Iona, profetul şi semnul învierii

Teme: Biblic.
.
Publicat la 10 octombrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Iona

Iona

A trecut deja jumătate din Postul Mare! E timpul sa ne îndreptăm de acum mai mult spre marea înviere a Domnului, lăsându-ne conduşi de Iona. Numele acestui profet înseamnă „porumbel”. Între numele ebraice, ca şi între cele semitice în general şi în cele arabe, în particular, se întâlnesc ca nume de persoană multe nume de animale şi vietăţi.

Iona şi istoria Israelului

În afară de cartea care-i poartă numele, profetul Iona este menţionat şi în 2Rg 14,25, unde se spune că regele din Nord, Ieroboam al II-lea (782-747), în timpul căruia o parte a statului Israel se bucura din nou de o perioadă de pace şi prosperitate, restabilise vechile graniţe ale Israelului, cum „s-a spus de Dumnezeu prin slujitorul său, profetul Iona, fiul lui Amittai din Gat-Kefer”. Patria lui Iona este considerată a fi un loc de graniţă în teritoriul tribului lui Zabulon (cf Ios 19,13), la cinci kilometri nord-est de Nazaret. Dar nu se spune timpul când el a pronunţat profeţia sa. Pentru că teritoriile recucerite în timpul lui Ieu (841-813) au fost pierdute de regele arameilor Asael din Damasc, care din 835, aproximativ, a smuls întreaga Transiordanie din regatul de Nord, regatul lui Israel (cf 1 Rg 10,32), este posibil ca Iona să fi anunţat recucerirea lor în timpul domniei lui Ieu.

Figura istorică devină motiv pedagogic

De această figură antică a profetului, de altfel, necunoscută, s-a folosit autorul cărţii lui Iona. De aceea, el a fost numărat între cei doisprezece profeţi minori, cu toate că nu este o carte profetică în adevăratul înţeles al cuvântului, ci povestirea aventurii unui profet, dar nu în sensul unei relatări istorice, ci în forma unei parabole sau nuvele cu trăsături didactice, compusă abia în secolul IV sau III î.C. Nu este vorba aşadar de o acţiune istorică, ci de un eveniment exemplar. Cartea este interesată să afirme voinţa salvifică universală a lui Dumnezeu, valabilă nu numai pentru Israel, dar şi pentru păgâni, după cum este chemat să proclame încăpăţânatul şi recalcitrantul Iona, exponent tipic al poporului ales, şi nu fără o ironie voalată. Este vorba, aşadar, de afirmarea unei teze, care se împotriveşte credinţei în alegere, înţeleasă greşit în sens particularistic şi cu un sens de intoleranţă care decurgea de aici din partea iudeilor, cu un sens de superioritate faţă de păgâni. În acest fel, sunt trasate deja aici liniile directive pentru idea de misiune universală care reiese în Noul Testament. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească şi să fie viu (Ez 18,23.32), ceea ce nu se referă doar la israeliţi. Milostivirea lui Dumnezeu se extinde la toţi oamenii de bunăvoinţă, ba chiar şi la animale (vezi sfârşitul cărţii lui Iona).

Deşi această problematică nu are nimic de a face cu profetul istoric Iona, şi se referă numai la perioada de după robia babilonică, cu toate acestea, atât naraţiunea didactică cât şi numele sunt puse în legătură cu timpul istoric al profetului, pentru că Ninive, capitala imperiului neoasirian (în faţa actualei Mosul, pe malul stâng al Tigrului) va fi distrusă în 612 î.C., iar aici, în cartea profetului Iona, cetatea este încă în picioare. Această metropolă, în timpul când scrie autorul nostru, a dispărut deja de multă vreme şi a intrat de acum în legendă; despre ea se vorbeşte îndelung specificând mărimea şi puterea ei precum şi răutatea şi comportamentul vicios, pentru a simboliza comportamentul păcătos al cetăţii desfrânate, voind să indice întruparea tipică a păgânismului.

Profetul pedepsei divine anunţă… milostivirea lui Dumnezeu

În această metropolă Iona trebuie să vestească judecata, din cauza răutăţii ei. Dar Iona ştie că Dumnezeu este bun şi milostiv şi se căieşte de propriile ameninţări (cf 4,2 şi Ier 18,7). Iona invidiază la păgâni posibilitatea mântuirii. Se teme că cetatea se va converti şi astfel Dumnezeu o va ierta, iar el, în cele din urmă, se va dovedi un profet fals (cf Dt 18,21). Este motivul pentru care încearcă să se sustragă de la această misiune divină. Porneşte la drum în direcţia exact opusă şi la Iafa se îmbarcă pe o navă care îşi ridică pânzele spre Tarsis (Spania), „departe de Domnul” (1,3). Dar nimeni nu se poate ascunde în faţa lui Dumnezeu (cf Ps 138, 7-12). Cu o furtună extrem de violentă, Stăpânul pământului şi al mării pune nava într-o atare situaţie de pericol încât marinarii, provenind din diverse naţiuni, se tem că se vor scufunda şi fiecare imploră propria divinitate. Pentru că văd în această furtună o pedeapsă divină, prin tragere la sorţi descoperă că vinovatul este Iona, care doarme liniştit sub o pătură. Când află că motivul nenorocirii este fuga lui din faţa lui Iahve, pe care el îl prezintă marinarilor drept creatorul cerului, pământului şi al mării, aceşti marinari păgâni dar timoraţi de Dumnezeu invocă ajutorul lui Iahve, însuşindu-şi confesiunea de credinţă a lui Iona în Dumnezeul lui Israel. Iona se declară pregătit să ispăşească vinovăţia şi să pună capăt nenorocirii, astfel încât marinarii, la cererea lui, îl aruncă în mare, şi aceasta imediat se calmează. Dar Dumnezeu trimite un „peşte mare” care îl înghite pe Iona. Trei zile şi trei nopţi profetul se află în pântecele peştelui, într-o situaţie disperată, ca în adâncimile lumii subterane, şi intonează cântecul de tip psaltic, în care îl preamăreşte pe Dumnezeu ca pe Cel care salvează din puterile morţii: „Dar tu, ai făcut să iasă din groapă viaţa mea, Doamne, Dumnezeul meu” (2,7). Peştele îl aruncă pe Iona pe uscat. Folosind imaginea acestui peşte mare, autorul recurge la un vechi motiv mitologic pentru a demonstra că atotputernicia mirabilă a lui Dumnezeu poate împlini lucruri pe care omul le consideră imposibile. Până şi puterile misterioase şi distrugătoare, simbolizate de acest peşte care înghite şi nimiceşte oamenii, trebuie să se plece la voinţa Creatorului lor şi să-l slujească cu toată puterea lor. În acest fel, peştele îl aduce pe Iona nevătămat la punctul de plecare al fugii sale.

Ameninţarea distrugerii, începutul convertirii

De această dată, Iona ascultă în sfârşit de invitaţia reînnoită a Domnului şi merge la Ninive să ameninţe sfârşitul cetăţii: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă” (3,4: singurul „oracol profetic” al cărţii). Locuitorii metropolei păcătoase, la acest strigăt fac ceea ce Israelul nu a ştiut să facă, în ciuda eforturilor tuturor profeţilor: „ei au crezut în Dumnezeu” (3,5), se încredinţează lui în întregime, fără să fie impulsionaţi în acest sens de semne şi minuni (cum, în schimb, au avut nevoie cândva israeliţii, în Ex 4,31). Au luat în serios ameninţarea şi au recunoscut în ea un mesaj care provenea cu adevărat de la Dumnezeu, cu toate că profetul nu a făcut trimitere direct la Dumnezeu prin formula obişnuită a mesagerului: „aşa spune Domnul”. Credinţa ninivitenilor se exprimă în fapte consecvente. S-a proclamat un post, pentru cei mari şi pentru cei mici, adică pentru toţi. Până şi regele a îmbrăcat haina penitenţială şi a poruncit să postească nu numai oamenii, dar şi animalele. Cetatea, enormă şi în răutatea şi viciile ei, atât de mari încât Dumnezeu se hotărâse să o distrugă, a crezut şi s-a căit „îndepărtându-se de la faptele ei rele” (3,10) şi Dumnezeu a cruţat-o. Harul şi milostivirea lui Dumnezeu nu cunosc margini, nu se limitează doar la Israel, dar sunt spre binele tuturor celor care arată semne concrete de pocăinţă şi întoarcere.

Profetul, invidios?

În faţa acestei milostiviri nemărginite a lui Dumnezeu faţă de păgâni, Iona rămâne atât de dezamăgit şi iritat, încât îşi doreşte moartea. Nu este insuccesul predicării sale cel care îl face disperat, cum se verificase cândva cu Ilie (1 Rg 19,4), ci invidia şi încăpăţânarea sa. În fine, Iona se poate bucura de umbra generoasă a unei plante de ricin, pe care Dumnezeu o face să crească pentru a-l însenina. Dar când Dumnezeu face ca planta să se usuce, Iona cere să moară. Şi învăţătura care este oferită în acest moment, pentru ca să se pună pe gânduri, spune: dacă el se îngrijorează atât de mult pentru o plantă fără nicio valoare, pentru care nu s-a ostenit nicidecum, cu atât mai mult Dumnezeu ar fi trebuit să se îngrijoreze de destinul tuturor acestor oameni şi animale.

Iona, semn al învierii lui Cristos

Isus Cristos a contrapus disponibilitatea la convertire a ninivitenilor la necredinţa iudeilor, ca model şi avertisment. Pentru că iudeii, spre deosebire de niniviteni, cereau un semn, le-a anunţat „semnul lui Iona”. Comunitatea post-pascală a interpretat expresia în raport cu mântuirea mirabilă din pântecele peştelui şi a văzut în el o aluzie la mântuirea lui Isus din moarte, din răzbunarea lumii subterane (Mt 12, 38-41; 16,4; Lc 11,29-32). În biserica antică, Iona a devenit, de altfel, simbol al speranţei creştine în înviere, exprimat în arta sepulcrală încă din cele mai vechi picturi din catacombe.

În convertirea lor şi în căinţa sinceră, locuitorii din Ninive sunt un model mereu actual nu numai pentru Israel (cf Ez 3,4-7), dar şi pentru Biserică, pentru creştini. Reproşul Domnului „nu am găsit atâta credinţă nici în Israel” (Mt 8,10 şi 12,41) este prezent deja aici în mod sonor, iar ecoul lui se face auzit până în zilele noastre.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *