Cele patru evanghelii: De ce sunt inima credinţei creştine?

Teme: Teologie.
.
Publicat la 7 octombrie 2014.
Partea 8 din 24 din seria Catehezele Mons. Martinelli.
Print Friendly

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Evanghelii

Evanghelii

Ce înseamnă cuvântul evanghelie?

„Evanghelie” este un cuvânt de origine greacă, euangelion, care ajunge în româneşte prin cuvântul latin evangelium şi înseamnă literal veste bună. Această veste bună se referă la viaţa şi predica lui Isus Cristos, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu făcut om.

Câte şi care sunt evangheliile?

Sunt patru: evanghelia după Matei (Mt), Marcu (Mc), Luca (Lc), Ioan (In). Ele fac parte din Sfânta Scriptură, şi îndeosebi din Noul Testament. De aceea aparţin canonului Sfintei Scripturi, care „este lista completă a scrierilor sacre, pe care tradiţia apostolică a transmis-o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament şi 27 din Noul Testament” (Compendiu, 20).

Când au fost scrise?

Cele patru evanghelii au fost scrise între anii 60-100 d.C.

De ce sunt numai patru?

Sunt numai patru pentru că tradiţia apostolică a transmis Bisericii că aceste patru şi numai aceste patru evanghelii trebuiau să fie cuprinse în lista Cărţilor Sfinte.

Ce este tradiţia apostolică?

Tradiţia apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos făcută, încă de la originile creştinismului, prin predică, mărturie, instituţii, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, Episcopii, şi prin intermediul acestora tuturor generaţiilor până la sfârşitul timpurilor ceea ce au primit de la Cristos şi au învăţat de la Duhul Sfânt.

În ce moduri se realizează tradiţia apostolică?

Tradiţia apostolică se realizează în două moduri: cu transmiterea vie a Cuvântului lui Dumnezeu (numită şi simplu Tradiţie), şi cu Sfânta Scriptură, care este însăşi vestea mântuirii pusă în scris.

Ce raport există între Tradiţie şi Sfânta Scriptură?

Tradiţia şi Sfânta Scriptură sunt între ele strâns unite şi comunicante. Ambele fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos şi provin din acelaşi izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credinţei, din care Biserica scoate propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate.

Ce relaţie există între Scriptură, Tradiţie şi Magisteriu?

Sunt aşa de strâns unite între ele încât nici unul nu există fără celelalte. Împreună contribuie în mod eficace, fiecare conform modului propriu, sub acţiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor (Compendiu, 12-14.17).

Ce ştim cu privire la autorii celor patru evanghelii?

Conform tradiţiei, cu privire la autorii celor patru evanghelii ştim că:

Marcu: este adesea identificat cu „tânărul, acoperit numai cu o pânză” care a încercat să-l urmeze pe Isus după arestarea sa (Mc 14,51-52). Ulterior a fost discipol al sfântului Petru; l-a urmat şi pe sfântul Paul într-una din călătoriile sale misionare;

Matei: numit şi Levi, a fost unul dintre apostoli. Era vameş, adică perceptor de taxe: Isus l-a chemat în timp ce stătea la biroul de impozite;

Luca: discipol al sfântului Paul, l-a urmat în câteva din călătoriile sale. Este considerat şi autorul cărţii Faptele Apostolilor. Era medic, probabil din Antiohia. Conform tradiţiei, a pictat şi un tablou al Sfintei Fecioare Maria;

Ioan: a fost unul din apostolii mai apropiaţi de Isus. În evanghelia sa el se indică adesea pe sine însuşi cu expresia „discipolul pe care îl iubea Isus”. Este considerat şi autorul celor trei scrisori apostolice şi al Apocalipsului.

Ce importanţă au evangheliile pentru creştini?

„Cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fiind mărturia principală cu privire la viaţa şi la învăţătura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor şi ocupă un loc unic în Biserică” (Compendiu, 22).

Cum s-au format evangheliile?

În formarea evangheliilor se pot distinge trei etape:

1. Viaţa şi învăţătura lui Isus: Isus nu a lăsat nimic în scris. El a predicat şi a învăţat, şi-a ales şi format discipoli, îndeosebi pe cei doisprezece apostoli. Aceştia au ascultat timp de trei ani cuvântul său. Trebuie spus în acest sens că exigenţa de a predica şi de a învăţa pe de rost era o obişnuinţă constantă a timpului şi se naşte din faptul că scrierea era impracticabilă în condiţii normale.

2. Tradiţia orală: „După înălţarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19). Apostolii au realizat deci ceea ce Isus le poruncise: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Aşadar, ei, îndeplinind această poruncă a lui Cristos, au vestit cu glasul episoadele la care au fost martori în timpul vieţii lor împreună cu Isus, repetând, îndeosebi celui care nu-l cunoscuse, cuvintele sale şi învăţăturile sale. Astfel, încet amintirile şi relatările despre Isus, ca şi cuvintele sale şi minunile sale, transmise în mod constant şi fidel, au căpătat o formă literară foarte precisă. De exemplu, imediat după moartea şi învierea lui Isus, deci în jurul anului 40 d.C., Biserica aşa cânta în vestitul imn conţinut în Scrisoarea către filipeni a sfântului Paul: „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu” (Fil 2,6).

Cu privire la această predicare, trebuie spus că:

– comunitatea creştină nu creează conţinutul predicării, ci îi elaborează forma literară

– acest conţinut se bazează pe mărturia autoritară a martorilor oculari

– şi este strict controlată de comunitatea apostolică din Ierusalim, care are grija şi convingerea de a fi fidelă faţă de amintirea lui Isus.

3. Evangheliile scrise. Învăţăturile apostolice despre Isus nu au rămas simplă învăţătură orală, ci foarte curând, treptat, au fost puse în scris. Şi acest lucru s-a întâmplat între anii 60-100 d.C. „Autorii sacri au scris cele patru evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19). Motivul acestei puneri în scris a ceea ce vestea oral trebuie căutat în câteva exigenţe ale primelor comunităţi creştine:

– celebrarea liturgiei: pentru a celebra este nevoie de texte de citit

– cateheza, formarea credincioşilor: cateheţii aveau nevoie de texte de referinţă pe care să-şi bazeze propria învăţătură

– activitatea misionară de vestire celor necredincioşi, pentru care era necesar să aibă în mâini măcar notiţe care să conţină învăţăturile şi cuvintele semnificative spuse de Isus

– determinarea comportamentului moral, practic al creştinilor în întâlnirea cu culturi şi stiluri de viaţă diferite

– apărarea împotriva acuzelor, calomniilor şi răstălmăcirilor, la care comunităţile creştine erau supuse, atât de partea ebraică cât şi păgână.

* Totul a avut loc sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum asigurase însuşi Isus în timpul vieţii sale pământeşti: „V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26-26). „El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă” (In 16,14).

Cum sunt transmise evangheliile de-a lungul secolelor?

Există înainte de toate transmiterea manuscrisă (din anul 60 d.C.) în greaca biblică (un tip de limbă greacă populară, comună în acel timp). Cele mai vechi manuscrise ale evangheliilor, ca şi ale întregului Nou Testament, au ajuns la noi în greacă. Apoi, în secolele II-III, evangheliile au fost traduse din greacă în latină (vetus latina) şi apoi după inventarea tiparului (din anul 1516) s-a trecut de la transmiterea manuscrisă la cea tipărită.

Evangheliile sunt de origine apostolică?

Biserica afirmă ca adevăr de credinţă că evangheliile derivă de la apostoli. „Biserica, întotdeauna şi pretutindeni, a afirmat şi afirmă că cele patru evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înşişi şi oameni din apropierea apostolilor, inspiraţi de Duhul Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinţei” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 18).

În ce sens evangheliile sunt istorice?

* Evangheliile sunt istorice deoarece prezintă în mod fidel faptele şi cuvintele lui Isus, în lumina morţii şi învierii sale sub influenţa Duhului Sfânt. „Sfânta Maică Biserică a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19).

* Trebuie ţinut cont că evangheliile au fost scrise într-o perioadă istorică (secolul I d.C.), în care:

– apostolii şi multe persoane, care îl cunoscuseră, îl ascultaseră şi trăiseră cu Isus

– precum şi persoane care îi cunoscuseră şi trăiseră cu apostolii, încă trăiau şi de aceea erau în măsură să verifice dacă ceea ce se predica şi scria corespundea sau nu adevărului. Nici nu trebuie uitat în acest sens că multe din aceste persoane au acceptat martiriul decât să-şi renege fidelitatea lor faţă de Cristos (cf. de exemplu persecuţia îndurată de mulţi creştini în anul 64 d.C. din cauza lui Nero).

* Pentru a garanta istoricitatea faptelor ca atare, există şi diferite criterii complementare (cum ar fi criteriul atestării multiple, al non-contradicţiei, al continuităţii şi al discontinuităţii, al conformităţii, etc.), care pot da o certitudine morală de istoricitate pentru cea mai mare parte a faptelor relatate în evanghelii.

Care sunt criteriile autenticităţii evangheliilor?

* Criteriul fundamental: recunoaşterea Bisericii asistată divin de Duhul Sfânt. Această recunoaştere a fost dată înainte de toate de prima comunitate bisericească în secolul I d.C. şi a fost reconfirmată mereu de Biserică în secolele următoare până astăzi.

*Criterii obiective:

– originea lor apostolică

– fidelitatea absolută faţă de ceea ce Isus a spus şi a făcut

– mărturia celor care au fost martori oculari.

În ce sens evangheliile sunt cărţi inspirate?

„Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia el şi numai aceea” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 11).

De ce evangheliile învaţă adevărul?

Pentru că însuşi Dumnezeu este autorul. De aceea învaţă fără greşeală acele adevăruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră. „Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre. De aceea, toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos spre a învăţa, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru toată fapta cea bună” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 11).

Care sunt câteva din caracteristicile fiecărei evanghelii?

* Evanghelia după Marcu: este considerată cea mai veche din cele patru evanghelii. Are un ton mai narativ: bogat în amănunte, ilustrează în mod eficace Palestina din perioada lui Isus. Destinatarii operei erau creştini non-evrei, probabil cei din Roma. Autorul este Marcu, cel cunoscut de Petru, care mai târziu l-a însoţit pe Paul şi Barnaba. Evanghelia după Marcu este marcată de „cale”: călătoria lui Isus spre Ierusalim, spre îndeplinirea misterului pascal.

* Evanghelia după Matei: era destinată unui public de origine ebraică. Se deduce aceasta din frecvenţa cu care sunt prezentate citate din Vechiul Testament. Conform tradiţiei creştine, autorul ar fi unul din cei doisprezece apostoli, în anumite pasaje numit Matei (perceptor de taxe), în altele Levi. Această evanghelie, bogată în parabole şi cu 5 mari cuvântări ale lui Isus, între care vestita cuvântare de pe munte (5,1-7,29), este în general considerată ca textul cel mai bogat în valoare morală şi care timp de secole a inspirat oameni din orice cultură şi religie.

* Evanghelia după Luca: este un întreg cu Faptele Apostolilor. Scrise de acelaşi autor, prezintă acelaşi stil şi au acelaşi destinatar, un anume Teofil, despre care nu există ulterioare informaţii (numele, în greacă, înseamnă prieten al lui Dumnezeu). Conform tradiţiei, autorul este Luca, însoţitor al sfântului Paul în unele din călătoriile sale. Inima operei este activitatea lui Isus la Ierusalim, predicarea începutului unei ere noi, răscumpărarea oamenilor şi iubirea faţă de cei săraci.

* Evanghelia după Ioan: este foarte diferită, şi ca stil, faţă de celelalte. Există mult mai puţine parabole, mai puţine minuni, nu se face aluzie la instituirea Euharistiei, la rugăciunea Tatăl nostru, la fericiri. În schimb apar expresii noi pentru a-l indica pe Isus (de exemplu, Cuvântul lui Dumnezeu). Conform tradiţiei, autorul este apostolul Ioan, cel preaiubit de Isus, autor şi al Apocalipsului. Un mare scriitor creştin din secolul al III-lea, Origene, definea astfel a patra evanghelie: „floarea întregii Sfinte Scripturi este evanghelia şi floarea evangheliei este cea transmisă nouă de către Ioan, al cărei sens profund şi clar nimeni nu-l va putea percepe vreodată”.

Ce caracteristici au evangheliile în ansamblul lor?

* Cu privire la izvoare, trebuie evidenţiată:

– cercetarea atentă a faptelor istorice. În acest sens, aşa se exprimă Luca la începutul evangheliei sale: „Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (1,1-4).

– mărturia oculară şi experienţa surprinzătoare, nouă, a câtorva persoane care au trăit cu Isus.

* Cu privire la conţinut:

– evangheliile se completează reciproc, evidenţiind fiecare unele aspecte deosebite ale învăţăturii şi faptelor lui Isus.

– nu numai că ele conţin Cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt ele însele Cuvânt al lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu în cuvânt omenesc. Ca lucrare umană, evangheliile trebuie studiate cu criterii ştiinţifice (de critică literară şi istorică), dar ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie citite mai ales cu criteriile credinţei.

– Isus Cristos este conţinutul central, faptul primordial şi permanent, centrul stabil care unifică, dă soliditate evangheliilor, care sunt ecoul fidel a ceea ce Isus a spus şi a făcut. Evangheliile sunt o singură carte şi această carte unică este Cristos. El este revelatorul definitiv al Tatălui cu însuşi existenţa sa, cu cuvintele şi faptele, cu minunile, cu moartea şi învierea sa, cu darul Duhului Sfânt.

– credinţa creştină nu este „o religie a Cărţii”, ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este „un cuvânt scris şi mut, ci Cuvântul întrupat şi viu” (sfântul Bernard de Clairvaux).

– există un conţinut comun în prezentarea faptelor principale din viaţa lui Isus: Isus este prezentat în trăsăturile sale principale, în constantele învăţăturii sale şi ale comportamentului său, în momentele fundamentale ale vieţii sale publice, în noutatea şi originalitatea sa absolută: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, gloria ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14).

* Cu privire la interpretarea evenimentelor: ea este făcută în lumina învierii lui Isus şi pusă în slujba vieţii credincioşilor şi a Bisericii. Evangheliile au fost scrise cu certitudinea că Isus mort pe cruce a înviat, deci este mereu viu şi prezent în Biserică. Pentru a-l cunoaşte pe Cel Înviat trebuie să ne îndreptăm spre viaţa şi spre învăţătura trecută a lui Isus, dar nu doar că sunt din trecut, ci pentru a lumina cu acest trecut pe Cristos actualmente viu.

* Cu privire la finalitate, evangheliile:

– nu-şi propun să ne ofere o biografie a lui Isus. Autorii sacri, cum era deja tradiţia înainte de ei, nu au interes să cunoască în detaliu descrierea evenimentelor vieţii lui Isus. Detaliile prezente în text nu folosesc la descrierea cronicărească a faptului

– nici nu oferă răspunsuri la probleme de istorie sau de ştiinţă: adevărul pe care Isus îl comunică este pentru mântuirea noastră. Evangheliile prezintă fapte şi cuvinte ale lui Isus, considerate importante datorită semnificaţiei lor mântuitoare

– în schimb îşi propun să exprime şi să trezească credinţa în Domnul Isus. Fiind transmisă de credincioşi pentru a trezi şi a hrăni credinţa, tradiţia evanghelică îndreaptă atenţia spre semnificaţia pe care o au aceste evenimente pentru credinţă. Deci adevărul unei relatări nu se află în descrierea exactă a unui fapt, ci în perceperea sensului, valorii, lecţiei conţinută în fapt.

Ce unitate există între Vechiul şi Noul Testament?

„Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unică este inspiraţia divină a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregăteşte Noul şi Noul dă împlinire Vechiului; cele două se luminează reciproc” (Compendiu, 23).

Ce funcţie are Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii?

„Sfânta Scriptură dăruieşte sprijin şi putere vieţii Bisericii. Este, pentru fiii săi, tărie în credinţă, hrană şi izvor de viaţă spirituală. Este sufletul teologiei şi al predicării pastorale. Psalmistul spune că ea este „făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamnă la citirea frecventă a Sfintei Scripturi, deoarece „necunoaşterea Scripturilor este necunoaşterea lui Cristos” (sfântul Ieronim)” (Compendiu, 24).

Ce sunt evangheliile apocrife?

* Începând din secolul al II-lea (deci la distanţă de timp de evenimentele povestite) se nasc alte evanghelii, numite apocrife. Ele:

– se nasc (de exemplu evangheliile gnostice) în contextul unor curente teologice considerate eretice de Biserica din acel timp

– în multe cazuri, au pretenţia să umple tăcerile din cele patru evanghelii cu privire la anumite perioade din viaţa lui Isus (îndeosebi primii săi treizeci de ani), dând spaţiu larg fanteziei şi invenţiei

– arată un interes deosebit pentru aspectele răsunătoare ale minunilor, pentru copilăria lui Isus, pentru acţiunile apostolilor care nu sunt menţionaţi în cartea Faptele Apostolilor

– unii dintre ei chiar nu vorbesc despre moartea şi învierea lui Cristos.

* Pentru aceste motive, spre deosebire de cele patru evanghelii canonice, nu au fost recunoscute ca inspirate din partea Bisericii, care, imediat ce au fost scrise, le-a refuzat considerându-le lipsite de credibilitate şi chiar dăunătoare.

* Cu toate acestea, au avut o anumită influenţă în tradiţie şi în iconografie: de exemplu, prezenţa boului şi a măgarului în peştera din Betleem şi numele părinţilor Mariei (Ioachim şi Ana) provin chiar din protoevanghelia lui Iacob, cea mai vestită. Alte texte apocrife au fost descoperite recent, cum este evanghelia lui Didim, Iuda, Toma.

* Trebuie amintit că cele patru evanghelii autentice sunt precedente evangheliilor apocrife. Evanghelia după Ioan, care este ultima din cele patru, a fost compusă prin anii 90-95, multe decenii înainte ca nişte autori să scrie evangheliile apocrife.

Care sunt criteriile de citire a evangheliilor?

1) Înainte de toate „trebuie să fim atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor. Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri, trebuie ţinută seama de condiţiile timpului şi culturii lor, de „genurile literare” folosite în epocă, de modurile de a simţi, de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp” (CBC, 109-110)

2) Evangheliile fiind inspirate, există un alt principiu de interpretare corectă, care nu este mai puţin important decât cel precedent, fără de care Scriptura ar rămâne „literă moartă”: „Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 12). Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conform cu Duhul care a inspirat-o: 1) atenţia faţă de conţinutul şi unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în Tradiţia vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credinţei, adică a coeziunii adevărurilor credinţei între ele.

3) Evangheliile trebuie interpretate sub călăuzirea Magisteriului Bisericii, căruia îi revine să interpreteze în mod autentic depozitul credinţei.

„Interpretarea autentică a acestui depozit revine numai Magisteriului viu al Bisericii, adică succesorului lui Petru, episcopul de Roma, şi episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucură de carisma sigură a adevărului, îi revine şi să definească dogmele, care sunt formulări ale adevărurilor conţinute în revelaţia divină. Această autoritate se extinde şi la adevărurile legate în mod necesar de revelaţie” (Compendiu, 16).

4) Evangheliile trebuie citite ţinând cont de unitatea globală a planului divin, care se realizează în istorie şi pe care Dumnezeu l-a revelat în manieră deplină şi definitivă în Fiul său Unul Născut Isus Cristos.

În ce mod trebuie citite evangheliile?

* Înainte de toate, un citat evanghelic trebuie citit astfel:

Mt 3,1-4 înseamnă: evanghelia după Matei, capitolul 3, de la versetul 1 la versetul 4.

* Citirea evangheliilor poate fi făcută în mod individual sau comunitar, a unul sau mai multe pasaje, a unei sau mai multe pagini. Această lectură trebuie făcută cu atenţie, fără a survola ceea ce pare secundar, interpretând corect sensul textului biblic. Şi se dezvoltă, graţie ajutorului Duhului, în meditaţie, contemplaţie şi rugăciune.

– Meditaţia (Meditatio): ceea ce a fost citit trebuie confruntat cu pasajele biblice paralele şi aplicat la viaţa personală, luând un angajament concret.

– Contemplaţia (Contemplatio): este momentul reflecţiei, al tăcerii şi al adoraţiei, până când se simte prezenţa vie a lui Dumnezeu.

– Rugăciunea (Oratio): este momentul de laudă şi de mijlocire. Discipolul împărtăşeşte cu alţi fraţi credinţa sa şi se roagă după cum i-a sugerat întâlnirea cu Dumnezeu în acel text din Scriptură. Toate acestea se pot întâmpla şi într-un context de celebrare comunitară sobră. „Citirea Sfintei Scripturi trebuie însoţită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 25).

* Este necesar să se ţină cont şi de unele exigenţe pentru a citi bine evangheliile:

– cunoaşterea limbajului evanghelic şi atenţie la sensul literal, descoperind şi scopul, argumentul şi împărţirea textului. În acest scop, este necesar de a recurge la instrumentele unei exegeze corecte, pentru a nu cădea în interpretări arbitrare;

– citirea şi recitirea neîncetată a textului evanghelic pentru a dobândi o anumită familiaritate cu orizontul său complex. În acest scop este utilă confruntarea unui text cu alte texte din Biblie. Unitatea Sfintei Scripturi, care reprezintă unitatea planului mântuitor, cere ca fiecare text să fie citit în contextul celorlalte, confruntat cu altele; ca Vechiul Testament să fie citit în lumina Noului Testament, dar şi Noul Testament să fie citit în lumina Vechiului Testament pentru a recunoaşte „pedagogia lui Dumnezeu”, deoarece el nu poate fi înţeles în afara unei relaţii strânse cu Vechiul Testament şi cu tradiţia ebraică ce îl transmitea

– citirea actualizatoare: este necesar de actualizat textul biblic în timpul nostru. Prin citirea trecutului, Duhul ne ajută să discernem sensul pe care trecutul însuşi îl dă problemelor şi evenimentelor din timpul nostru

– atenţie faţă de sensurile Sfintei Scripturi, şi deci ale evangheliilor.

Care sunt sensurile Scripturii?

„După o veche tradiţie, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic. Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică.

* Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. „Omnes sensus (Sacrae Scripturae) fundentur super unum, scilicet litteralem – Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”.

* Sensul spiritual. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. El cuprinde:

1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi prin aceasta al botezului.

2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1Cor 10,11).

3. Sensul anagogic. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă, călăuzindu-se spre Patria noastră. Astfel, Biserica, pe pământ, este semn al Ierusalimului ceresc.

* Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Sensul literal te învaţă faptele, alegoria – ce trebuie să crezi, sensul moral – ce trebuie să faci, anagogia – spre ce trebuie să tinzi (Littera gesta docet, quis credas allegoria. Moralis quid agas, quo tendas anagogia)” (CBC, 115-118).

Bibliografie:

– Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum;

Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 74-141;

Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 11-24.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *