Isaia, vestitorul naşterii şi suferinţei lui Mesia

Teme: Biblic.
.
Publicat la 2 noiembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Isaia

Isaia

Numele ebraic Jeşa’jah, latinizat în Isaias, înseamnă „Jah(ve) este mântuire/ ajutor/ răscumpărare”. Aceeaşi semnificaţie are numele Jehoşua (Iosue), a cărei formă restrânsă în perioada post-exilică a devenit JeşuaJesus.

Isaia, a cărui profeţie se încadrează între 740 şi 700 î.C., este fără îndoială figura cea mai importantă dintre toţi profeţii.

Profilul istoric al profetului

Potrivit antetului cărţii, Isaia era fiul lui Amoz (a nu se confunda cu profetul Amos). In activitatea lui, Ierusalimul ocupă un rol atât de relevant încât se poate considera pe bună dreptate că era născut şi crescut în capitală. Profeţii lui Israel se interesau nu numai de cult şi de chestiuni sociale, dar şi de politică. Mai mult, în Isaia politica este în centrul predicării lui. Isaia era ocrotit de originea şi poziţia sa socială, ba chiar e posibil să fi fost înrudit cu dinastia regală, cum sugerează Talmudul babilonian unde se spune că el ar fi fost fratele regelui Amasia (796-767).

Un nobil, lasă aristocraţia pentru profeţie

Date fiind raporturile de tensiune şi refuz faţă de profeţii cultuali, este foarte greu ca Isaia să fi fost unul dintre ei, cu atât mai puţin cu cât el nu se defineşte pe sine niciodată ca profet (ebr. nabi). Numai în adaosul istoric al capitolelor 36-39 i se atribuie acest titlu, care într-o perioadă tardivă nu mai era legat de o activitate profesională.

Isaia avea ca soţie o „profetesă” (8,3) care i-a dat doi fii cărora le-a dat nume simbolice: Şear-Iaşub („un rest se întoarce” – 7,3) şi Maher-şalal-haş-baz („prădare rapidă-pradă în grabă” – 8,3). Ei trebuiau să fie un semn şi o avertizare pentru Israel.

Vocaţia profetică a lui Isaia datează din 739 î.C., anul morţii regelui Ozia. Într-o viziune, Isaia trăieşte experienţa impresionantă a maiestăţii şi puterii lui Dumnezeu, care i se prezintă ca un împărat aşezat pe un tron înalt, aclamat de serafimi prin cântarea: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor. De mărirea lui, pământul este plin!” (6,3). Acest strigăt, care se aude până la noi în cântarea liturgică de la Sanctus, a insuflat în Isaia conştiinţa sfinţeniei lui Dumnezeu – „sfântă” este Divinitatea prin excelenţă – într-un mod atât de adânc încât el, pentru a-l indica pe Iahve, a inventat expresia „Sfântul lui Israel”. Dar această sfinţenie l-a făcut să simtă în mod dureros păcătoşenia lui şi a poporului. După ce a fost purificat de vinovăţie, Isaia declară cu entuziasm propria disponibilitate la misiunea ce i se va încredinţa. Încă de la început, de altfel, i se spune că poporul nu îi va da ascultare, o experienţă amară pusă emblematic la începutul cărţii, ca un epilog antedatat al lungii sale predicări (1,2-4).

Fazele istorice

Pe baza evenimentelor politice la care se face trimitere în continuu şi care nu rareori au fost obiectul intervenţiilor sale directe, activitatea profetului se împarte în patru perioade.

Prima perioadă merge de la vocaţia lui până la izbucnirea războiului siro-fenician, de la 739 la 734. Această primă predicare se află mai ales în capitolele 2-5. În aceşti ani, în care Iotam domnea în Iuda, Isaia a exercitat mai ales o critică de natură socială, condamnând luxul (3,16-24) şi îmbuibarea (5,11-13.22), angajându-se în favoarea săracilor şi a celor neajutoraţi, mai ales a văduvelor şi a orfanilor (3,14; 5,8).

A doua perioadă, despre care vorbeşte „Memorialul lui Isaia” (6,1-9,6) este din timpul războiului siro-efraimitic, în jurul anului 733. Aici avem textul mesianic cel mai renumit. Despre ce era vorba? Politica expansionistă a imperiului neoasirian (care a durat între 935-612) ameninţa, printre alţii, atât Israelul cât şi Iuda. În această situaţie, în 733 o serie de mici state siro-palestiniene strâng o alianţă pentru a scutura jugul regelui asirian Tiglat Pileser al III-lea (745-727). Liga statelor şi-a ales drept şef pe regele Rezin al Damascului (Siria) şi pe regele Pekach al Israelului (740-731) care în Isaia este numit Efraim, pe baza tribului din ţinutul de sud, menţionat ca parte pentru un întreg. Cei doi regi încearcă să-l atragă de partea lor şi pe Ahaz, regele lui Iuda (734-728), care însă refuză să participe la coaliţia anti-asiriană, provocând în acest fel războiul siro-efraimit. Rezin şi Pekach pornesc împotriva lui Iuda (cf 2 Cr 28,5-8) şi ameninţă Ierusalimul (cf 2 Rg 16,5). Intenţia lor era aceea de a-l depune pe Ahaz pentru a-l înlocui cu un rege arameu. În acest cotext, Isaia se prezintă la regele Ahaz şi îl îndeamnă să păstreze calmul, să nu se teamă de aceşti „tăciuni încinşi”, cum îi numeşte cu dispreţ, pentru că planurile lor nu vor avea succes. „Dacă nu veţi crede, nu veţi avea stabilitate”, declară profetul înaintea regelui, voind să-i spună prin aceasta că stabilitatea dinastiei lui depinde de credinţa în Iahve.

Dar pentru că Ahaz se îndoieşte şi cu pietate prefăcută vrea să ceară un semn de la Dumnezeu, care totuşi îi este acordat, Isaia nu-l mai consideră un adevărat adorator al lui Iahve. Din cauza necredinţei lui, Isaia îi anunţă un mesaj de ameninţare: „Pentru aceasta, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, pe care îl va numi Emanuel, Dumnezeu cu noi” (7,14). La cine se referă Isaia vorbind despre o fecioară şi un copil, nu se ştie cu certitudine. Iudeii din timpul lui Isaia au văzut în fecioară mireasa încă foarte tânără a regelui Ahaz, de circa 20 de ani, iar în Emanuel pe fiul ei, succesorul lui Ahaz, Ezechia. Teoriile şi interpretările acestui oracol al lui Isaia sunt atât de numeroase încât se impune următoarea concluzie: Isaia însuşi nu era la curent cu semnificaţia concretă a acestui semn, astfel încât nici fecioara şi copilul nu erau personaje istorice concrete, ci doar figuri simbolice. Pentru comunităţile creştine din primii ani, enigmaticul Emanuel (Dumnezeu cu noi) nu putea fi decât Isus Cristos (Mt 1,22), pentru că în niciun alt om Dumnezeu nu s-a făcut atât de aproape de noi. În plus, în Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, pe baza căreia Noul Testament citează Vechiul Testament, mama copilului este numită „parthenos”, „fecioară” cu toate că termenul ebraic „almah” poate însemna şi „femeie tânără”; drept care s-a văzut în aceasta o referinţă negreşită la Sfânta Fecioara Maria. Cu această reinterpretare mesianică, Noul Testament a dat un sens iluminant şi definitiv acestui oracol misterios al profetului.

Dar Ahaz, încrezându-se în propria inteligenţă politică în loc de Iahve, trimite lui Tiglat Pileser al III-lea un dar ca semn de omagiu şi îi cere ajutor împotriva lui Rezin şi Pekach. Tiglat Pileser porneşte împotriva Damascului, cucereşte cetatea şi îl justiţiază pe Rezin. În semn de recunoştinţă, Ahaz ridică în templul din Ierusalim, în locul altarului lui Iahve, un altar păgân după modelul altarului din Damasc, dedicat divinităţii asiriene principale, Assur. Isaia, aşadar, îl avertizase pe Ahaz nu din motiv pur politice, dar pentru că era preocupat de salvgardarea credinţei adevărate.

Cum a prevăzut şi s-a temut, prin această capitulare în faţa asirienilor, cultul de stat asirian a intrat în Ierusalim, un scandal la care s-a ajuns numai din cauză că nu a voit să dea ascultare la cuvintele profetului. Succesiv, Isaia, cuprins de amărăciune pentru acest scandal comis în templul sfânt al Ierusalimului, se retrage şi se angajează să inspire mesajul său ucenicilor lui, cu alte cuvinte, să comunice acestora, probabil în formă scrisă, învăţătura lui ca o comoară preţioasă de păstrat, lăsând lui Dumnezeu pe toate celelalte (8,16-18). Timp de aproape douăzeci de ani, profetul nu se va mai face auzit. Va apărea din nou pe scena publică atunci când regele Ezechia va încerca pentru prima dată să se elibereze de condiţia de vasal faţă de Assur.

A treia perioadă a predicării lui Isaia (cf 14,28-32; 18; 20; 28,7-22; 29, 1-14; 30, 8-17), îmbrăţişează timpul revoltelor filistenilor împotriva asirienilor, în timpul domniei lui Sargon (716-711). În 713 statul filistean al lui Asdod, împreună cu alte mici regate, încrezându-se în ajutorul Egiptului, se ridică împotriva asirienilor. Şi regele Ezechia al lui Iuda (728-699), până acum vasal fidel şi tributar al Asiriei, nu vrea să piardă această ocazie. În acest moment intră din nou în scenă profetul Isaia, care prezintă pericolul unui pact cu Egiptul. Timp de trei ani profetul umblă fără haine şi fără sandale, pentru a ilustra prin acest comportament simbolic, faptul că egiptenii şi cei care se încred în ei vor fi târâţi în robie la Assur, goi şi desculţ (cap. 20). În 711 revolta este sufocată şi Aşdod devine o provincie asiriană. Iuda scapă din fericire de acelaşi destin numai pentru că a comunicat rapid supunerea sa faţă de Assur.

A patra perioadă a activităţii lui Isaia cade în timpul celei de a doua tentative a lui Ezechia de a-şi recuceri autonomia. După moartea lui Sargon, în 705, Ezechia foloseşte mişcările de revoltă izbucnite pretutindeni în imperiul asirian pentru a se desprinde de marea putere orientală. Rupe unilateral raportul de vasalitate, suspendă plata tributului, elimină cultul de stat asirian din templul Ierusalimului. Şi de această dată caută ajutor în Egipt şi se pune în fruntea unei coaliţii anti-asiriene. Dar şi de această dată Isaia îl avertizează cu insistenţă să nu se încreadă în ajutorul egiptean (30,1-5 şi 31-1,3). Cu toate acestea, Ezechia întăreşte fortificaţiile Ierusalimului pentru a putea rezista la un eventual asediu prelungit şi pentru a-şi garanta provizii de apă mai sigure şi abundente, face să se sape canalul Siloe, un tunel în stâncă lung de peste 500 de metri, ce poate fi parcurs şi astăzi, care uneşte izvorul de la Ghicon, sau al Mariei, cu scăldătoarea Siloe (cf 2 Rg 20,20 şi In 9,7). Dar Isaia critică şi aceste pregătiri, care trădează încrederea în sine şi nu în Dumnezeu (cf 22,9-11). Noul rege asirian Senaherib, la rândul lui, după ce a redus la tăcere revoltele din partea orientală a imperiului, porneşte împotriva rebelilor din Siria şi Palestina. În 701 ocupă regatul lui Iuda, în sud, cu cucereşte 46 de cetăţi, printre care Lachis, fortăreaţa cea mai mare şi mai întărită (36,1). Şi astăzi suntem informaţi în mod vizual de cucerirea acestei cetăţi dintr-o serie de basoreliefuri pe care Senaherib le-a fixat în pereţii palatului său de la Ninive. Situaţi complexă a acestui timp este descrisă cu măestrie de Isaia (1,7-9). Senaherib hotărâse deja să cucerească şi Ierusalimul şi a trimis solie pentru a încredinţa condiţiile capitulării, când Dumnezeu i-a comunicat lui Ezechia, prin Isaia, că avea să salveze cetatea (37,35). Senaherib nu a putut să pătrundă în Ierusalim, pentru că „îngerul Domnului a abătut 185.000 de oameni în tabăra asirienilor” (37,36): o ciumă devastatoare a constrâns armata duşmană să se retragă. Locuitorii Ierusalimului, apoi, s-au dedat la manifestări necontrolate de bucurie, dar fără să arate niciun semn de recunoştinţă faţă de Iahve, sau de pocăinţă şi convertire (22,13).

Lectura posterităţii

După aceste evenimente din anul 701, Isaia nu mai apare în public. Despre restul vieţii sale, Vechiul Testament nu ne mai spune nimic. În „Martiriul lui Isaia”, o scriere apocrifă compusă în ebraică în Palestina în secolul II sau I î.C., păstrată integral doar într-o versiune etiopiană, se spune că Manase, regele lui Iuda între 699 – 643, l-a capturat pe Isaia care s-a retras în pustiul lui Iuda şi l-a tăiat cu fierăstrăul. Probabil la această tradiţie face referinţă Evr 11,37.

Deutero-Isaia, capitolele 40-55, are un autor cu totul diferit, într-o situaţie complet nouă: condiţia de robie a poporului ales, necesitatea mângâierii lui cu mesaje de speranţă. De la un monoteism practic, se trece la un monoteism teoretic, asumat ca formă teologică, rod al unei reflexii explicite. În aceste capitole sunt descrise şi suferinţele unei figuri misterioase, numită „Slujitorul lui Dumnezeu”, interpretată de comunitatea creştină ca profeţii ale suferinţelor lui Isus Cristos.

Trito-Isaia, capitolele 55-66, cuprind oracole profetice de diferite genuri, referindu-se la perioada de după exil, la timpul reconstrucţiei. Începe o nouă eră a mântuirii. Când la Nazaret, Isus începe activitatea sa publică, i se dă să citească sulul cărţii lui Isaia şi Isus comentează un text din aceste capitole: „Duhul Domnului este asupra mea, el m-a trimis să vestesc săracilor vestea cea bună…” (Is 61, 1-3 preluat apoi în Lc 4,16-30).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *