la ocrotirea specificităţii actelor personale care transmit viaţa” (Instr., nr. 10).

Ce spune Biserica în privinţa tehnicilor de ajutorare a fertilităţii umane?

Cu privire la tehnicile menite să depăşească infertilitatea, cum ar fi:

– „tehnici de fecundare artificială eterologă” (Instr., nr. 12): „menite să obţină în mod artificial o zămislire umană pornind de la gameţi care provin cel puţin de la un donator diferit de soţii care sunt uniţi în căsătorie” (Instr., nota 22);

– „tehnici de fecundare artificială omologă” (Instr., nr. 12): menite să obţină în mod artificial „o zămislire umană pornind de la gameţii ai doi soţi uniţi în căsătorie” (Instr., nota 23);

– „tehnici care se configurează ca un ajutor al actului conjugal şi al rodniciei sale” (Instr., nr. 12);

– „intervenţii care tind să înlăture obstacolele care se opun fertilităţii naturale” (Instr., nr. 13);

– „procedura de adopţie” (Instr., nr. 13).

Biserica afirmă că sunt permise toate tehnicile care respectă:

– „dreptul la viaţă şi la integritate fizică al oricărei fiinţe umane”;

– „unitatea căsătoriei, care comportă respectarea reciprocă a dreptului soţilor de a deveni tată şi mamă numai unul prin intermediul celuilalt”;

– „valorile specific umane ale sexualităţii, care cer ca procrearea unei persoane umane trebuie să fie urmărită ca rod al actului conjugal specific al iubirii dintre soţi” (Instr., nr. 12).

Deci „sunt admisibile tehnicile care se configurează ca un ajutor al actului conjugal şi al rodniciei sale… Intervenţia medicală în acest domeniu respectă demnitatea persoanelor atunci când tinde să ajute actul conjugal fie pentru a-i uşura îndeplinirea fie pentru a-i permite să ajungă la scopul său, odată ce a fost săvârşit în mod normal” (Instr., nr. 12).

Sunt „desigur permise intervenţiile care tind să înlăture obstacolele care se opun fertilităţii naturale” (Instr., nr. 13).

Este „de dorit încurajarea, promovarea şi facilitarea […] procedurii adopţiei a numeroşilor copii orfani”. Este important de încurajat „cercetările şi investiţiile dedicate prevenirii sterilităţii” (Instr., nr. 13).

Ce trebuie spus cu privire la fecundarea în eprubetă?

Experienţa din ultimii ani a demonstrat că în contextul tehnicilor de fecundare in vitro „numărul de embrioni sacrificaţi este foarte mare” (nr. 14): peste 80% în centrele cele mai dezvoltate (cf. Instr., nota 27).

– „Embrionii produşi în eprubetă care prezintă defecte sunt aruncaţi direct”;

– multe perechi „recurg la tehnicile de procreaţie artificială cu unicul scop de a putea face o selecţie genetică a copiilor lor”;

– dintre embrionii produşi in vitro „un anumit număr sunt transferaţi în sânul matern, iar ceilalţi sunt congelaţi”;

– tehnica transferării multiple, adică „a unui număr mai mare de embrioni faţă de copilul dorit, prevăzând că unii se pierd… comportă de fapt un tratament pur instrumental al embrionilor” (Instr., nr. 15).

„Acceptarea paşnică a nivelului foarte ridicat de abortivitate al tehnicilor de fecundare in vitro demonstrează în mod elocvent că înlocuirea actului conjugal cu o procedură tehnică… contribuie la slăbirea conştiinţei respectului datorat oricărei fiinţe umane. În schimb recunoaşterea acestui respect este favorizată de intimitatea soţilor animată de iubirea conjugală… În faţa instrumentalizării fiinţei umane aflată la stadiul embrionar, trebuie repetat că iubirea lui Dumnezeu nu face deosebire între nou-zămislit, aflat încă în sânul mamei sale, şi copil, sau tânăr, sau om matur sau bătrân. Nu face deosebire deoarece în fiecare dintre ei vede amprenta propriei imagini şi asemănări… Pentru aceasta magisteriul Bisericii a proclamat în mod constant caracterul sacru şi inviolabil al oricărei vieţi umane, de la zămislirea sa până la sfârşitul său natural” (Instr., nr. 16).

Ce trebuie spus cu privire la:

1) Congelarea oocitelor?

„Pentru a evita problemele etice grave puse de crioconservarea embrionilor, a fost avansată în domeniul tehnicilor de fecundare in vitro propunerea de a congela oocitele” (Instr., nr. 20).

În această privinţă, crioconservarea de oocite, nu în sine imorală şi prospectată şi în alte contexte care aici nu sunt luate în considerare, „în vederea procesului de procreaţie artificială trebuie considerată inacceptabilă din punct de vedere moral” (Instr., nr. 20).

2) Reducerea embrionară?

„Unele tehnici folosite în procreaţia artificială, mai ales transferarea mai multor embrioni în sânul matern, au făcut loc unei creşteri semnificative a procentajului de sarcini multiple. Ea constă într-o intervenţie pentru a reduce numărul de embrioni sau fetuşi prezenţi în sânul matern prin suprimarea lor directă” (Instr., nr. 21).

„Din punct de vedere etic, reducerea embrionară este un avort intenţional selectiv. De fapt, e vorba de eliminare deliberată şi directă a uneia sau mai multor fiinţe umane nevinovate în faza iniţială a existenţei lor, şi ca atare constituie mereu o dezordine morală gravă” (Instr., nr. 21).

3) Diagnoza pre-implantatoare?

„Diagnoza pre-implantatoare este o formă de diagnoză prenatală, legată de tehnicile de fecundare artificială, care prevede diagnoza genetică a embrionilor formaţi in vitro, înainte de transferarea lor în sânul matern. Ea este efectuată cu scopul de a avea siguranţa de a transfera în mamă numai embrioni lipsiţi de defecte sau cu un sex determinat sau cu anumite calităţi speciale” (Instr., nr. 22).

„Diferit de alte forme de diagnoză prenatală…, după diagnoza pre-implantatoare urmează în mod obişnuit eliminarea embrionului desemnat ca «suspect» de defecte genetice sau cromozomice, sau purtător al unui sex care nu este voit sau de calităţi nedorite. Diagnoza pre-implantatoare… este finalizată de fapt la o selecţie calitativă cu ulterioara distrugere a embrionilor, care se configurează ca o practică abortivă precoce… Tratând embrionul uman ca simplu «material de laborator», se face o alterare şi o discriminare şi cât priveşte conceptul însuşi de demnitate umană… Această discriminare este imorală şi de aceea ar trebui considerată inacceptabilă din punct de vedere juridic” (Instr., nr. 22).

4) Noi forme de intercepţie şi contragestative

Există mijloace tehnice care acţionează după fecundare, atunci când embrionul este deja constituit.

„Aceste tehnici sunt interceptatoare, dacă interceptează embrionul înainte de implantul său în uterul matern” (Instr., nr. 23), de exemplu prin „spirala… şi aşa-numita «pilulă de ziua următoare»” (Instr., nota 43). Ele sunt „contragestative dacă provoacă eliminarea embrionului abia implantat” (Instr., nr. 23), de exemplu prin „pilula RU 486” (Instr., nota 44).

Deşi interceptatorii nu provoacă un avort de fiecare dată când sunt luaţi, şi pentru faptul că nu întotdeauna după raportul sexual are loc fecundarea, trebuie notat „că în cel care vrea să împiedice implantul unui embrion eventual zămislit şi de aceea cere sau prescrie aceste medicamente, intenţionalitatea abortivă este în general prezentă”. În cazul contragestaţiei „este vorba de eliminarea embrionului abia implantat… Folosirea mijloacelor de interceptare şi de contragestaţie face parte din păcatul de avort şi este în mod grav imoral” (Instr., nr. 23).

Care este evaluarea Bisericii în privinţa terapiei genice?

Prin terapie genică se înţelege „aplicarea la om a tehnicilor de inginerie genetică cu o finalitate terapeutică, adică cu scopul de a îngriji bolile pe bază genetică” (Instr., nr. 25). Terapia genică somatică, la rândul său, „îşi propune să elimine sau să reducă defecte genetice prezente la nivelul celulelor somatice” (Instr., nr. 25). Terapia genică germinală tinde „să corecteze defecte genetice prezente în celule din linia germinală, cu scopul de a transmite efectele terapeutice obţinute pe subiect la eventuala lui descendenţă” (Instr., nr. 25).

Din punct de vedere etic, este valabil ceea ce urmează:

– Cât priveşte intervenţiile de terapie genică somatică, ele sunt „în linie de principiu licite din punct de vedere moral… Dat fiind faptul că terapia genică poate să comporte riscuri semnificative pentru pacient, trebuie respectat principiul deontologic general conform căruia, pentru a realiza o intervenţie terapeutică, este necesar să se asigure în prealabil că subiectul tratat nu este expus la riscuri pentru sănătatea sa sau pentru integritatea fizică, care să fie excesive sau disproporţionate faţă de gravitatea patologiei care se doreşte să se vindece. Este cerut şi consimţământul informat al pacientului sau al unui reprezentant legitim al său” (Instr., nr. 26).

– Cât priveşte terapia genică germinală, „riscurile legate de orice manipulare genetică sunt semnificative şi încă puţin controlabile, la starea actuală a cercetării nu este admisibil din punct de vedere moral a acţiona în aşa fel încât potenţialele daune care derivă să se răspândească în descendenţă” (Instr., nr. 26).

– Cât priveşte ipoteza de a aplica ingineria genetică pentru presupuse scopuri de îmbunătăţire şi potenţare a înzestrării genetice, trebuie spus că aceste manipulări ar favoriza „o mentalitate eugenetică” şi ar introduce „o indirectă pecete socială împotriva celor care nu posedă calităţi deosebite şi exagerează calităţi apreciate de culturi şi societăţi determinate, care nu constituie în sine specificul uman. Asta ar contrasta cu adevărul fundamental al egalităţii între toate fiinţele umane, care se traduce în principiul de dreptate, a cărui încălcare, cu trecerea timpului, ar ajunge să atenteze la adresa convieţuirii paşnice dintre indivizi… […] În sfârşit, trebuie spus că în tentativa de a crea un nou tip de om se observă o dimensiune ideologică, după care omul pretinde să ia locul Creatorului” (Instr., nr. 27).

Este acceptabilă din punct de vedere moral clonarea umană?

Prin clonare umană se înţelege „reproducerea asexuată şi agamică a întregului organism uman, cu scopul de a produce una sau mai multe «copii» din punct de vedere genetic în mod substanţial identice cu unicul strămoş” (Instr., nr. 28). Tehnicile propuse pentru clonarea umană sunt fisiunea gemelară, care constă „în separarea artificială a fiecărei celule sau grup de celule de embrion, în primele faze ale dezvoltării, şi în transferarea succesivă în uter a acestor celule, cu scopul de a obţine, în mod artificial, embrioni identici” (Instr., nota 47), şi transferarea nucleului, care constă „în introducerea unui nucleu prelevat dintr-o celulă embrionară sau somatică într-un oocit denucleat anterior, urmată de activarea acestui oocit care, prin urmare, ar trebui să se dezvolte ca embrion” (Instr., nota 47). Clonarea este propusă cu două scopuri: reproductiv, adică pentru a obţine naşterea unui copil clonat, şi terapeutic sau de cercetare.

„Clonarea umană este în mod intrinsec ilicită, deoarece… vrea să dea naştere unei noi fiinţe umane fără legătură cu actul de dăruire reciprocă dintre doi soţi şi, mai radical, fără nici o legătură cu sexualitatea. Această circumstanţă dă loc la abuzuri şi la manipulări care lezează grav demnitatea umană” (Instr., nr. 28).

– Cât priveşte clonarea reproductivă, ea „ar impune subiectului clonat un patrimoniu genetic prestabilit, supunându-l de fapt – aşa cum a fost afirmat – la o formă de sclavie biologică din care cu greu ar putea să se elibereze. Faptul că o persoană îşi arogă dreptul de a determina în mod arbitrar caracteristicile genetice ale altei persoane reprezintă o gravă ofensă adusă demnităţii acesteia din urmă şi egalităţii fundamentale dintre oameni… Fiecare dintre noi întâlneşte în celălalt o fiinţă umană care-şi datorează propria existenţă şi propriile caracteristici iubirii lui Dumnezeu, pentru care numai iubirea dintre soţi constituie o mediere conformă cu planul Creatorului şi Tatălui ceresc” (Instr., nr. 29).

– Cât priveşte clonarea terapeutică, trebuie precizat că „A crea embrioni cu propunerea de a-i distruge, chiar dacă cu intenţia de a-i ajuta pe bolnavi, este total incompatibil cu demnitatea umană, deoarece face din existenţa unei fiinţe umane, chiar dacă în stadiu embrionar, nimic mai mult decât un instrument care trebuie folosit şi distrus. Este în mod grav imoral a sacrifica o viaţă umană pentru o finalitate terapeutică” (Instr., nr. 30).

– Ca alternativă la clonarea terapeutică, unii au propus noi tehnici, care ar fi capabile să producă celule staminale de tip embrionar fără a presupune distrugerea de adevăraţi embrioni umani, de exemplu, prin transferarea unui nucleu alterat (ANT) sau reprogramarea asistată a oocitului (OAR). Însă în această privinţă mai sunt de clarificat îndoielile „referitoare mai ales la statutul ontologic al «produsului» obţinut astfel” (Instr., nr. 30).

Sunt permise:

1) folosirea terapeutică a celulelor staminale?

„Celulele staminale sunt celule nediferenţiate care posedă două caracteristici fundamentale:

a) capacitatea prelungită de a se înmulţi fără a se diferenţia;

b) capacitatea de a da naştere la celule străbune de tranzit, din care provin celule puternic diferenţiate, de exemplu, nervoase, musculare, hematice. De când s-a verificat în mod experimental că celulele staminale, dacă sunt transplantate într-un ţesut stricat, tind să favorizeze repopularea celulelor şi regenerarea acelui ţesut, s-au deschis noi perspective pentru medicina regenerativă, care au trezit mare interes printre cercetătorii din toată lumea” (Instr., nr. 31).

Pentru evaluarea etică trebuie luate în considerare metodele folosite pentru recoltarea celulelor staminale.

– „Trebuie considerate licite acele metode care nu provoacă o daună gravă subiectului din care se extrag celulele staminale. Această condiţie se îndeplineşte, în general, în cazul de prelevare: a) din ţesuturile unui organism adult; b) din sângele cordonului ombilical, în momentul naşterii; c) din ţesuturile fetuşilor care au murit de moarte naturală” (Instr., nr. 32).

– „Prelevarea de celule staminale dintr-un embrion uman viu provoacă în mod inevitabil distrugerea lui, fiind prin urmare în mod grav ilicit. În acest caz, cercetarea… nu este în slujba umanităţii. De fapt, trece prin suprimarea de vieţi umane care au demnitate egală faţă de ceilalţi indivizi umani şi faţă de cercetării înşişi” (Instr., nr. 32).

– „Folosirea celulelor staminale embrionare, sau a celulelor diferenţiate derivate din ele, eventual furnizate de alţi cercetători, suprimând embrioni, sau care pot fi găsite în comerţ, pune serioase probleme din punct de vedere al cooperării la rău şi al scandalului” (Instr., nr. 32).

– Oricum, se afirmă că numeroase studii tind să acrediteze celulelor staminale adulte nişte rezultate mai bune dacă sunt confruntate cu cele embrionare.

2) tentativele de hibridizare?

„Recent au fost folosite oocite animale pentru reprogramarea nucleelor de celule somatice umane…, cu scopul de a extrage celule staminale embrionare din embrionii rezultaţi, fără a trebui să se recurgă la folosirea de oocite umane” (Instr., nr. 33). „Din punct de vedere etic, asemenea proceduri reprezintă o ofensă adusă demnităţii fiinţei umane, din cauza amestecului de elemente genetice umane şi animale capabile să tulbure identitatea specifică a omului” (Instr., nr. 33).

NB: Pentru a aprofunda tema, să se citească:

– Instrucţiunea „Dignitas personae. Despre câteva probleme de bioetică”, publicată la 12 decembrie 2008 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *