Suntem diferiţi, şi e minunat!

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu şi Oana Capan
Sursa: Familia creştină, nr. 6/2004

Diferiţi

Diferiţi

Lumea se poate împărţi după nenumărate criterii, iar unul, mai simpatic, spune că există două tipuri de oameni: cei care clasifică, şi cei care sunt clasificaţi. Ei bine, vrem nu vrem, ne vom plasa în prima categorie, pentru că în acest articol pornim de la o clasificare a oamenilor în două: unii au ca deviză „Semănăm ca două picături de apă”, iar ceilalţi „Contrariile se atrag”.

Primii cred că o cheie a succesului într-un cuplu este ca cei doi să semene cât mai mult. Câte poveşti de dragoste nu au început când au descoperit că filmul favorit al fiecăruia este acelaşi, că amândorura le place aceeaşi cafea, nu foarte dulce şi, culmea!, amândoi amestecă la fel zahărul cu linguriţa, în cercuri în sensul invers acelor de ceasornic. Aceste asemănări, spun cei din prima categorie, sunt semnul că sunt făcuţi unul pe altul. Nu la fel gândesc ceilalţi, care găsesc mai provocatoare tocmai diferenţele dintre ei. Te uiţi la ei şi nu reuşeşti să înţelegi ce îi leagă, căci par a veni de pe planete diferite. Sunt ca polul pozitiv şi negativ: nu contează cine care pol este, contează că se atrag irezistibil.

Similaritate sau complementaritate?

Primii sunt deci adepţii similarităţii. Nimic greşit în a căuta similaritatea cu partenerul. Valori comune, interese comune, sunt lucruri ce pot ajuta la cimentarea relaţiei. Al doilea „curent de gândire” merge pe complementaritate. Din nou, nimic greşit: cele mai multe cupluri pot atesta că diferenţele dintre ei dau sare şi piper relaţiei. Completându-se, cei doi sunt mai mult decât suma lor aritmetică. Ceea ce strică este însă, întotdeauna, excesul. Similaritatea prea mare poate să ducă la o „oboseală” rapidă în relaţie, când amândoi au exact aceleaşi puncte de vedere, exact aceleaşi obiceiuri, exact aceleaşi activităţi. Este ca şi cum – încercaţi să vă imaginaţi pentru un moment – v-aţi căsători cu cel din oglindă: cu Dvs adică! În schimb, complementaritatea prea mare poate să conducă rapid la o înstrăinare între parteneri: gusturi diferite, ocupaţii diferite, mentalităţi diferite… deci vieţi diferite. Este evident că trebuie menţinută o balanţă între similaritate şi complementaritate.

Un cuplu ne întreba odată: până unde similaritate şi de unde încolo complementaritate? Oricât de dezamăgitor ar suna, în opinia noastră nu există un răspuns matematic, exact, la această întrebare. Realitatea cuplurilor nu poate fi cuprinsă într-un verdict general. Putem însă spune că, de exemplu, este bine ca într-un cuplu să existe similaritate în ceea ce priveşte valorile în care cred cei doi. Complementaritatea vine în primul rând de la faptul că în cuplu suntem un bărbat şi o femeie, dar există apoi şi unele aspecte ce nu depind de aceasta. În alegerea viitorului soţ sau a viitoarei soţii, căutarea similarităţii sau a complementarităţii poate fi un semn de maturitate, dar dacă se ajunge la tabele în care vă notaţi trăsăturile lui/ei bune şi cele rele, unde sunteţi identici şi unde vă completaţi, atunci faceţi probabil o confuzie: căci nu alegeţi mobila care se potriveşte cel mai bine casei Dvs, ci omul cu care veţi trăi împreună pentru restul vieţii! De aceea sfatul nostru este să nu puneţi aceste probleme de „potrivire” mai sus decât trebuie. Dar atenţie, unele studii arată că mai multe divorţuri au loc atunci când criteriul principal este similaritatea, decât când acesta este complementaritatea.

Provocarea diferenţelor şi asemănărilor

După luna de miere, soţii încep să se descopere tot mai bine şi ceea ce părea un ţânţar devine acum armăsar! Putem alege să luptăm împotriva diferenţelor – înţelegând în principal, din păcate, încercarea de a-l schimba pe celălalt – sau putem alege să valorificăm diferenţele. Pentru a alege soluţia din urmă, singura constructivă, cuplul trebuie să se analizeze bine. Soţii Claudia şi David Arp dezvăluie în excelenta lor carte „Dragostea nu este o întâmplare”, apărută la editura Scriptum, cum au abordat ei problema. Şi-au analizat punctele tari şi cele slabe ale fiecăruia, folosind nişte axe, pentru a vedea care unde se află. Iată axele propuse de ei, la care desigur se pot adăuga şi altele: emoţional-raţional, introvertit-extrovertit, spontan-planificat, energic-liniştit, agresiv-calm, punctual-întârziat.

La cele două capete ale axelor se află aspectele urmărite (de exemplu la un capăt emoţional, iar la altul raţional), iar mijlocul axei semnifică echilibrul. Idealul ar fi să ne putem cu toţii plasa în acel punct, dar nu am fi realişti atunci. Cel mai adesea suntem departe de punctul de echilibru, fie amândoi de aceeaşi parte (vorbim de similaritate), fie pe părţi diferite (vorbim de diferenţe). Să luăm cazul diferenţelor. Acestea sunt adesea motiv de tensiune. Scenariu: părinţii vor să aleagă şcoala pentru copilul lor. Unul dintre ei, raţional, condus de fapte, va analiza distanţa faţă de şcoală, dotarea acesteia. Celălalt, condus de sentimente, va fi mai interesat de modul în care profesorii se preocupă de elevi. Dacă va face doar unul alegerea, poate să nu fie cea mai bună. Dacă îşi dispută care principiu este mai bun, nu vor ajunge la o înţelegere: toate aspectele de mai sus sunt importante în alegerea şcolii. Singura şi cea mai bună soluţie este să facă alegerea împreună!

Un alt scenariu: unul dintre parteneri, să spunem el, este extrem de programat, pe când ea este foarte spontană. Tensiunile apar frecvent: în timp ce el aşteaptă ca masa să fie servită în fiecare zi la ore fixe, ea preferă să mănânce atunci când îi este foame – şi aceasta variază de la o zi la alta. Soluţia este încercarea de apropiere de punctul de echilibru al axei, făcând inclusiv gesturi din partea „cealaltă”. Astfel, soţul poate decide el, subit, într-o seară: „nu găti, vom merge la restaurant”; după cum şi ea poate fixa o zi din săptămână, sâmbăta de exemplu, când cina se ia la ora opt fix. Important este să existe 1) disponibilitatea de a te îndrepta spre centrul axei; şi 2) deschiderea de a-l accepta pe celălalt aşa cum este. Nu este deloc uşor, o putem spune şi din experienţa noastră. Şi adesea devine şi o problemă de orgoliu acceptarea completării pe care ţi-o aduce celălalt. Dar odată ce ne-am pus pe axe, ştim unde suntem şi spre ce trebuie să tindem. Chiar aflaţi în extremităţi diferite în unele privinţe, ştim că împreună ne echilibrăm unul pe celălalt.

Nu aşa stă situaţia în cazurile în care cei doi se află de aceeaşi parte a balanţei: apare un dezechilibru şi se naşte întrebarea, dacă vedem axa ca un cântar, ce putem pune pe partea cealaltă pentru echilibrare? Să vedem din nou unele exemple concrete: amândoi sunt spontani – evident că nu poţi trăi întreaga viaţă din acte spontane, fără a-ţi calcula viitorul; amândoi sunt introvertiţi – vor fi un cuplu ce se închide în sine, iar mai apoi fiecare în el însuşi; amândoi energici – vă închipuiţi la momente de nervi ce scântei sar acolo, dacă unul din ei nu este calm, împăciuitor. Cum pot astfel de cupluri să echilibreze balanţa? Soluţia este să îşi impună să facă gesturi din partea „cealaltă”. Primul cuplu trebuie împreună să îşi programeze unele aspecte ale vieţii; al doilea să iasă cu prietenii, să stea în compania cuplurilor prietene; al treilea… ei bine, să evite momentele de nervi şi să caute forme diferite de comunicare, încercând să stingă orice incendiu încă de la pornirea focului. Din nou trebuie să existe disponibilitatea de a te schimba, mergând spre centrul axei. Acceptarea celuilalt are loc de regulă mai uşor, căci este ca tine. Însă un factor important ce apare în cazurile de similarităţi cu efecte negative este prietenia cu alte cupluri, de la care cei doi pot învăţa cum să fie „altfel”.

Parcă ar fi frate şi soră!

Evident că în nici un cuplu cei doi nu vor ajunge la mijlocul fiecărei axe posibile. Soţii nu vor deveni identici, pentru că acesta nici nu este un scop al căsătoriei. Dumnezeu ne-a creat diferiţi, unici, şi ceea ce ne diferenţiază este o sursă de bogăţie ce trebuie privită ca atare. Soţii creează o echipă în care punctele tari ale fiecăruia sunt puse în comun. Ei formează un singur trup nu doar în momentul uniunii sexuale, ci prin întreaga lor viaţă. Dacă nu avem această perspectivă asupra căsătoriei, rezultatul va fi că în urma noastră şi în faţa noastră vor fi două drumuri, nu unul, iar pericolul ca acestea să o ia în direcţii total diferite va exista mereu.

Şi totuşi, chiar dacă nu devenim identici, începem să semănăm. Iubirile frumoase şi profunde îi transformă pe cei doi până acolo încât, aţi auzit des aceasta, încep să semene de parcă ar fi frate şi soră! Este un lucru minunat. Da, cei doi s-au schimbat, dar aceasta nu pentru că unul i-ar fi cerut celuilalt, ci pentru că fiecare a dorit aceasta. După 50 de ani de căsătorie, poate că similarităţile vor fi mai multe sau mai evidente. Dar aceasta pentru că au ştiut cum să se bucure de diferenţele dintre ei.

Posted in Familie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *