Înainte de alegeri, o alegere esenţială

Teme: Social.
Etichete: .
Publicat la 25 octombrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Maria Goţia
Sursa: Familia creştină, nr. 6/2004

La vot

La vot

Complicitatea

Apropierea alegerilor redeschide şi în acest an problema atitudinii fiecăruia faţă de angajarea în viaţa politică, fie măcar şi numai pentru a se întreba dacă să meargă sau nu la vot. „Ce am eu cu ăştia? Sunt toţi din acelaşi aluat!” ridică mulţi din umeri cu dezgust şi cu o notă de superioritate faţă de controversele politice din Parlament sau din presă, faţă de zvonurile de corupţie. „Timp pierdut, şi aşa nu se schimbă nimic!” spun blazaţii. „Ce putem face, când ei au pâinea şi cuţitul?! Ei fac legea şi o fac pentru ei!” se plâng a neputinţă alţii. „Creştinii n-au ce să caute în politică, e prea murdară!”, „Sunt apolitic, nu mă interesează!”, se aud glasuri pioase.

E de înţeles, până la un punct, căci am ieşit din comunism cu tendinţa de a avea cât mai puţin de a face cu „regimul”, de a cultiva intimitatea ca ultimă cetate unde să ne apărăm de agresiunea dezlănţuită împotriva omului, iar puterea represivă, care ne-a modelat gândirea şi atitudinile, ne-a obişnuit să socotim că alţii sunt chemaţi să ia hotărârile care ne privesc; apoi, trăsăturile de cele mai multe ori sumbre sau scandaloase ale vieţii politice post-comuniste ne sugerează insistent aceeaşi retragere în intimitate.

„Perfect!” se bucură cei pe care îi detestăm fără să-i contestăm: „Voi, cei care staţi deoparte, sunteţi butoanele necesare de care avem neapărată nevoie pentru operaţiunile prin care ne putem servi interesele! Voi, cei care v-aţi socotit fără nici o şansă, învinşi dinainte, nu doar ne-aţi lăsat cale liberă, dar ne-aţi şi netezit-o bine, să nu întâmpinăm vreun obstacol! Voi, cetăţenii fără idei, fără cuvânt, fără coloană vertebrală, voi sunteţi preferaţii noştri!”

Mai mult încă. „‘Plecăciunea’ (închinarea, cedarea, capitularea imediată)… măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. (…) Neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca un sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima”, spunea limpede N. Steinhardt.

Concret

Imediat după revoluţie s-a decretat că avortul este legal. Aşa au votat cei care ne reprezentau în adunarea legislativă de atunci. Putem deplânge acum holocaustul inocenţilor ucişi cu chiureta an de an, putem acuza doctorii, educatorii, dar noi suntem primii vinovaţi; noi, care, deşi condamnăm avortul, le-am delegat puterea de a hotărî într-o problemă de viaţă şi de moarte unor oameni fără scrupule! Noi? Da, fiindcă am preferat să nu ne băgăm sau pur şi simplu nu ne-am gândit. Şi vina noastră va creşte odată cu pervertirea conştiinţei fiecărei generaţii care va socoti că dacă e permis, dacă e legal, dacă se practică frecvent, este acceptabil, iar apoi, că este bine aşa.

Au trecut câţiva ani şi iată că în şcoli, tocmai la Educaţie pentru sănătate, copiii şi adolescenţii află despre perversiunile sexuale ca despre comportamente acceptabile şi alternative normale la heterosexualitate. S-ar fi ajuns aici fără suportul legal? Putem să ne ascundem iarăşi de răspunderea ce ne revine că le-am dat girul celor care au votat în numele nostru? Politica fără principii morale este într-adevăr abjectă şi avem de ce să ne învinuim!

Se poate şi altfel?

Prin legi şi instituţii, o politică demnă de om, de adevărata sa natură,

1. îi permite fiecăruia să-şi găsească împlinirea în propriul mediu şi după propria chemare;

2. armonizează contribuţiile specifice ale tuturor şi le pune în valoare pe fiecare dintre ele, în spirit de solidaritate;

3. este orientată spre binele comun.

E prea frumos să fie adevărat?

Se poate totuşi!

Ce politician este în stare de aşa ceva? Acela care deschide bine ochii şi socoteşte că tot ceea ce există îl priveşte; care pune înainte binele comun şi se investeşte cu generozitate în slujirea celorlalţi; care face efortul de a se pregăti temeinic şi constant pentru a deveni competent în vederea acestei serviri a semenilor săi; care este gata să se angajeze alături de persoane cu acelaşi ideal şi-i cooptează pe cât mai mulţi oameni cinstiţi alături de el.

… şi nu acela care se pretinde creştin, dar trăieşte şi acţionează necreştineşte; nu cel care nu are principii sau renunţă la ele, pretinzându-se pragmatic; nu acela care apelează la minciună, amăgire şi manipulare; nu cel care îşi măguleşte concetăţenii sau le stârneşte în suflete ura şi intoleranţa pentru a le atrage votul şi pentru a guverna; nu acela care le foloseşte slăbiciunile… Doar un creştin adevărat susţinut de creştini adevăraţi poate aspira să facă o astfel de politică! Şi atunci?

Pentru a alege bine, avem nevoie mai întâi să facem noi înşine, în forul nostru interior, o alegere morală; să discernem ce este esenţial pentru noi personal şi pentru concetăţenii noştri şi ce suntem dispuşi să facem pentru acele lucruri esenţiale. Să ne gândim bine şi în perspectivă, şi nu doar la binele material, ci mai cu seamă la binele sufletesc, fără de care se duc toate de râpă. Să recunoaştem că va însemna o purificare, o lepădare de sumedenie de lucruri false sau chiar rele. Aceasta este prima alegere, alegerea personală a lui Dumnezeu.

Purtându-I în minte şi în inimă pecetea, vom fi în stare să-i recunoaştem pe aceia cu care, împreună, putem spera să schimbăm lumea, căci alegerea pe care o vom face va purta în lume aceeaşi amprentă dumnezeiască. Ce şansă şi ce onoare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *